Interludiu parizian – Turner

Am stat aproape două ore la coadă ca să văd expoziţia “Turner et ses peintres“ de la Grand Palais. Două ore de aşteptat pentru un tur al saloanelor care a durat cam tot atâta. Sute de oameni printre care foarte mulţi tineri. Pe unii dintre ei aveam să-i văd pe urmă făcând schiţe în faţa lucrărilor. Mai merge lumea la muzee? Mare minune! Şi biletul nu era foarte ieftin.

Ziua era pe sfârşite, era senin şi soare, iar vântul bătea subţire şi împrăstia sunetele unui clarinet care cânta muzică simfonică la picioarele scării care urca spre intrare. Ciudat să asculţi Concertul în Re Major al lui Beethoven cântat la clarinet, cu toate limitele lui faţă de vioară şi cu strădania degetelor îngheţate care alunecau pe lemnul instrumentului. Incepuse forfoteala obişnuită de pe Champs Elysées, chiar mai mare în Duminica Paştelui, restaurantele începeau să-şi ademenească flămânzii, Sephora arunca afară trâmbe de odoruri amestecate, lumea era buluc la Salonul Renault în jurul Daciei Duster în timp ce ultimul model de Mégane se învârtea singuratic şi fără rost pe podiumul lui.

De fapt expoziţia ar putea fi numită “Cum sa-ţi eclipsezi contemporanii“. Francezii i-au expus şi pe “ses peintres“, adică pe cei ale căror subiecte, mai ales biblice şi istorice dar nu numai, l-au inspirat şi pe Turner. Aproape 100 de tablouri-provocări pe care artiştii aveau obiceiul să şi le lanseze pentru ca rivalitatea lor sa atragă publicul. Joc în care Turner era redutabil, terenul preferat fiind Royal Academy.

La expoziţia din 1832 Constable a expus o pictură la care lucrase zece ani, Inaugurarea podului de la Waterloo. O lucrare impozantă, de mari dimensiuni, cu detalii incredibile şi dominată de culori vii. Venise în fine şi ora lui. Dar înainte de vernisaj a avut surpriza să vadă agăţată alături “o marină“ de Turner, vecinătate nedorită de mai toţi peisagiştii timpului. Lucrarea lui Turner, Helvoetsluys, cu tonuri de gri şi culorile reci ale unei mări zbuciumate, mai mică şi ca dimensiuni, părea nesemnificativă. Pe vremea aceea exista obiceiul să li se lase artiştilor libertatea să mai facă mici modificări înainte de deschiderea expoziţiei. In ultima clipă Turner a adăugat o tuşă de culoare, o geamandură roşie în centrul tabloului, care a ridiculizat cei zece ani de muncă ai rivalului său. Replica dată de Constable, ”a fost ca o lovitură de tun” a rămas celebră în analele artei britanice. Tot el spunea mai târziu, cu înţelepciunea vârstei: "Turner semble peindre avec de la vapeur teintée, tellement sa couleur est évanescente et impalpable".

Bănuiţi probabil că în ultimul salon al expoziţiei, la mai bine de 150 de ani distanţă, cele două tablouri au fost puse din nou alături.

Nu doar Turner lua subiectele altora, se întâmpla şi invers. Iată: Stonehenge, Turner – 1825, Constable – 1836, Dan - 2010.