vineri, 30 noiembrie 2012

Reflexii în oglinda Deltei

Dupa ce ne-am spalat bine pe mâini si pe fata în baia lui Dorel ne putem uita în oglinda si pe urma sa-i povestim lui Sorin.

Dunarea-i aici, marea dupa pietre... Raiul pescuitorilor de avat. Despre ce este avatul, cum se prinde si mai ales cum se manânca am povestit aici. Ar fi bine sa mâncati înainte, va fi greu de suportat.





Echipa lui Dorel face minuni (3)


joi, 29 noiembrie 2012

Galbena

Am tinut-o si mi-a fost fidela 12 ani. Singurele probleme pe care le-am avut cu ea au fost din neglijenta mea. Odata n-am reparat un stop spart de un tramvai care m-a lovit cu gingasie în spate. Am schimbat doar becul si am avut un scurt circuit în portbagaj care mi-a ars toate firele. Mergeam noaptea prin oras si m-au lasat pe rând toate becurile. N-ar fi nimic, eram tânar si aveam ochi buni, dar rezervorul de benzina era lânga firele care ardeau mocnit. As fi putut fumega cu masina cu tot.

Alta data, era pe la sfârsitul lui noiembrie, într-o seara s-a facut brusc frig si a început sa ninga. Cum pe vremea aia în toate masinile oamenilor normali era apa (nici macar distilata) si nu antigel si cum n-aveam niciun chef sa cobor noaptea, sa demontez borcanul numit stiintific "vas de expansiune" si sa-l golesc, ceea ce oamenii normali evocati mai sus ar fi facut totusi, a doua zi totul era bocna si blocul motor fisurat. Mare noroc am avut ca mecanicii români stiau sa faca tot felul de improvizatii si reparatii incredibile, nu doar sa înlocuiasca o piesa stricata cu una noua. Am gasit pe cineva care mi l-a sudat. Cine stie cât de cât cam cum se sudeaza fonta si mai ales cum trebuie racita sudura timp de mai multe zile, îsi da seama ce "meserie" era omul ala. Nu mai curgea blocul motor, acum curgea radiatorul. Normal, se sparsese si el, "fagurele", de frig. "Nu-i nimic", zice mesterul universal, "pui câteva lingurite de mustar în radiator si lasi motorul sa mearga. O sa intre în toate fisurile si nu mai curge, ai sa vezi". Si am vazut, asa a fost. Când s-a rupt o curea de transmisie a fost floare la ureche. Am înlocuit-o (provizoriu, evident !) cu un ciorap de dama. Va vine sa credeti ce pot face niste ciorapi de dama ? Mai era o vrajitorie cu o felie de cartof care putea înlocui parca un anumit condensator, undeva pe la aprindere, am mai uitat si eu… Mai fa toate astea azi, daca poti…

In ’96 am vândut-o si mi-am luat mobila noua în Franta. In timp ce un prieten si-a vândut Dacia veche si cautând (prea) multa vreme sa-si ia un Fiat tot vechi (se daduse liber la cumparat masini "bune" straine !) cu banii luati nu si-a mai putut permite decât un video, si ala player !

Urmatoarea masina am cumparat-o aici "de ocazie”: un Renault 21 extraordinar, de la un batrânel care mergea cu ea doar o data pe an, în vacanta. Avea 50 000 km, aproape noua… Masina facuta "pe vremuri", fara economie, mare si solida ca un tanc, cu un portbagaj imens. Când ajungeam la Bucuresti si descarcam se umplea jumatate din sufragerie. Omul o vindea pentru ca nu mai putea întoarce volanul… Rotile erau foarte mari si nu avea "servo-directie".

Masina asta a fost albastra.

Beatles - Yellow Submarine


miercuri, 28 noiembrie 2012

Miercurea fara cuvinte (65) - Cap d'Agde

"Iarna-i ici, vara-i departe!"
In ultima poza cred ca-i gaura sau triunghiul Bermudelor, pe unde se trece în a patra dimensiune, pe lumea ailanta..., la alegere!


Si la Carmen cred ca vine iarna...

luni, 26 noiembrie 2012

Culori

Prima mea masina a fost galbena. In ziua în care eram programat la IDMS nu erau în curte decât Dacii galbene. Eu as fi vrut bleu Canada. Dar pentru ca era un lot pentru export în Polonia am zis ca-i buna, sa nu mai astept. Pe drum spre casa n-au fost incidente majore, mi-a cazut doar toba si s-a deschis portbagajul în mers. Asa ca în dupa-amiaza respectiva eram deja în service s-o repare. Alt client avea blocul motor spart, masina luata tot dimineata. Pe urma n-am mai avut probleme. N-am fost niciodata sclavul masinii, n-o spal, n-o sterg cu piele de caprioara, ea trebuie sa ma serveasca pe mine, nu invers.

Unii si-au rasturnat masinile în curte sa le "antifoneze" cu vopsea de vapor (asta era cea mai cautata, se plateau averi pentru câteva bidoane), sau cu vopsea pentru marcajele de pe strada. Cei mai amarâti o dadeau cu ulei de masina ars. Pe urma umpleau pragurile cu alt ulei si demontau aripile din fata ca sa dea cu smac contra-aripile, acolo ramâne umezeala si manânca tabla. Cei mai constiinciosi, rabdatori si priceputi scoteau si usile si le bagau ulei înauntru dupa care le învârteau în toate directiile ca sa se întinda uniform. Pe urma scoteau din motor tot ce se putea scoate si le puneau la loc, sa fie siguri ca strâng ei cu mâna lor toate suruburile. Dupa câteva luni de munca masina era gata si se putea merge cu ea duminica în vizita la socri si în concedii. Atât, pentru mai mult nu era benzina. Iar în trei ani masina era la fel de ruginita ca si a mea, daca nu aveau grija sa repete operatia anual. Unii aveau. Pe mine m-a luat într-o zi un amic uns cu toate alifiile la tara.

- Mergem sa antifonam masina…
- Stai un pic Nusule, pe mine m-ai întrebat ? N-am bani, n-am vopsea, aia, aia… Nu merg nicaieri !
- Nu-ti trebuie nimic, faci asa cum îti spun eu. Hai !

Era colonel, asa ca am executat ordinul. Când am ajuns "la tara" a trecut el la volan. Un sat pierdut în arsita câmpului. Dupa câteva zile de ploaie venise o caldura napraznica si mizeria era în toate cele trei stari de agregare : balti, noroi si praf. In ordinea asta a mers prin ele, astfel ca în juma’ de ora masina era antifonata.

- Câteva zile o lasi asa, pe urma poti s-o speli, dar doar ce se vede, cât o sa ai tu masina asta, sa n-o speli niciodata dedesubt !

Peste câtva timp m-am dus cu ea la service sa-i schimb pivotii. Când au urcat-o pe cric m-am crucit vazând jegul gros de-un deget. A zâmbit si mesterul: "Adevarat v-a învatat cine v-a spus chestia asta !".

Donovan - Colours


duminică, 25 noiembrie 2012

Happy weekend (18) - Cugetare

... pauza (temporara) la "Man and Woman". Astazi suntem mai profunzi, dupa un weekend frumos. Am gasit mesajul asta acasa, când ne-am întors de la Bruxelles:

"Cand esti mort, nu stii ca esti mort. E greu doar pentru ceilalti. La fel si cand esti prost...."

Un "Happy Weekend" fara poze, dar Elly ne da voie!

miercuri, 21 noiembrie 2012

Miercurea fara cuvinte (64) - Din fuga masinii

Pe drumurile din Germania, de la Carmen.

Avem nevoie de urât...

(publicat pe 10 iunie 2009 si din nou azi, pentru Elly)

... ca sa ne bucuram mai mult de frumos. Frumosul este peste tot dar nu-l vedem mereu. Avem la fel nevoie sa fie din când în când întuneric ca sa ne putem desfata când iesim la lumina. Chiar dacǎ ne dor ochii, de fapt nu ne dor din cauza luminii, ci a întunericului dinainte. Ne este de folos noaptea ca sa ne putem trezi fericiti a douǎ zi. Şi dragostea este mai frumoasa ziua. Este bine când ne este frig ca sa ne lasam mângâiati de o raza calda. Macar un dusman sa învingem ca sa ne putem pretui apoi prietenii care ne-au ajutat. Sa ne doara rana unei tradari ca sa fim mai aproape de cei care-au ramas alǎturi de noi. Sa ne fie o scârba infinita de un ipocrit care ne lauda strâmb, ca sa-i putem multumi celui sincer care ne-a spus cǎ am gresit. Trebuie sa ne faca cineva rau ca sa aflam cât de mult bine suntem în stare sa facem noi. Sa simtim arsura minciunii altuia ca sa gasim drumul drept al adevarului nostru, chiar dacǎ uneori nu ne place.

Si sa ne calce pe nervi un tâmpit ca sa vedem cât de frumosi sunt oamenii normali.

luni, 19 noiembrie 2012

De ce pe blog ?

A aparut pe blog o leapsa, a ajuns la Minnie, pe urma la Pandhora si de acolo am luat-o eu. Problema este ca am scris acest text pe 26 aprilie 2009, culmea, raspunzând tot la o leapsa!! Iata ce ziceam atunci. Unele lucruri ma mira, altele ma întristeaza. M-am schimbat...

M-am apucat de blog mai mult în joaca, “inspirat” de istoriile cu parfum special ale lui Costel, de aici si povestile usor nostalgice din copilaria mea la bunici. Intorcându-ma în trecut eu ma simt bine, copil, elev, student, reintru în pielea de atunci. Si astfel nostalgia nu este chiar “durerea întoarcerii” (din nou Liiceanu…).

M-am mai apucat de blog pentru ca-mi place sa “vorbesc” si sa cunosc, chiar daca numai virtual, oamenii. E un exercitiu frumos sa “construiesti” pe cineva si sa vezi cât ai avut dreptate si cât nu. Iar daca-i cunosti cu-adevarat (deja sau vreodata, cine stie ?), cu atât mai bine, mai ales daca pe www sunt altfel decât îi stii. Si pentru asta am urcat în timp câteva din blogurile de pe lista mea sa va aflu mai bine, fiind intrat mai târziu în joc. Cum le-am ales ? Unele erau pe lista lui Costel si am avut încredere în alegerea lui. Nu m-am înselat. Altii au intrat si au disparut rapid. Probabil altii vor mai aparea. Va vad când veseli, când tristi, caustici, nervosi sau nemultumiti. Eu sunt la fel. Si aproape înteleg cum v-a fost ziua. Daca ar sti profesorul nostru de Româna, acolo unde este el, ca ne-am apucat de scris, daca scris este ce facem noi aici... Chiar si Costel m-a mirat. Si ne stim de 45 de ani. Prima data am ridicat din sprâncene în fata lui acum trei ierni. Eram toti la noi de Craciun, în 2005 si îmi adusese o colectie frumoasa de muzica româneasca. Ascultam parca taragotul lui Farcasu si ochii îi sclipeau altfel… Si mie ascultând si vazându-l. Taragotul si saxofonul sunt, cred eu, cele mai apropiate instrumente de vocea omului. Iar chitara lui Clapton, Gilmour si Knopfler ca si clapele lui Rick Wright de sufletul lui. Probabil v-ati dat seama.

Imi mai place enorm sa glumesc cu altii si sa primesc glumele lor. Nu rautati. Incerc sa nu fiu rautacios, stiu ca nu reusesc mereu. Evident aici sunt riscuri pe care mi le asum : de exemplu daca spun ceva în “doi peri”, sa mi se raspunda la fel. Din pofta mea de “moquerie” ies poate unele postari total sau partial “neserioase”. Asta si vreau, pentru ca asa sunt atunci. Retetele mele sunt partial, chiar va sfatuiesc sa le încercati, tapenadele neaparat cu votca, nu însa si caviarul.

Si m-am mai apucat pentru ca am si aici, în Franta, o asa zisa pagina personala. Si am fost stupefiat de superficialitatea multor reactii si a trairilor ipocrite ale unor persoane fata de cât m-am investit eu. Acum sunt din ce în ce mai putin surprins, revolta mea am si pus-o pe pagina si este vizibil ca unora nu le-a placut, fara sa mi-o spuna si fara macar sa-mi fi spus vreodata ca citesc ce scriu eu acolo. Nu mai pot eu de asta, spun acum, dar atunci m-am întristat. Refuzul câtorva de a intra în dialog (motive de tipul “am uitat, aseara era fata mea la calculator, poate mâine” etc.) si lipsa dorintei de a lamuri subiectul m-au dezamagit. De fapt prima postare de pe blogul românesc este preluata din “franceza în original” (ce mare sunt!!). Cea despre Andreea este tradusa tot din franceza. Drept pentru care am lasat totul balta la nivelul dezgustului actual, dragi îmi sunt doar articolele si pozele postate.

Si acuma de ce pe blog asa cum o fac eu? Nu-mi place sa ma tângui mereu. Uneori sunt trist si se vede, de cele mai multe ori sunt vesel, chiar daca napadit de amintiri frumoase si se vede si asta. Prin formatia mea sunt meticulos. Acasa în România eram numit “riguros”, aici unii mi-au spus “tétu” ca s-o mai îndulceasca apoi: “cartésien”. E tot frantuzesc dar suna mai frumos. Rigoarea asta o resimt câteodata din reactiile unora ca pe un defect. Dar e târziu sa mai schimb ceva, nu cred ca vreau si nici nu stiu daca ar fi bine. Se numeste “deformatie profesionala“ si o iei ca pe un dat al tau. Daca de exemplu primesc un mesaj, fac tot ce pot sa raspund cât mai repede si la toate întrebarile (explicite sau nu), nedumeririle, mirarile sau reprosurile celui care-mi scrie, rând cu rând, presupun ca nu mi le-a scris de pomana. Nu raspund de forma sau ca sa bifez o activitate. De aceea raspunsurile mele sunt lungi. Mi se pare o chestie de respect elementar fata de el (ei) si prin ricoseu, fata de mine. In plus, obligatoriu înainte de a-l trimite îl recitesc. Nu se stie niciodata. Petru Cretia spunea cât sunt de necesare “exercitiile propedeutice si disciplina filologica”. Disciplina filologica este poate un fel în care rigoarea mea se manifesta si merg deseori foarte (prea, ar spune unii) departe, ma framânt si pun suflet, profitând de ocazie ca sa mai si aflu lucruri noi pe care apoi le spun si altora.

Pe blog facem (si) spectacol (asa cum putem - cine nu poate deloc, nu se baga) pentru ca aici suntem multi, incognito sau nu. Blogul îl vad ca pe un joc (“…secund, mai pur“, oare?) onest si deseori serios, dar tot joc, “de-a prinsa”, “de-a ascunselea”, vorbim cu unul sa priceapa al treilea, folosim cuvintele si ticurile cuiva ca sa-l “stârnim“, e un fel de “duel“, avem toti aceeasi vârsta chiar daca cea reala este acolo sus, lânga poza (daca este...).

Pe blog punem de toate: fotografii, flori, muzici, recenzii, poante, ironii, multe ironii, melancolii si ne mai si certam ca doar nu suntem obligati sa ne cântam în struna mereu. Dar a doua zi o luam de la capat, fara suparare. Doar asa cred eu ca altii ne pot cunoaste, ce-i rau în asta? Decât sa las pe cineva sa ma ghiceasca si sa ghiceasca prost, mai bine îi spun eu cum sunt. Asa cred eu... Pentru ca altfel, cum spuneam,

De ce pe blog?

duminică, 18 noiembrie 2012

Happy weekend (17) - Man and Woman (15)

Nici Elly nu poate explica asta, e o enigma pur si simplu, care va ramâne asa vesnic...

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Reflectii

Ghiciti cine ocupa peninsula asta, la doi pasi de Monaco? Nici Sorin nu stie...

vineri, 16 noiembrie 2012

A mai trecut o saptamâna - Fara dureri...

... asa se face schimbarea de sex la noi. Credeti ca este mereu nevoie de chirurgie plastica? Doctorul primar dovedeste ca nu.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Coco Europa No. 6

Comisia europeana a finalizat marile proiecte pentru bunastarea generala a continentului si vrea sa treaca la detalii. De exemplu sa protejeze consumatorii. De exemplu persoanele alergice. De exemplu la parfumuri. Drept pentru care un Comitet stiintific a decis ca aproape 3% din oameni au alergii la ingredientele din parfumuri. Nu la polen, nu la fum, nu la tâmpiti, nu la poluare, nu la mâncare. Fix la parfumuri. Problema cu comitetele astea este ca se apuca de treaba dar nu stii când o termina si cu ce rezultat. A mai fost un comitet acum trei ani condus de un doctor, Wolfgang Wodarg, care a cercetat vaccinurile si lobby-urile farmaceutice. N-am mai auzit nimic, nici de el, nici de rezultatul demersului pe care-l începuse. L-o fi rapus gripa aviatica.

Probabil Comitetul a selectat un esantion reprezentativ de câteva mii de persoane, respectând concentratia dupa sex, religie, rasa, grupe de vârsta, educatie, cultura si nivel de inteligenta, pe care le-a pus sa traiasca ani de zile într-un spatiu închis si pur, fara sefi si reguli de respectat, le-a hranit si spalat cu produse bio(degradabile), cu singura obligatie de a se parfuma tot timpul cu Chanel 5. Dupa care au reluat experimentul cu Miss Dior si tot asa. S-au descoperit astfel 12 ingrediente, întâmplator naturale (mai ales esente de flori sau din diversi arbori – un litru de esenta de iasomie costa 15 000 de euro, cam scump!, dar stiind ca pentru o uncie de parfum se folosesc 10 600 de flori, se explica), care se gasesc în parfumurile cele mai pure, cele mai scumpe, cele mai cunoscute si deci cele mai de lux. Printre parfumurile vizate se afla evident si cel mai celebru poate parfum din lume, Chanel No. 5, faimoasa “camasa de noapte” a nu mai putin faimoasei Marilyn Monroe. Stiut fiind ca în medie viata unui parfum este în jur de 20 de ani merita amintit ca Sanelul rezista din 1921 si n-a omorât înca pe nimeni, numita diva sucombând prin deces din dragoste. Este de asteptat deci sa trecem pe spirt...

Folosind produsul din imagine avansat la gradul de after shave avantajul este triplu: are un miros patrunzator, este dezinfectant si nu în ultimul rând, trecut prin pâine si îndoit cu apa se poate si bea, efectul fiind fulminant.

marți, 13 noiembrie 2012

luni, 12 noiembrie 2012

Grija(nia) stângii fata de popor

“Intr-o nu stiu care vara
Dintr-o nu stiu care tara”…

… a venit promitând “iaurt si gogosele” stânga la putere. Pentru ca lumea a zis, ca întotdeauna, “Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar mâine / Dar fiindca azi mi te dai toata / Te iert, e vechi pacatul / Si nu esti prima vinovata”. Si pentru ca, mai zic ei, l-au “prins cu rata-n gura” pe ala vechi, de dreapta, trebuie sa faca rost de ceva bani. Nu multi, câteva zeci de miliarde.

Si-atunci, ce s-au gândit? Angajam bugetari? Da, doar am promis! Marim impozitele? Nu, doar am promis! Marim TVA-ul? Nu, doar am promis! Totusi, asa putin, îl marim. La urma urmei, mai bine sa-l lasi pe om sa aleaga ce sa cumpere sau sa nu mai cumpere deloc, nu le putem îngradi libertatea de optiune. La restaurante de exemplu, doar nu stau toata ziua în cârciuma. Si totusi mai avem nevoie de 20 de miliarde. De unde le scoatem? Stii ceva, nu marim impozitele, de acord, dar bagam unul nou. Ala dinaintea mea le-a platit orele suplimentare si nu le-a luat impozit pentru asta. Noi o sa le luam, cât înseamna, nu mare lucru, dar luam de la toti, poate ne scoatem asa.

Si uite-asa Andreea, care face multe ore suplimentare, si-a vazut salariul mai mic cu 80 de euro de la o luna la alta.

Problema ar fi ca acolo unde luceraza ea nu li se platesc orele suplimentare…

vineri, 9 noiembrie 2012

Reflexii în oglinda (1) - Monaco

Onorati-l pe Sorin!


E vineri, sa vedem ce minuni face echipa lui Dorel (1)

Baile lui Dorel... azi si câteva vineri de acum încolo:

miercuri, 7 noiembrie 2012

Bucǎtǎrii

In Africa se manânca ce se întâmpla sa fie în sacii aruncati din avioane în vremuri de restriste. Si acolo sunt mereu vremuri grele pe undeva. In China noroc cu orezul, daca se mai gaseste si câte-o zburatoare, cu atât mai bine, mai ales rata. In Japonia se rezolva cu pestele, nici nu se mai obosesc sa-l gateasca. Sake-ul însa e cam slabut. La noi în România, fiind la rascruce de drumuri, se manânca de toate si nu s-ar spune ca nu se manânca bine. Poate estetica farfuriei lasa de dorit pentru unii mai pretentiosi, dar eu nu manânc farfuria. Iar o fasole care s-a chinuit câteva ceasuri împreuna cu afumatura si costita la foc mic n-are nimic de-a face cu cea fiarta separat la care adaugi o felie de salam si doi cârnati fripti alaturi.

In Franta însa bucataria este o adevarata religie. Farfuriile marilor maestri cu trei stele Michelin (Alain Ducasse sau Paul Bocuse printre altii, cu meniuri care merg pâna la 280 de euro) au monograme aurite si sunt proiectate de specialisti. Un "Maître" care si-a pierdut o stea într-un an s-a sinucis câteva zile dupa aceea. Chiar aranjamentul în farfurie al unui nou fel de mâncare este discutat cu designeri înainte de "lansare", iar temperatura se ia cu termometrul, aproximatia fiind de un singur grad. Se cheltuieste mult timp, energie si nu numai chiar înainte de a începe gatitul propriu zis. Chiar si banala "friptura" de vita se poate face din carne cu fibra lunga, taiata curmezis, oblic sau mai stiu eu cum. Numele este si el în consecinta, avem "filet", "faux filet", banalul antricot pe care credem ca-l stim toti dar nu-i asa, "contre filet", "rumsteack", "bavette", "noix de bœuf", "tournedos" (printre care la loc de cinste este « tournedos Rossini » creat se spune chiar de marele compozitor, cu foie gras si truffe), "aloyau" si câte altele. Fiecare are alta prezentare, se "marita" cu alt soi de vin recomandat de un "sommelier" cu studii si este însotit de alte garnituri si sosuri. Gatitul este si el de mai multe feluri : "bleu", "saignant", "à point" si "bien fait". Pandhora a facut si poze graitoare. Cred ca este singura meserie care nu va disparea nicicând.

De aceea în 2011 aproximativ 200 000 de tineri au facut scoli cu profil gastronomic fiind convinsi ca au un viitor asigurat iar din 2010 bucataria franceza face parte din Patrimoniul Mondial al Umanitatii.

Mi se pare deci cât se poate de normal ca primele trei preferinte culinare ale francezilor sa fie în ordine:

1. Couscous
2. Pizza
3. Sandwich

marți, 6 noiembrie 2012

duminică, 4 noiembrie 2012