marți, 24 februarie 2009

Leapşa mai departe

Am primit o leapşǎ de la Costel.

Ce m-a fǎcut sǎ zâmbesc, râd sau sǎ fiu bucuros ieri :

1. A venit asearǎ Nana acasǎ cu rezultate mult mai bune la nişte analize.
2. Am vorbit tot asearǎ cu Andreea. Şi-a terminat aproape de aranjat şi decorat apartamentul “ei“ unde stǎ în Paris. Aştepta sǎ se culce ca sǎ fie odihnitǎ azi la slujbǎ şi nu era decât vreo zece ceasul. Inainte când era studentǎ sau prin stagii, la ora asta abia ieşea cu prietenii, venea dimineaţǎ acasǎ, fǎcea un duş şi la “treabǎ “. Se vede cǎ acuma este treabǎ adevaratǎ, fǎrǎ ghilimele, e cuplatǎ total pe meserie.
3. Când scriam reţeta de mujdei, mi-am amintit cǎ acum trei ani am fǎcut Crǎciunul cu Roşcata, Costel, fetele noastre şi niste prieteni, aici la noi. Când desfǎceam stridiile pe 24 seara, mǎ întreabǎ Costel care pânǎ atunci privise atent:
- Si tu chiar crezi cǎ am sǎ manânc eu chestii de astea ?
Si pânǎ la urmǎ a mâncat…
4. Amintire cu un zâmbet mai strâmb : maşina mea cu geamul spart şi bagajele lui Costel furate în centrul Bruxelles-ului, ziua-n amiaza mare. Şi pe urmǎ, la vreo lunǎ, un telefon de la Costel din California, dimineaţa devreme: “Dǎnuţ, mi-au gǎsit mǎ bagajele!”, de unde poate şi vorba “Bagajul regǎsit”. Poate scrii ceva despre asta, ce zici Visarioane?
5. Toate se-nvârt în jurul usturoiului : vorbeam cu Radu (Iaşi) şi Vicky (Brisbane, bineînţeles tot coleg de şcoalǎ). Vicky are tensiune şi înghite nu stiu câţi cǎţei întregi de usturoi pe zi o datǎ. Face bine la tensiune şi nici nu mai miroase a doua zi.
6. Am ascultat ieri pânǎ târziu noaptea On An Island (apǎrut în 2006) şi Local Hero (de prin anii ’80, m-am uitat acum, exact în 1983). Formidabil cât de mult seamǎnǎ cum sunt construite albumele astea, te vezi plimbându-te pe malul mǎrii, zgomot uşor de valuri mici, o muzicǎ dintr-o cârciumǎ departe, clopote. La 23 de ani distanţǎ.

“We lay side by side
'tween the moon and the tide
Mapping the stars for awhile
Let the night surround you
Halfway to the stars”


Mai departe la Raducu si Tomata cu scufita

1) link back to the person who tagged you.
2) post these rules on your blog.
3) share 6 things that put a smile on your face.
4) pass the tag along to 6 other fabulous blogs.
5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs.

luni, 23 februarie 2009

Tot despre mujdei

Mǎ întreabǎ ieri Costel cum îl pregǎtesc. Mujdeiul. Bine Costele, m-ai vǎzut de atâtea ori cum îl fǎceam şi mǎ-ntrebi acuma în public? Bine mon cher, ia un copy-paste şi print:

Mujdei (à la Dan, of course bade)

Iei matale fo cinci cǎţei, da’ mari, şi îi strivesti, eventual de douǎ ori, prin scula aia de strivit (evident usturoiul), pânǎ tac din gurǎ. Pui ulei de mǎzline, cam un deşt. Pe lat, nu pe înalt ca votca. Toatǎ acţiunea se petrece într-o canǎ mare de ceai, fǎrǎ ceai, ca sǎ nu sarǎ când începi sǎ dai din mâini, pentru cǎ inevitabil ajungi şi la asta. Vnimanie, cu uleiul de mǎzline se leagǎ mai greu, tre’ sǎ freci mai mult sau te scoţi cu câteva picǎturi de oţet, pe care oricum va trebui sǎ le pui odatǎ şi-odatǎ. Gǎseşti tu în toatǎ California ulei de mǎzline din sudul Franţei fǎcut în Grecia. Dacǎ nu, nu, merge şi de floare. Depinde ce preferi sau ce ai pe lângǎ casǎ. Mǎ prǎpǎdesc dupǎ chestiile astea cu ce ai prin casǎ, dupǎ gust, fǎinǎ cât cuprinde… Reiau deci, adaugi sare… dupǎ gust, dar eu prefer mai bine vegeta, delikat, Maggy sau cubuleţe de alea de concentrat de pui de dat gust la o mâncǎricǎ de vitǎ de exemplu. Şi-acuma Costele, la muncǎ ! (dacǎ ziceam invers ieşea o cacofonie teribilǎ, cu toate cǎ ca topicǎ a frazei ar fi sunat mai bine). Freci “ingredientele” astea pânǎ se, evident, leagǎ şi pasta se albeşte la culoare. Acuma e momentul sǎ vii cu picǎturile de oţet (dacǎ ai prin casǎ de vin roşu, balsamic, de Xeres sau de cidru ar fi şi mai bine, à propos, se spune cǎ cel de cidru este “elixirul tinereţii”, regenereazǎ flora intestinalǎ, combate constipaţia şi flatulenţa, curǎţǎ canalul urinar şi reduce riscul de infecţii la rinichi, cu toate cǎ pentru toate astea eu prefer pe scurt, berea, dar nu în mujdei) şi mai mesteci puţin pânǎ se “integreazǎ”. Toatǎ operaţia asta eu o fac cu o furculiţǎ, da, nu vǎ râdeţi, funcţioneazǎ mai aproape de mixer. Atunci de ce nu mixer? De aia, pentru cǎ ar ieşi “mousse d’ail”, ori noi aici vorbim de mujdei şi cu mixerul ar ieşi un pic, scuzaţi de espresie, greţos. Adaugi acuma o linguriţǎ de muştar de Dijon (aici nu este de altul), e iute de-ţi sare pǎlǎria, una (tot linguriţǎ, nu pǎlǎrie) de maionezǎ şi câteva de zmântânǎ ca sǎ mai domoleascǎ dogoarea. Aicea ar mai fi de fǎcut oarece consideraţii dietetice: dacǎ zici tu cǎ zmântâna e cam grea, pui iaurt de ǎla de care mâncai tu dimineaţa la mine pe şest cǎ se terminase iaurtul în America. Câte linguriţe? Evident dupǎ gust... Între operaţiile astea ai grijǎ sǎ lingi bine linguriţa ca sǎ nu laşi urme de muştar în maionezǎ, ceea ce n-ar fi prea grav cǎ-s galbene amândouǎ, dar mai ales în zmântânǎ sau iaurt, depinde ce-ai ales. E preferabil sǎ foloseşti aceeaşi linguriţǎ ca sǎ ai mai puţin de spǎlat la sfârşit. Mai amesteci un pic (hai cǎ-i gata acuşi) pânǎ se “omogenizeazǎ”. Nu mai sunt riscuri sǎ se taie, dacǎ ai frecat bine la început. Dacǎ ţi se pare cǎ-i prea gros, adaugi puţinǎ apǎ (dupǎ... preferinţe) şi mai mesteci din nou, dar cum te cunosc eu pe tine, ai sǎ-l lasi aşa. Dacǎ o pui pe Roşcata sǎ-ţi dicteze ce-am scris eu, pânǎ terminǎ ea de citit, l-ai terminat şi tu de fǎcut. Da’ vezi sǎ nu faci invers. A, sǎ nu uit, când aduci cana la musafiri nu uita sǎ înlocuiesti furculiţa cu linguriţa pe care o ai deja la îndemânǎ, lingi furculiţa şi o pui la masǎ, nu trebuie s
ǎ te fereşti cǎ şi ei fac la fel… şi ca la orice sfârşit de orice reţetǎ, am încǎlecat pe-o şa, pardon, poftǎ bunǎ !

duminică, 22 februarie 2009

Mujdei

Citesc ca Beligan a aflat de la Victor Eftimiu ca mujdei vine de la frantuzescul "mousse d'ail". Si-mi vine sa cred, ca prea-i de tot. Asa ca cine spune asta "ca de la el" nu se ezixta, ori stie mai multa viata ca Beligan, ori e mai mort ca Eftimiu. Dar chestia care ma oftica cel mai tare este ca manânca gastronomii si gurmetzii si gurmanzii de frantzuji mujdei la mine de nu mai pot, ma-ntreaba cum îl fac, da' când ma duc eu la ei manânc tot aïoli asta a lor, cu putin iz de usturoi.

sâmbătă, 14 februarie 2009

Degeaba, nu gǎsesc nici un titlu...

Este minunat sa poţi alege când ştii cǎ ai voie sǎ faci orice. Atunci ai câştigat. Când ai luptat cu tine şi ţi-ai pus în mişcare discernǎmântul. Când ai lǎsat deoparte ceva la fel de frumos, de accesibil, de atrǎgǎtor sau de bun, dacǎ nu chiar mai bun. Dar care, dupǎ niste canoane ale tale (nu neaparat corecte la modul absolut, dar ale tale), nu este conform lǎuntrului tǎu. Sau care ar face pe cineva sǎ sufere, în ciuda binelui de moment. Nu sǎ alegi pentru ca eşti obligat, pentru cǎ de fapt n-ai de ales, pentru cǎ celelalte nu existǎ sau îţi sunt interzise de alţii şi astfel ţie nu ţi se lasǎ nici o opţiune.

Moga

Intr-un an, venind la Podu Iloaiei în vacanţǎ la bunici am vǎzut cǎ şi în casa lor apǎruserǎ becurile. De patruzeci de lumini. Nu mai mult, cǎ erau prea puternice şi stricau ochii. Din discuţiile la care eu participam doar ca ascultǎtor (altfel spus, n-aveam voie sǎ mǎ bag în vorbǎ, totul era un fel de “read only” pentru mine) am înţeles cǎ “se bǎgase” curent electric şi în Podu Iloaiei. Am mers a doua zi, evident cu bunica, mama şi tata, sǎ vizitam “locul de unde venea curentul”: mai sus de spital, unde începea câmpul, apǎruse o construcţie. “Centrala“ îi zicea lumea... Mai degrabǎ micǎ, la mare distanţǎ de orice casǎ, fǎrǎ geamuri, închisǎ la culoare şi cu niste sârme care plecau pe stâlpi. Tǎceam, impresionat de locul acela atât de inaccesibil mie, mai ales mental: acolo era ceva plin de electricitate, din moment ce ajungea pentru tot satul. Mai ştiam cǎ electricitatea era periculoasǎ şi cǎ n-am voie sǎ mǎ apropii. Ii auzeam pe ai mei vorbind cǎ acolo era şef unul Moga. Nu-l ştiam pe Moga şi n-aveam sǎ-l vǎd niciodatǎ. Nici mǎcar ei nu cred cǎ-l cunoşteau. Dar pentru mine Moga a devenit un simbol, o idee care stǎpanea acel loc. El ne dǎdea lumina. Cam cum era Hristos sau Dumnezeu când mergeam la bisericǎ. 

Lumina ardea pânǎ pe la zece seara. La ora aia probabil pleca şi Moga acasǎ la el. Închidea “prǎvalia lui de curent” şi nici mǎcar nu putea sǎ se bucure şi el de ce dǎdea la alţii. La noi în casǎ însǎ se pronunţa o propoziţie care-mi întǎrea şi mai mult ideea de “simbol Moga”. Cei mari constatau de fiecare datǎ când se stingea lumina:

- A murit Moga!

Iar faptul cǎ a doua zi seara lumina ardea din nou însemna cǎ Moga iarǎşi trǎia. Si taina Învierii lui Hristos începea sǎ-mi devinǎ mai clarǎ ...

marți, 10 februarie 2009

Revedere (2)

Am vǎzut un film, acum foarte mulţi ani, cu Caragiu şi Mihaela Mihai, nu mai ţin minte cum se chema. Stiu, începusem sǎ povestesc despre revederea noastrǎ cu profesorul de matematicǎ, n-am uitat şi revin imediat. Caragiu juca un miliţian, dar un miliţian de treabǎ, frǎmântat de probleme profunde. Stǎtea cu picioarele pe un scaun, descǎlţat, era foarte cald, cu degetele rǎşchirate, cu chipiul dat pe spate dar totuşi pe cap (semnul autoritǎţii în exerciţiul funcţiunii): “Ce se’ntâmplǎ dom’le cu rândunelele astea cǎ pleacǎ toamna şi se’ntorc primǎvara?”. Râdem noi, dar dacǎ ne întreabǎ copiii sau nepoţii cum ştiu ele sǎ plece exact cu câteva zile înainte de a veni frigul, care frig nu vine în fiecare an la data fixǎ, cum o dǎm la-ntors? 

Sǎ nu credeţi deci cǎ vreau sǎ trec în derizoriu, dar (mǎ) întreb şi eu : prin ce miracol patru, doar patru ani de liceu, creeazǎ legǎturi care rezistǎ apoi toatǎ viaţa ? Unde mai pui cǎ cei mai mulţi dintre noi de la “specialǎ” n-am fost decât trei ani împreunǎ. Avem prieteni de zeci de ani, cu unii am copilǎrit, cu alţii am fost sau suntem vecini, de toţi ne leagǎ amintiri multe şi frumoase. Si totusi un coleg de şcoalǎ este altceva

La douǎ-trei sǎptǎmâni dupǎ venirea Profesorului la clasa noastrǎ ieşeam deja împreunǎ duminica sǎ hoinǎrim pe dealurile din jurul Iaşilor. Se fǎcuse toamnǎ frumoasǎ. Ne încheiam de obicei plimbarea la faimosul Motel. Unii ieşeam pe terasǎ sǎ fumǎm o ţigarǎ şi ne lǎsa în pace. Câteodatǎ, când eram în bani, mai comandam “4 mici la 4 farfurii” şi un coniac Zarea, 4 lei 50 de grame. Chiar dacǎ matematic vorbind era complet aiurea, el tot 50 de grame spunea. Dar a doua zi la tablǎ sǎ fereascǎ Dumnezeu sǎ fi spus grame în loc de mililitri sau sǎ fi pomenit de coniac. Eram prieteni duminica şi elevii lui în restul sǎptǎmânii. 

Si a venit iarna şi pe urmǎ alte ierni. Ce puteam face iarna decât sǎ ne dǎm cu sania? Pe Aurora sau mai ales pe Vǎscǎuţeanu. Si am mai fost o datǎ pe o strǎduţǎ care dǎdea din Sǎrǎrie spre Sorogari, cum îi zice Costele? Intr-o sâmbǎtǎ searǎ pe Vǎscǎuţeanu, normal cǎ era şi el cu noi, cred cǎ amorţise puţin zǎpada, nu era nici foarte multǎ luminǎ şi intram mereu în acelasi gard al unei case într-un viraj mai strâns. Oamenii au ieşit în curte sǎ vadǎ ce se-ntâmplǎ. “Lasǎ-i dragǎ cǎ-s copii!”, “Copii, copii, da’ nu vezi cǎ-i şi-un mǎgar bǎtrân cu ei?” Toţi ştim povestea dar nimeni n-o povesteşte cu atâta haz ca el.

Sfârşiturile de trimestru erau minunate pentru noi, scandaloase pentru alţii, oricum foarte originale. Adi venea cu magnetofonul, Profesorul aducea o carte de poezii şi Sanda citea. Nu ştiu dacǎ dansam, sigur nu dansam ca la petrecerile noastre (asta mai lipsea !), dar ne mişcam prin clasǎ liber, poate în ritmul muzicii, era un zumzet cu câţiva decibeli mai sus decât normal, Sanda citea sau recita (frumos mai recita fata asta !), în general ce se întâmpla acolo nu prea arǎta a orǎ de matematicǎ. Noi aveam în cap tot felul de prostii despre muzicǎ şi tineret şi hippies, destul cât sǎ ştim cǎ existǎ şi sǎ fim curioşi, dar nu era nimic clar. Nu uitaţi cǎ totul se întâmpla în anii ‘60. “If You Go To San Francisco“, “Je t’aime moi non plus“, “Massachussets“, de fier sǎ fii şi… Deşi clasa noastrǎ era lângǎ cancelarie, nu ştiu sǎ fi venit vreodatǎ directorul peste noi. Dar de ce-avea parte Profesorul dupǎ, abia acuma ne povesteşte. Ei şi? Trimestrul urmǎtor facea la fel. 

Si erau pe urmǎ vacanţele de varǎ. De neconceput fǎrǎ excursia noastrǎ cu el şi cu celelalte douǎ “speciale” mai mici pe care le-am mai prins : Câmpulung, cabana Deia, Rarǎul, focul de tabǎrǎ cu ochii spre Pietrele Doamnei, Giumalǎul, Valea Putnei, pâine cu parizer, à propos de ce povestea şi Costel acum câteva zile. Niciodatǎ n-am mai regǎsit gustul parizerului cu pâine caldǎ ca atunci, într-o pǎdure în drum spre Giumalǎu. Si niciodatǎ o roşie nu mi-a potolit setea ca roşia pe care mi-a dat-o atunci Aurelia. 

Intr-un an ne-am nimerit la cabana Deia cu o altǎ excursie. Dupǎ ce ne-am sǎturat de popice am hotarât sǎ jucǎm fotbal. Aveam o echipa foarte bunǎ, clasa noastrǎ: Costel, Andi saracul, Zum, Bibi, Magnus, eram şi eu pe-acolo... Am câstigat cu 1:0. Scrâşneam din dinti şi jucam, ca şi cum de asta ar fi depins viitorul nostru. Ne vedeau fetele, jucam pentru mândria noastrǎ, parcǎ aveam ceva de apǎrat. Imi aduc aminte cǎ dupǎ aceea stǎteam cu Zum şi beam o bere, pe terasǎ, la vedere şi evident fumam, un Carpaţi cu filtru. Am avut gestul firesc de a ascunde ţigara când l-am vǎzut venind, dar uitându-ne la ochii lui care se strǎduiau sǎ fie severi dar erau mai degrabǎ jucǎuşi am renunţat şi ne-am continuat discuţia în trei. Cǎuta un foc… Seara în dormitor fuma şi el la gura sobei. Spun “şi el” pentru cǎ momentul îmi este cunoscut. Da exact, ca Mâneni. Am vazut datoritǎ lor ce înseamnǎ sǎ fii ipocrit, tocmai pentru cǎ ei nu erau aşa. Probabil de-atunci urǎsc ipocrizia.

Asta este revederea, sau mai bine vederile noastre cu el. L-am numit Profesorul şi l-am pomenit mereu scriind “el”, “lui”. M-am gândit bine cum sǎ fac, cu siguranţǎ nu este nici o lipsǎ de respect. Sǎ fi spus “dânsul” sau “D-sa” ar fi fost fals şi ieşeam complet din mǎnunchiul strâns care suntem noi. Cu el.

luni, 9 februarie 2009

Revedere (1)

Ce mai faceţi Dom’ Profesor ?

Ia, eu fac ce fac de mult,
Vântul toamnei mi-l ascult
Si-mi alin durerile
Vorbind cu tǎcerile.

Aşa s-ar putea crede când un ”elev” de 58 de ani se întâlneşte cu un profesor de-al lui. De fapt nu e chiar aşa. In ciuda celor, cred eu, 75 de ani pe care-i are, gǎseşte de fiecare datǎ lumina zâmbetului cu care ne mai întǎreşte încǎ o vreme. El pe noi. Deşi în ultimul timp el ar fi avut mai multǎ nevoie de o vorbǎ bunǎ. Si nici nu cred cǎ este vorba de o revedere. Noi nu ne revedem, noi ne vedem mereu. Cât de des putem. Venind din toatǎ lumea. Si când nu ne vedem, vorbim la telefon cu el sau vorbim cu alţii care l-au vǎzut şi au vesti. Sau pur şi simplu ne gândim la el şi el la noi. Si aşa ştim cum ne merge. Vorbesc despre Profesorul nostru de matematicǎ. Cand ne-am cunoscut, noi eram prima “clasa specialǎ de matematicǎ” din ţarǎ, a X-a D de la Liceul Negruzzi din Iaşi, Internat mai târziu, iar el al treilea profesor pe care-l aveam într-o lunǎ. Nu ştiu de ce-au fugit ceilalţi. Cert este cǎ numele de “clasa speciala” a fost folosit scurtǎ vreme de conducere, directorul fiind profesor de matematicǎ (normal, nu?), unul dintre cei care încercaserǎ dar nu reuşiserǎ, ce?, nu ştiu, dar evident nu putuserǎ din cauza noastrǎ. Dacǎ nu a noastrǎ, a lor?? Si a venit el, al treilea, tânǎr, cam de 35 de ani, compǎtimit la început, privit cu milǎ de cancelarie, cu admiraţie dupǎ un timp, cu invidie de o parte din catedrǎ şi evident chiorâş de director. Pentru cǎ el era altfel. A rǎmas cu noi trei ani pânǎ am terminat, luând în fiecare an altǎ “clasǎ specialǎ” s-o ducǎ pânǎ la sfârşit, gândindu-se de fiecare datǎ dacǎ locul lui era într-adevǎr acolo, la Negruzzi. Si tot aşa timp de 40 de ani pânǎ la pensie. Mii de elevi, sute de olimpici, zeci de culegeri scrise. Dar noi am ramas prima lui clasǎ. Care nu se uitǎ niciodatǎ. 

Este cel de la care am învǎţat tainele cifrelor, greutatea cuvântului spus sau frumusetea cuvântului scris în faţa cǎruia s-a înclinat mereu. Si mai mult decât orice am învǎţat sǎ fim prieteni şi sǎ iubim frumos. La 16 ani nu poţi iubi decât frumos. Da, dar datoritǎ lui am putut sǎ iubim şi mai frumos. Gǎsise secretul, el, cel mai tânǎr aflase cǎ şi în cea mai abstractǎ şi raţionalǎ dintre ştiinţe totul trebuie sǎ treacǎ prin inimǎ, chiar şi infiniţii mari şi cei mici, sau poate mai ales ei. Imi aduc bine aminte ce spunea Cioran la moartea lui Eliade, mi-am şi notat pentru ca m-a mirat teribil: “Eu nu lucrez niciodatǎ dar Mircea Eliade a ignorat mereu seducţia trândǎviei, a plictiselii şi a vidului“. Mi se pare cǎ Cioran se alintǎ un pic, îndrǎznesc eu sǎ spun acuma dar, pǎstrând proporţiile şi distanţa enormǎ, eu nu cred sǎ fi stat vreodatǎ noaptea sǎ lucrez sau sǎ învǎţ la matematicǎ. La Socialism în schimb, da. Cu el am învǎţat matematica poate nu jucându-ne, dar sigur plǎcându-ne. Aşa am învǎţat-o în şcoalǎ şi mai apoi la facultate şi aşa am încercat sǎ fiu şi eu o vreme : prietenul studenţilor mei, deşi mie îmi era mult mai simplu, nu erau atâtea constrângeri ca la liceu. Si mulţi ani mai târziu, cred ca 25, când eram deja tatǎ, el, care n-a avut niciodatǎ copii, sau poate cǎ a avut mii, mi-a mai dat o lecţie: o certasem pe Andreea, fiica mea (era într-a V-a), cǎ greşise la un calcul, dupǎ care mi-am dat seama cǎ de fapt eu greşisem şi am încercat s-o “aburesc“. Dupǎ ce i-am povestit, Profesorul m-a întrebat : “Si ţi-ai cerut scuze Dane ? “, “Cum sǎ-mi cer scuze? “, “Simplu, sǎ-i spui Andreea am greşit, iartǎ-mǎ”. Aveam 45 de ani şi mi-a fost ruşine ca atunci când mǎ scotea la tablǎ şi nu ştiam. 

De câte ori trec prin Iaşi ne vedem. Si în ultimul timp am trecut mai des ca înainte. Ultima datǎ a fost la începutul anului. Eu eram la Radu, cum care Radu, bineînţeles coleg de clasǎ “specialǎ”! Bun, e adevǎrat, cu Radu mai sunt şi coleg din clasa a doua primarǎ. Haideţi sǎ vǎ spun ceva! Doamna Avǎdanei, învǎţǎtoarea noastrǎ timp de patru ani, pe urmǎ Domnul Avǎdanei, soţul ei, diriginte la aceeaşi clasǎ alţi patru şi pe urmǎ mai mult de zece dintre noi la “specialǎ”! Cum se poate aşa ceva? Pile, întâmplare sau simplu, şcoalǎ adevǎratǎ? Eram deci la Radu unde ne petreceam o parte din Sǎrbǎtori, prilej de lungi sfaturi cu glas mic si pahare mari despre una, despre alta... Am vorbit la telefon cu Profesorul şi a venit sǎ ne vadǎ. Era trist pentru cǎ o aripǎ funestǎ fâlfâia negru în casa lui. Dar a gǎsit puterea sǎ le spunǎ Doamnelor noastre: “Lor le datorez toatǎ cariera mea. Dacǎ aţi şti Doamnǎ cât aştept ziua de 22 mai sǎ mǎ întâlnesc cu bǎieţii ǎştia!”. “Bǎieţii aştia“ vor împlini anul ǎsta 40 de ani de la terminarea liceului.

duminică, 8 februarie 2009

Domino

Jucau domino şi beau un pahar de vin. Vorba vine unul… Probabil cǎ la sfârşitul serii totul trebuia sǎ fie la fel de afumat : ei şi sticlele de lampǎ deopotrivǎ. Era ca o lege nescrisǎ, din moment ce o respectau întotdeauna cu sfinţenie. Mǎ fascina jocul ǎsta, dar numai când il jucau ei. Eu îi respectam strict regulile şi de aceea pierdeam mereu : nu mǎ împrumutam niciodatǎ dacǎ nu aveam nevoie şi nu ştiam sǎ ţin socoteala numerelor care au ieşit. Ei fǎceau exact pe dos, cel care avea cele mai multe pietre în mânǎ conducea jocul şi câştiga de fiecare datǎ. Şi când spun pietre în mânǎ, chiar aşa era: aveau uneori şi zece pietre, ţinute cu dibǎcie între degete şi podul palmei. Mâini mari, de oameni obişnuiţi cu munca.

Mâneni muncea în vie, cot la cot cu ceilalţi. N-am înţeles eu mai târziu cum îi exploata el pe oameni. Le dǎduse la fiecare o bucatǎ de pǎmânt pentru casǎ. Casele încǎ mai sunt, au crescut câteva generaţii în ele, dar via nu mai existǎ de mult. A taiat-o colectiva ca sǎ disparǎ orice urmǎ de exploatare şi au pus pǎpuşoi. Mai era şi moş Blǎnaru, care ştia capitalele tuturor ţǎrilor din lume. Când cǎpǎta curaj şi începea sǎ le spunǎ dura câteva ore. Câteodatǎ mai venea şi Ţâcǎ. Încerc sa-i scriu numele cu toate diacriticile, trei litere din patru, 75% totuşi, nu-i simplu. Am avut un coleg de clasǎ la liceu care avea un nume cu doar douǎ consoane din zece litere! Opt vocale care va sǎ zicǎ! Vǎ daţi seama? Şi l-a schimbat evident, pânǎ la urmǎ. Nimeni nu era în stare sǎ-l pronunte corect. În America, am uitat sǎ vǎ spun. Deci Ţâcǎ era unchiul meu, un nume în deplin acord cu statura lui de aproape doi metri. Era contabil şef la Poligrafie, la Iaşi. De fapt ne nimeream toţi acolo la vremea culesului viei, pretext pentru nesfârşite şi nenumǎrate seri de “chef scǎzut” cum spune Barbu într-o nuvelǎ. Numai la Eugen Barbu am gǎsit apropieri aşa de neaşteptate de cuvinte: “muiere aprigǎ”, “privire nǎprasnicǎ”, când le scrie el parcǎ le şi vezi. Mai era şi prilej de reîntâlnire a familiei şi prietenilor. Dar persoana care era de departe cea mai pitoreascǎ era Gicuţǎ Costin. Un munte de om şi el, profesor de românǎ în Iaşi şi apoi în Podu Iloaiei. Fusese şi preot înainte şi mai juca uneori chiar şi la Teatrul National din Iaşi în câte-o piesǎ. Avea o barbǎ stufoasǎ şi recita dumnezeieşte, cu o voce pe care o simţeam direct în stomac. Într-un an nu l-am mai vǎzut venind. Era dupǎ ce Mâneni, în marea lui mǎrinimie, dǎruise via statului. Îi vedeam pe ai mei discutând în şoaptǎ prin colţuri şi mi s-a pǎrut chiar cǎ aud cuvântul “închisoare”. Cu aşa CV îmi dau seama acum cǎ pe vremea aceea nici nu putea ajunge în altǎ parte...

Mâneni fuma cu ţigareta. Port-ţigaretǎ cum s-ar spune azi. Cumpǎra din piaţǎ cu un leu zece ţigarete fǎcute din lemn de cireş. Le folosea pânǎ se fǎceau negre de arsura ţigǎrii. Dacǎ tot fuma jumǎtǎţi, “cǎ erau mai sǎnǎtoase”, mǎcar sǎ le fumeze pânǎ la capǎt. Şi în momentul ǎsta, când termina de fumat, se întâmpla scamatoria: punea ţigareta între degetul mare şi cǎuşul palmei stângi, încât aveai impresia cǎ o strânge în pumn. Cu palma dreaptǎ lovea pumnul scurt, scoţând un sunet de şampanie desfǎcutǎ. Iar chiştocul ţâşnea cuminte şi ateriza sfârâind exact în cǎldarea cu zoaie, strǎmoaşa gǎleţii cu gunoi de mai apoi sau a sacului pubelǎ de azi. Ani de zile am încercat sǎ fac şi eu la fel. N-am reuşit niciodatǎ.