Oameni mari…

Moş Gheorghe avea mustaţa ca două bidinele şi lopeţi în loc de palme. Un uriaş în ochii mei de copil… Mă ridica în braţe ca pe un fulg până ajungeam cu capul în stuful din acoperişul şurii amestecându-mă cu pânzele de paianjen de anţărţ. Şi ţipam… de bucurie? In mâinile lui nu-mi era frică. L-am revăzut după vreo 40 de ani, când capitaliştii noi dăduseră înapoi averile şi m-am dus la vie să văd ce moşteneau ai mei. In loc de opt hectare de vie am găsit tot opt de păpuşoi. IAS-ul, în marea lui înţelepciune găsise că era mai corect să taie viţa nobilă şi să pună de-o mămăligă. Chiaburii fuseseră pedepsiţi şi aparţineau unui trecut întunecat iar tot ce era al lor trebuia să dispară. Casa lui Moş Gheorghe era însă tot acolo. Şi el. Puţin mai cocârjat de vreme. “Dănuţ ? Domnu’ Dan ? Ci mari te-i făcut… Ci faci conu’ Jorj ? “,“O murit, Moş Gheorghe, acu’ vreo 10 ani“. Şi uriaşul şi-a şters ochii cu palma… “Dumnezău sâ-l ierti, o fost om bun, oamini ni-o făcut pi tăţi”.

Mai era Moş Blănaru, ‘telectualul. Ştia unde să copilească fiecare vrej la un butuc ca să crească viţa viguroasă şi să dea mulţi struguri. Seara, după munca de peste zi, se adunau toţi la mâncat şi la un spriţ. Şi atunci începea Moş Blănaru să spună capitalele. Să-mi fie ruşine, eu nu le ştiu nici măcar azi pe toate, cu toată geografia din liceu.

Şi era acolo şi Raliţa, nevastă zdravănă şi pricepută în gospodărie, care ştia ca nimeni altul să umple coşurile de nuiele cu struguri să-i ducă la piaţă. “Nu-i mai îndesa aşa, fă Raliţo, câ-i faci praf !“. “Lasâ-mâ coanâ Tincâ, ştiu eu, îi îndes sâ n-aibâ loc sâ sâ mişti când ni hurducăm în căruţâ ! “. Şi mâinile ei aspre mângâiau strugurii şi-i aranjau pe fiecare la locul lui. Punea într-un coş de două ori mai multi ciorchini ca un bărbat. “Da’ bărba-tu ti mai bati din când în când Raliţă? “.“Ei coani Jorj şî matali acuma, da’ cum sî nu, aşa oleacî… “. “Foarti bini, aşa şî coana Tinca, dacî nu-i trag o mamî di batai sara la culcari nu poa’ sî doarmî“. “Saraca coana Tinca…“. “Atâta-ţi trebui, sî te-atingi di mini, cî dormi afarî ! “, punea şi bunica gaz pe foc. “Ei, las’ şî matali coanâ Tincă, doar îi barbat“. Nu mai ştia de mila cui să plângă Raliţa…

După ani, când se făcuse colectivizarea şi munceau toţi la colectivă sau la SMT, Mâneni îşi refăcuse gospodăria, chiar dacă mai mică. In fundul curţii era grădina prin care dădeam noi iama, câteva rânduri de vie, porci, păsări. Aceiaşi prieteni veneau şi-l ajutau la treabă. Seara se găsea un pahar de vin să le cureţe gâtlejurile de praf.