Din nou câteva portrete: Sandu Călugăriţa (1)

Profesorul nostru de sport a fost sportiv de performanţă. Era (şi mai este încă) un bărbat frumos şi bine clădit, numai fibră, parcă tăiat în stâncă. Ii spuneam Călugărul, cu toate că numai călugăr n-a fost... Noi îl iubeam pentru că a ştiut să ne facă să îndrăgim sportul, asta nu era greu, dar mai ales să învăţăm că dacă cineva câştigă asta nu înseamnă că celălalt pierde. Şi pentru că a înţeles mai bine ca alţii că aveam nevoie de “zbenguială” după atâta matematică. Odată într-o iarnă eram răcit bocnă şi m-am dus totuşi la ora de sport ştiind că o să ne dea o minge să jucăm fotbal afară. Profesorul Cuza, colegul lui de vestiar, mi-a spus când m-a văzut: “Ce cauţi aici, tu nu vezi în ce hal eşti? Du-te şi stai în clasă la căldură”. Sandu Călugăriţa i-a răspuns: “Lasă-l în pace că nu păţeşte nimic, ăsta dacă nu face sportul se îmbolnăveşte mai rău”. Când eram deja student, de câte ori mai veneam pe la liceu, după ce mergeam la o oră de matematică, făceam şi sportul cu ce clasă se întâmpla să aibă oră cu el. Obiceiurile vechi şi bune trebuie respectate...