duminică, 28 martie 2010

Traian Cohal, profesorul nostru


Ca profesor era foarte riguros. In primul rând cu el şi deci şi cu noi. Rigoarea matematicii îmblânzindu-i rigoarea lui. Rigoarea matematicii care te obligă dar te şi ajută să pătrunzi unde e greu de ajuns, să deschizi uşă după uşă şi când te afli acolo unde alţii nu mai văd o ieşire, tu s-o găseşti. Iar dacă într-adevăr nu există, să o faci. Rigoarea lui era topită în bunătate. Ce altceva mai poate aduce atâta lumină ? Cartea, fără îndoială. Mă crede cineva dacă spun că uneori în orele de matematică făceam lecturi din cărţi alese de el ? “De ce nu scrieţi Dom’ profesor toate amintirile astea? Mai lăsaţi culegerile“, “Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, mă tem că n-o să iasă aşa frumos cum a fost în realitate“. Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, de câte ori vroia şi vrea să ne spună ceva din suflet adaugă întrebarea asta mai mult pentru el ca şi cum ar simţi nevoia să câştige timp ca să-şi şlefuiasca gândul.

Ne mărturiseşte acum că era rigid. Nu-i adevărat. Nu-mi aduc aminte să-l fi interesat vreodată panglicuţele fetelor sau perciunii noştri.

Intra în clasă, se plimba printre rânduri şi lua la întâmplare (oare ?) câteva caiete să vadă tema. Trebuia să avem caietele deschise pe marginea băncii. Pe urmă scotea la tablă. Scurt şi uneori dureros. La sfârşitul trimestrului unii aveam şi câte zece note, foarte diferite. Eu eram unul dintre cei abonaţi. Probabil ştia că nu-mi stătea capul decât la desen şi că-mi petreceam zilele mai ales în cimitir desenând monumente. In felul ăsta mă ţinea în priză şi cu matematica. Ce mult mi-a folosit mai tâziu ! După ce-am ratat examenul la arhitectură (nici nu cred că-mi mai pare rău acum, am rămas cu plăcerea de a desena) a fost floare la ureche să intru în toamnă pe primul din cele 7 locuri rămase la Matematică.

O singură dată l-am văzut în dificultate. Avea şi el slăbiciunile lui. La urma urmei era un om de treizeci şi ceva de ani, noi îl înţelegeam... S-a blocat în mijlocul demonstraţiei unei teoreme. A spus “Numai o clipă, mă scuzaţi“, s-a dus la geam şi s-a uitat mult afară. Pe urmă a scos din buzunar o hârtiuţă scrisă mărunt, s-a uitat puţin pe ea şi restul a mers şnur. Un timp după aceea a fost parcă mai îngăduitor cu noi. Nu mult însă...

3 comentarii:

  1. Poate hirtiuta era un mesaj de la o admiratoare!

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Costel Poate pe hirtiuta erau versurile cintecului! Pe bune, stiu un prof de mate care fredona "Et si tu n'existe pas", in timp ce se gindea cum sa demostreze o teorema
    (prin reducere la absurd), facind deliciul tinerilor din sala de curs.

    RăspundețiȘtergere

Scrieti baieti, numai scrieti!