Lampa

Eram copil si-mi petreceam vacantele, mai ales vara, la bunicii din partea mamei, la Podu-Iloaiei, lânga Iasi. Bunicul meu avea o bucata de vie pe un deal, înca nu-i venise ideea s-o dea la stat, era deci înainte de ’58. Si cum toata lumina venea încet, încet de la rasarit, o data cu crivatul iarna, înca nu patrunsese peste tot. Din ce spunea Lenin ca era comunismul, puterea sovietelor plus electricitate, electricitatea nu ajunsese înca la tara, în schimb puterea sovietelor, varianta romaneasca, era peste tot, dupa cum mi-am dat seama multi ani dupa aceea. 

Asa ca seara bunica aprindea lampile prin casa. Era un întreg ritual: începea cu stersul sticlelor care ramasesera afumate de cu seara. Am încercat si eu o data: când am bagat stergarul pe o parte ca sa-l scot pe dincolo, asa cum facea bunica, bineinteles ca s-a spart, sticla era foarte subtire. Astfel, pe lista deja lunga a lucrurilor care-mi erau interzise s-a mai adaugat unul. Pe urma mai punea gaz acolo unde era nevoie, iar la sfârsit taia cu o foarfeca marginea fitilului ars si mai tragea putin de el în sus. Restul ramânea în lampa, încolacit si nemiscat cum vazusem eu serpii în borcane la muzeu. Fitilul nou era alb si îmbibat, sticla curata iar gazul galben si transparent, cu stralucire vie de chihlimbar. Toata pregatirea asta dura destul timp, asa ca bunica începea devreme, când înca lumea statea pe-afara, cu treaba. Era dupa aceea miracolul aprinderii. De la o flacaruie mica si plapânda, când punea sticla se lumina toata camera. A trebuit sa merg pe la scoli înalte ca sa pricep de ce.

Doar ungherele ascunse ale încaperii erau si mai întunecate ca înainte. Aveam sa înteleg ca nu voi întelege asta niciodata, mult mai târziu, cand am vazut cum Blaga a stiut sa puna câteva cuvinte pe aceeasi mirare : ” …cu razele ei albe luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare / mareste si mai tare taina noptii”.

Am si acum una din lampi aici, acasa. Cu vasul pentru gaz facut din sticla groasa, verzuie si brobonita. Fara fitil si gazul auriu dinauntru parca n-ar avea viata. Si daca ar avea, cine s-o mai curete?

Bucatele dintr-un interviu cu doctorul Oprescu

Am citit acum catva timp un interviu cu Sorin Oprecu, primarul Bucurestilor, dar in primul rand doctor. Le-o iau inaintea celor care o sa ma-njure: PSD, Iliescu, ciubucuri, vax albina etc. Tu, asta din primul rand care faci scandal, asa tu, hai scoala-te in picioare, bravo baiatule! Deci iti dau acuma 10 milioane, faci o apendicita? Ce meserie ai? Informatician? OK, iti dau 20, o faci sau nu? Hai mai bine cititi si spuneti, e asa? Nu vorbim de sistem ticalosit, de legi sau alte prostii, ci de ala care taie la morti cand tu citesti Noica in cel mai bun caz. Care-si baga mana pana la cot in burta unuia si-l face sanatos in timp ce tu-ti bagi picioarele in cursul de azi dimineata ca ti-l ia altul la indigo... Hai sa citim impreuna si sa vrem sa intelegem. Cu un pic de umor:

- Poate că am încercat de-a lungul vieţii senzaţia de demiurg. Când ţi-l aduce pe ăla bucăţele, îl coşi, îl faci bine. Nu există sentiment mai grozav… mai puternic decât să-ţi spună la revedere, domnu' doctor, îţi mulţumesc, când ştii cum l-a adus. Aşa cum te simţi umilit, te simţi un ratat în aer liber în momentul când pleci din salon, ştii că nu mai ai ce să-i faci şi dupa tine intră doamna cu coasa.

- Sunt total dezarmat în faţă unei evidenţe: moare. E o senzaţie cumplită. Nici nu ştii… ai făcut, n-ai făcut bine, e din cauza ta, nu e din cauza ta... E o stare de umilinţă fantastică. Sentimentul că nu mai poţi să faci absolut nimic. Şi a inutilităţii tale ca doctor... Sentimentul morţii care dă ideea de inutilitate şi de umilinţă.

- N-am putut să-mi explic niciodată şi nici marii învăţaţi nu au putut să explice de ce întotdeauna bolnavii se sfârşesc undeva în jurul orei patru dimineaţa.

- Un mare filosof a zis: poartă-te în aşa fel încât dacă Universul este să se ia după tine 24 de ore, lumea să nu ajungă la haos. 

- Mama a fost o tipă foarte altruistă, şi eu am învăţat nu cuvântul, ci fondul acestui cuvânt şi toată viaţa mea am trăit hrănindu-mă din bucuria pe care le-am făcut-o ălorlalţi. Nu-i nici un banc, nu-i nici o limbă de catifea. Nu-i nimic. Dacă ăilalţi în jurul meu erau mulţumiţi şi dacă îmi zâmbeau, eram şi eu fericit că am putut să fac ceva pentru ei. Aşa m-am consumat toată viaţa, am ars toată viaţa.

- Eu cred că am fost un om normal care am încercat să-i ajut pe ceilalţi şi am lăsat ceva în urma mea … sau m-au lăsat ele pe mine... nu am lăsat victime. Nu am lăsat reproşuri.

- Pentru mine definiţia hărţuirii sexuale este "i-a arătat-o, dar nu i-a dat-o". 

- Poporul ăsta nu-i pregătit pentru marile diferenţe de vârstă. Nu-i pregătit pentru a înţelege că un bărbat poate să rămână bărbat până când închide ochii.

Un tata iresponsabil

Am spus-o intotdeauna, relatia tata - fiica este mult mai mult decat oricare din celelalte trei tipuri de filiatie. Personal nu am decat experienta a doua dintre ele: sunt evident baiatul mamei mele (pana aici, nimic extraordinar, se intampla destul de des) si sunt tatal fetei mele (ceea ce este cu totul formidabil). Deocamdata ma opresc aici cu filiatiile directe. Am fost de multe ori combatut de amici sau chiar de unele rude pentru aceasta opinie originala, unii dintre ei, sau mai degraba ele, avand experiente personale dezagreabile sau chiar dureroase. Dar exista alte persoane destul de cunoscute care au spus acelasi lucru ca mine, mult inaintea mea si avand mai multe mijloace sa fie convingatori: “Inima mea ii aprtine lui tata. Pentru ca tata se poarta frumos cu ea” canta Cole Porter in 1938. “Tu esti cel mai bun an al meu” spunea Pascal Obispo ceva mai tarziu, prin anii ’80, sau un oarecare Eric Clapton in “My Father’s Eyes”. Am de altfel (din fericire) si alti amici care gandesc ca mine, chiar de doua ori mai puternic, pentru simplul motiv ca au doua fete. Cred ca relatia asta este mai incarcata de sensibilitate, de o mare complicitate, uneori poate fi si vulnerabila, suferim si luptam mult amandoi ca s-o construim si s-o pastram. Pe de o parte eroul si primul ei model, pe de alta mica printesa care este, nu-i asa, cea mai cea, din toate punctele de vedere.

Am pierdut o buna perioada din evolutia Andreei. Cea mai frumoasa si poate cea mai dificila in acelasi timp. Am vazut plecand un copil si am regasit, cinci ani mai tarziu, o adolescenta, cu toata complexitatea fizica si mentala care era asa de stranie pentru mine. Pe urma am vazut-o plecand, a doua oara, la studii. Poate asta este una din cauzele pentru care am dovedit intotdeauna (si inca o mai fac) o slabiciune criticabila: nu sunt capabil sa-i spun nu. Atitudinea asta iresponsabila, conform acelorasi rude si prieteni, ar fi putut avea consecinte catastrofale. Ei uite ca nu le-a avut! Dimpotriva, Andreea a inceput sa aiba reusite constante din momentul in care nu i-am mai dat sfaturi vitale, necesare si bineinteles indispensabile. A trecut ceva timp de cand nu mai face decat ce vrea ea si se pare ca face bine. Oare ce-as fi spus daca nu era asa ? Vorbesc prostii, doar ESTE asa !

Mi-ar placea de asemenea sa stiu sa depasesc cu aceeasi intelepciune si iresponsabilitate si alt moment inevitabil care va veni mai devreme sau mai tarziu. Sa va declar oficial ca n-o sa fiu gelos pe flacaul cu care-si va imparti viata, ca amic, partener sau sot. E un baiat “super”, sunt sigur, nu prea frumos, dar inteligent. Stiti cum se spune “trebuie sa fie putin mai frumos decat dracul”. De fapt eu nu-l cunosc. Nici Andreea de altfel. Singurul lucru pe care-l stiu despre el este ca exista undeva, e nascut... in fine, sper ca este. Deja stiu ca vom fi amici ... daca vrea si el, bineinteles. Si ma rog, de ce n-ar vrea? Nici n-a venit si face figuri? Glumesc, evident. Oricum n-as vrea ca lucrurile sa se intample ca intre mamele de baieti si nurori, care de fapt isi disputa dreptul de proprietate asupra bietului baiat!

Drumul asta n-a fost deloc usor. Cei care au copii mai mari o stiu foarte bine. Ceilalti o s-o afle la timpul potrivit. Avem multi prieteni aici care ne-au ajutat in ultimii 13 ani, macar fiindu-ne alaturi. Si cat de mult conteaza o vorba buna cand ai nevoie de ea! Lor le multumesc. Sunt unii care n-au facut-o. Pacat ! Pacat pentru ei ca n-au putut sau n-au vrut sa iasa din universul lor marunt. Unii n-au spus nimic, altii au facut-o, dar mai bine ar fi tacut. Pentru unii si pentru altii este prea tarziu sa le mai para rau. 

Imi amintesc de Andreea la 11 ani. De fiecare data cand mergeam la Paris voia sa ajungem in Défense ca sa manance la Mac Do. Cativa ani mai incoace statea vreo ora buna la FNAC printre muzici inainte sa traverseze ca sa manance la Mac Do. Tot in Défense. Pe urma traseul era Sephora, FNAC si pe urma Mac Do. Ei bine, de vreo luna Andreea lucreaza la Paris, in Défense. Am facut toata introducerea asta ca sa v-o spun, cu toata mandria mea de tata iresponsabil. Am vazut-o deci plecand, a treia oara, pentru cariera. La ea acasa. Sunt aproape sigur ca nu mai mananca la Mac Do. Despre celelalte doua puncte de interes, n-as mai fi asa de sigur si nici nu indraznesc sa ma gandesc ...