sâmbătă, 29 august 2009

Mesaje, scrisori si poezii de dragoste

Subiectul este inepuizabil. Mai întâi poza clasica trimisa iubitei din armata, cu dedicatie si cu mâna stânga la centirom, sa se vada si ceasul : ”Nu uitându-te la fotografie sa-ti amintesti de mine, ci amintindu-ti de mine sa te uiti la fotografie”. Tipul “rasat, inteligent si putin smecher”.

Tot iubitei de departe : ”Aseara m-am îmbatat / Si de scris m-am apucat / Si când scriam mai vârtos / Am scapat condeiul jos / S-a rupt tocul si penitza / Sarut ochii si guritza. / Te sarut prin carte / Caci guritza ti-e departe ! ”. Tipul “poeti blestemati”, din cauza carora nu se mai face absint în Franta.

Mâneni povestea ca pe vremea când era prizonier la marele prieten rus tocmai la Vladivostok (”cel ce stapâneste Orientul”, eheiii ce vremuri !!) avea un ”coleg de studii” care a trimis o carte postala iubitei, simtind liberarea aproape : ”Stimata Domnisoara, cu ocazia adevaratului spirit ce am avut a va scrie aceste putine si placute cuvinte, va ador o fericire-n viitor, idem si celor care va iubesc pe D-voastra !”. Tipul “intelectual fin si manierat”.

Si mai catre zilele noastre :

Iar noaptea, când orasul prin case s-a culcat
Si se-auzea doar ceasul batând de la Palat,
In coltul meu eu vise cu tine depanam
Si-n leaganul sperantei, timid, ma leganam.

Iar dac’a mele versuri, Malina, nu-ti vor place,
Sa nu fii suparata, inima rea nu-ti face,
Caci iata, sa ma ierti ma rog cu tot frumosul
Eu care-am scris aceasta, Dan V. misteriosul.


Numele andrisantului este fictiv, fireste. Intre cele doua strofe era un lung poem cu influente multiple. Si câte alte creatii n-au mai fost! Visam ca visez. Cu mintea de azi ziceam si eu ca Poe : ”Tin în mâna mea tezaur / Fire de nisip de aur…”. Metafora ar fi fost fortata pentru ca de fapt ea era bruneta. Dar oricum, nu cred ca rezolvam mai mult. Mi-am dat seama târziu ca am trimis toata aceasta literatura plus felicitari pictate de Pasti si Anul Nou (dragostea n-a durat mai mult de un an, pe urma ea s-a maritat), la o adresa gresita. Ce s-a întâmplat, casa era mare, mai era si la un colt de strada si fiind întuneric n-am vazut exact unde a intrat Domnisoara. Asa ca am trimis totul din pacate la exact jumatatea de casa unde nu statea ea, dar din fericire statea unchiul D-sale. A recuperat deci corespondenta, vedeam asta din zâmbetul sugubat al ochilor ei albastri în fiecare zi când ieseam de la ore. I-am mai scris un singur poem, de despartire si cu explicatii, de data asta la adresa buna :

”… Plicul trimeteam, / Fara sa ma-ndoi, / Pe Gheorghiu Stefan / La numarul doi / Far’ sa stiu c-aice / Tu de fapt nu stai / Ci, zau, merit bice, / Unchiul Neculai.”

Era profesoara mea de engleza.

miercuri, 26 august 2009

Leapsa de la Dunia…

Ce mi-ai facut tu, Duduca ! E mai usor un interviu la TV !

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

La început m-am gândit la Maitreyi, dar nu, e trist, dupa cartea asta ar fi si mai rau. Pe urma « Ar fi fost prea frumos » de Ioan Chirila, ca si cum n-ar mai putea sa fie. « Dragoste cu vorbe si copaci » de Costache Olareanu, asta-i ! Cred ca trebuie sa fii întâi în stare sa râzi de dragostea care te-a dezamagit, ca sa poti lua în serios una noua.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Dupa 30 de ani ne recomandam carti de citit cu creionul în mâna. Ultima pe care i-am recomandat-o a fost « Despre oameni frumosi » de Dan Puric. Nu ca razbunare...

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

« Declaratie de iubire » de ... Gabriel Liiceanu, nu doar pentru paragraful: « Fiecare om îsi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura în care el este e data de … mâna aceea de oameni … pe care i-a iubit… ».

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Daca ar fi baiat, daca ar sti ce înseamna « barbat », daca ar sti ce înseamna « femeie » si mai ales daca ar sti ce înseamna « femeie-belea », l-as OBLIGA sa citeasca « Pourquoi les hommes adorent les chieuses » si « Pourquoi les hommes épousent les chieuses », amândoua de Sherry Argov. Citez dintr-un clasic în viata: « De mici trebuie sa invatam ce inseamna… ».

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

« Don Fernando » de Fernand Fournier-Aubry. Eu fac o diferenta mare între aventurier si calator, calatorul cu valiza si prospecte. Si prefer aventurierul (evident, ce n-am fost niciodata), iar Don Fernando a fost un adevarat aventurier.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

« Honoré de Balzac » de Dr. André Jeannot, « acest Balzac culcat pe divanul unui psihiatru ardenez », cum îmi spune autorul în dedicatie. Cam ce ar trebui sa stii despre cineva înainte de a-l judeca. Nimeni în lumea asta nu poate dusmani daca este sanatos la cap. Si pentru ca dusmani totusi exista, trebuie tratati… acolo.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

I-as recomanda 52 de carti, la alegere. Nu, nu cele la care va gânditi, vreau sa spun câte o carte pe saptamâna, la alegerea lui, timp de un an. Daca dupa un an tot nu merge, poate trece la pachetul de 52 la care v-ati gândit la început.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

« Tratat de descompunere » de Emil Cioran. Ca sa stie ca o parte din el este deja cadavru si ca poate sfârsi « citind » o carte cu susul în jos.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Primul pe lista mea este ultimul care a iesit cu un text. Deci azi… acum, este Fata Moshului, a doua gradinareasa all time, careia îi recomand « Toutes les plantes qui soignent », de Ameenah Gurib-Fakim.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

« Mille cocktails ». Prima data îl bei când ti-l da altul, a doua oara îl faci tu de proba, a treia oara ca sa-l întelegi. N-ai nici timp, nici bani, nici chef sa le faci pe toate de câte trei ori. Deci mai ramân destule pentru « dupa aceea ».

Mai departe la Mihaela, Schnappi, Raducu, Vara-Toamna si ultimul meu prieten Sandu Grecu.

duminică, 23 august 2009

Repetitii pentru diverse evenimente

A propos de pixelul din PCR-ul lui Costel. Când eram la liceu ma luase la ochi un frizer, era o frizerie la Victoria, unde era cinemaul, ca aveam par mult, negru si îi placea lui ceafa mea, din punct de vedere profesional. M-a tuns gratis vreo trei luni, de doua ori pe saptamâna, facea repetitii pentru un concurs de-al lor. Imi facea carari în toate directiile si ma usca cu phoenul. In clasa ma duceam sa deschid geamul fara sa ma trimita nimeni si ma mai uitam în sticla sa vad daca nu mi s-a deranjat vreun fir de par din cap. Pâna mi-a spus într-o zi D-na Tiba de Biologie: "Las’ ca esti bine, poti sa iesi la tabla". Polenizarea… Gâzute, albinute, insecte, flori, primavara, ma rog, m-am scos pâna la urma, am desenat o floare pe tabla, s-o mirosi nu alta.

In duminica decisiva afara ploua marunt, eu eram obosit ca-mi petrecusem sâmbata în cimitir la Eternitatea desenând monumente cu Laura, asa ca am zis "pas", tuns sunt, nu mai pot eu de concursul lui, pe scurt nu m-am mai dus. "Meseria, bratara de aur" se chema, era concurs national. "Noi doi" ajunseseram la faza pe judet... Dupa asta ocoleam frizeria Victoria, m-am tuns numai în Tatarasi, la noi în cartier.

O mai spun pe asta si gata : cea mai tare faza cu D-na Tiba tot Zum a facut-o. Ne preda Anatomia de data asta (sa fi fost deja într-a XII-a ?). "Avram poftim la tabla si vorbeste despre structura inimii". Si unde nu-mi deseneaza Zumache pe tabla cu creta colorata o inima ezact ca alea cioplite cu briceagul pe bancile din Copou…, sageata mai lipsea. Si dupa aia mai face si o cruce înauntru ca sa explice cum vine problema cu cele patru camarute : alea de sus, auricule si cele de jos… A fost singura data când am vazut-o pe D-na Tiba râzând în hohote, noi eram deja cazuti printre banci. "Tu n-ai mai vazut niciodata o inima, Avram?". "Ba da, tovarasa profesoara, dar toate-s asa. Am si pe banca una desenata...". "Treci la loc", nici nota nu i-a pus, desi Zum stiuse perfect, nu prea le avea însa cu desenul…

vineri, 21 august 2009

Pe drum spre Iasi...

... am tinut legatura permanent cu Radu. Afara era frumos, calm, mergeam încet, nu eram grabiti, o stare placuta de bine ne cuprinsese pe amândoi. Am ajuns pe la 11 noaptea. Cu toate ca stiam amândoi unde sta, el era ca o Julieta la balcon. Am repetat ritualul cu electronica si bagajul. Umerase, camasi, costume... Acum le mai aveam si pe ale mele. Radu ne-a asteptat cu margele. Da, margele într-o sticla de palinca galbui-roscata. O stiam de asta iarna si stiam ca-i buna si ca mai pastreaza o sticla, tot de doi litri, pentru întâlnire. “Moncher era cam agitat ca nu mai ajungeti. Trebuie sa-l sunam sa se linisteasca”. Il stiti pe Moncher, e un personaj mai vechi, coleg cu noi dintra-ntâia. Ne-am gospodarit între noi trei : trei pahare mici (nu le-am mai murdarit si pe astea), trei pahare mari, trei farfurii, furculite si cutite si mai multe cutii de plastic direct din frigider cu telemea, cas, urda, rosii, ardei si ceapa. Doar atât. "Racituri nu, sunt cam grele seara, le lasam pentru dimineata". “Hai sa-l sunam pe Moncher c-am ajuns“ spune Vichi într-o pauza. Ne-am uitat la ceas: 4 dimineata?? “Alo, Moncher, salut! Cred ca nu te-am sculat. Bai, nu stiu ce-i cu Radu. Noi ajungem acusi, suntem la Bucium, am avut un drum greu, era aglomeratie. Problema este ca trebuie sa mergem la el si nu raspunde la telefon. O fi acasa? “. “Cre’ ca este, un’ sa fie la o’a asta, da’ ma gândesc si io ca poate doaaa’me... Am vo’bit cu el adinioarea si va astepta. Da’ ce s-aude, sunteti mai multi în masina?“. “Nu, l-a apucat tusea pe Dan de la tigara… Bine, daca Radu nu-i acasa, venim la tine, pa!“. Buciumul este un deal la vreo juma’ de ora de Iasi, iar pe noi, ceilalti doi, ne apucase tusea de râs pe muteste. Era trecut de 5 când a luat si Radu telefonul. “Ce faci Moncher, dormi?“. “As fi vrut eu da’ m-am trezit acu’ vreun ceas când m-o sunat Vichi“. “Si unde erau? “. “La Bucium, da’ ce, înca n-o ajuns?“. “Nu, chiar ma îngrijoreaza. Bine Moncher, te tin la curent. Somn usor!“. “Ce somn bre, ca mi-o fugit di tat. Acus’ plec la slujba“. Avea si el dreptate, era joi.

“Ia uite Vichi, ce vezi pe geam?“. Iar ne prinsese dimineata la povesti !

Mai departe stiti din istoriile scurte scrise noaptea acolo. Cu Costel am fost mereu în contact pe blog, a asteptat sa ne desteptam cât de cât si cred ca pe la 10 dimineata era si el cu noi. Si pe urma am plecat sa-l sarbatorim. Deci, va urma.

Later edit: dar dupa o pauza.

miercuri, 19 august 2009

Vichi…

Pasiunea lui, motocicletele BMW, are vreo zece...

...a ajuns la mine pe 19 spre 20 mai pe la 1 noaptea. Pe 15 plecase din Brisbane iar pe 18 dimineata aterizase pe Roissy unde îl astepta o masina închiriata. Din tot timpul asta 25 de ore le petrecuse în avion. Si pe urma 40 la volan, cu o pauza de câteva ore de somn undeva, prin Austria. Venea prima data la o întâlnire a promotiei. Acuma trebuie sa-l cunoasteti pe Vichi. Sau macar sa vi-l închipuiti. E un tip pentru care orice problema tehnica trebuie sa aiba o solutie. Oriunde ar fi are în buzunar un briceag elvetian si o bucata de sârma: nu se stie niciodata. Când era elev a lipsit intentionat la o teza de franceza iar ora urmatoare când a dat-o era pregatit cu o mica instalatie: un cablu întins printre scândurile dusumelei pâna în fundul clasei unde era “microfonul” Raducu, alt cablu prin talpa pantofului lui, prin pantalon, pâna la gulerul hainei aproape de ureche unde era un mic difuzor. Asta se întâmpla prin ’65. Nu se prea vorbea de miniaturizare pe vremea aceea. Era destul sa puna piciorul pe sârma din podea si legatura era facuta.

Il urmarisem toata ziua, de la intrarea în tara, iar pe la miezul noptii, când banuiam ca trebuia sa ajunga, am coborât în strada. Dupa vreo ora de plimbare mi-a dat un telefon. Nu stia unde este si încercam sa-i explic în timp ce ma uitam împrejur. Am vazut o masina parcata mai de-a curmezisul la vreo 20 de metri. Soferul era afara si vorbea la telefon cu cineva. “Vichi?”, “Dan?” A mai durat înca vreo jumate de ora pâna am dus în casa bagajele si pâna si-a demontat toata electronica instalata în masina: avea trase cabluri de la baterie, iar înauntru conectate un laptop, iPodul, GPS-ul lui pe lânga cel al masinii, camera video si foto si doua telefoane. Baterii si redresoare peste tot. Am scos sticla de gin de la congelator si ceva de rontait rapid ca sa mearga mai usor.

“Nu vrei sa te culci? N-ai mai dormit într-un pat ca lumea de vreo cinci nopti! Hai ca Radu zicea ca daca ajungi mai repede sa mergem la Iasi cu o zi mai devreme ca avem treaba!”. “Daca vrei plecam si acuma si ajungem dimineata, eu tot sunt pornit. Si cu fusele astea orare oricum sunt dat peste cap, nu mi-e somn”. Pe 21 era ono-mastíca lui Maître Costel si aveam întâlnire. El ajunsese deja. “Dar mai bine hai sa gustam ginul ca se raceste! “. Mai vorbeam, dar si taceam lung si ne uitam doar unul la altul. Ne povesteam ce ne povestiseram de multe ori pe Skype si stiam. Plecarile noastre, familiile, greutatile, copiii, bucuriile, parintii, liceul, colegii, prietenií, priétenii …Uneori ochii ne erau împaienjeniti, de oboseala, de fum ? “Ia uite Vichi, ce vezi pe geam?“. O ceata rosiatica începea sa coloreze cerul. Se facuse dimineata. Am stat o noapte de vorba ?? Farfurii goale, pahare, halbe, cutii de bere (când am baut si bere ?) adunate pe mica masuta dintre fotoliile pe care stateam, da, am stat pâna-n zori, se pare ca da. Si n-am stat degeaba. Totusi am mai asteptat sa se faca lumina bine, aerul rece ne-a înviorat. “Stii, acum câteva zile eram la 20 000 de km. Imi faceam bagajul si ma gândeam la drumul care m-asteapta. Acuma sunt pe balcon la tine la Bucuresti. Ma crezi ca nu cred?”.

Am plecat spre Iasi pe la 4 dupa-masa, dupa multa telemea, multe rosii, o lipie proaspata si multe, multe cafele.

marți, 18 august 2009

Fabrici si uzine

     Promisiunea si un bonus!
Ce oras frumos!

Mi-e somn

miercuri, 12 august 2009

Zorba danseaza iar surdu’ nu aude dar le potriveste

O reflectie tinereasca si unele comentarii încruntate din ultima vreme m-au dus cu gândul la textul asta.

N-am sa mai alerg niciodata. Si eu am spus ceva asemanator acum peste 40 de ani, dar nu constatare, ci decizie, pentru ca nu mi-a placut niciodata sa alerg. Mi se pare complet aiurea sa alergi ca sa alergi si nimic altceva. Alergatorii ma vor contrazice si au dreptate, este pasiunea lor. Nu înseamna ca nu mi-a placut sportul. Alerg(am) zeci de kilometri când jucam baschet sau tenis, alerg si acuma la fotbal, ma consum mai mult într-un meci de volei decât în zece ture de pista. Dar alerg(am) dupa o minge, aveam un adversar dincolo de fileu sau care-mi sufla în ceafa, alergam cu un scop. Merg zeci de kilometri cu bicicleta si daca timpul facut este mai prost ca ieri ma oftic. Trag de fiare câte-o ora si trebuie sa ridic mai mult ca data trecuta. Cum spune Costel, “îl iubesc pe profesorul Calugarita” care ne-a facut nu atât sa îndragim sportul ci sa-l întelegem si care a stiut mai bine ca altii ce ne trebuia noua dupa doua ore de matematica, la fel cum îl iubim si pe prof. Cohal, cel cu care le faceam si care ne-a limpezit drumul la multi dintre noi. Acum urmeaza câteva banalitati, dar doar pentru unii si pentru ca sunt repetate prea mult si mai ales de cei care nu le urmeaza: sportul te caleste, te învata sa-ti respecti adversarul cu care “te bati”, sa nu vezi în el un dusman, îti arata cum sa te recunosti învins si sa nu ti se urce la cap daca ai câstigat. Si te mai învata sa-ti depasesti limitele. Sau mai exact sa stii ca ti le poti depasi. Si atunci încerci si vezi ca poti. Asta am aflat-o si de la un prieten, fost sportiv de mare, uriasa performanta. Alergam cu el la Busteni sa cautam un doctor pentru o fetita care-si rupsese un picior. “Nu mai pot Cornele, simt ca lesin”, ”Ba mai poti Dane, în capul tau nu mai poti”. Si am ajuns o data cu el.

Cu batrânetea este însa altceva. Panseu de doi bani: “începi sa îmbatrânesti imediat dupa ce te nasti”. Mai depinde si cum o faci. Ramâne valabil ce spune Cornel, îmbatrânesti “în capul tau”. Unii mai devreme, altii mai târziu. Poti hotarî eventual s-o lasi mai moale, “de mâine o sa alerg mai putin sau mai încet“, dar nu “niciodata”. Batrânetea nu vine de la o zi la alta, nu cred ca spui chestia asta brusc, într-o dimineata când te scoli. Daca începi sa gândesti asa esti deja condamnat. Ca sa ramânem tot în zona alergatului, e ca si cum ai trecut de ultimul viraj, cel cu groapa de apa, ai ajuns pe ultima linie dreapta si deodata te opresti. Nu mai vrei sa alergi, crezi ca nu mai poti. Nu te mai uiti la tribune, nu auzi ca unii te aplauda, altii te fluiera, nu mai vezi iarba verde de pe teren, nici soarele care te ucide sau ploaia care se varsa în capul tau, nu-ti mai este sete, nici foame, nu mai ai pofta de nimic, vezi doar linia aia alba care se apropie. Ea de tine, nu tu de ea. Si începi sa-i înjuri pe cei care-au ajuns deja sau pe aia care trec pe lânga tine. Sigur, e vina lor ca tu nu mai stii sa vrei. Suta asta de metri, ultima, nici nu mai trebuie facuta “asa”. Alearga pâna la capat chiar daca ai sa cazi secerat când ajungi.

Imi aduc aminte o secventa de câteva secunde de când eram copil, care ma mira abia acum, dar din ce în ce mai mult: iarna în vacanta îmi petreceam toata ziua pe patinoar si odata m-am pomenit gândind, pe la vreo 15 ani “când o fi sa mor, sa fie pe patinoar, cu patinele în picioare”. De ce ma mir? Pentru ca ma surprind gândind la fel si acum, dar foarte degajat si neapasat. Poate nu neaparat pe patine. Sa nu credeti ca am început sa am obsesia asta. Ma gândesc vesel asa cum ma gândesc duminica sa merg sa iau pâine, sau cum mergea Maître dimineata sa cumpere cornuri ca s-o vada pe brutareasa. Va veni într-o zi ceata asta întunecata, e cel mai sigur lucru din lume. Când aud pe cineva spunând “asta nu moare în patul lui” ma apuca damblaua. Ca si cum daca ai muri într-un pat de spital ar fi mai bine. Si ce ? Ce-i asa mare sfârâiala sa mori în patul tau ? Murit într-un pat înseamna de cele mai multe ori zacut înainte. Multumesc, n-am nevoie ! Te chinui si tu si mai chinui si pe altii.

Deocamdata râd, am atâtea lucruri de care sa ma bucur !

sâmbătă, 8 august 2009

I tried to leave you

Câteodata în pauza unui concert vine câte unul si spune bancuri. Jumatate de sala este la un suc sau la o tigara, ceilalti stau si discuta. Eu fac invers : între doua scrisuri vin cu o muzica. Tot Cohen, ultima melodie din spectacol, m-am gândit ca trebuie s-o auziti. Fiecare are un mic solo. Dupa trei ore de desfatare eram toti, spectatori si artisti, cuprinsi de o dulce toropeala, ca întotdeauna dupa ceva placut. Si înainte de plecare l-am mai auzit o data pe poet prezentându-si muzicienii si multumindu-le. A fost Bob Metzger cu un delicat solo de ghitara, temperamentalul Dino Soldo, maestrul “instrumentelor de vânt”, “impecabilul“ Neil Larsen la orga, neasteptat de sensibil pentru un nordic, vocea profunda a lui Sharon Robinson, vechea lui colaboratoare, Javier Mas, pasionatul barcelonez la banduria si alte instrumente cu coarde, Hattie si Charley Webb, sublimele “Webb sisters“ cu o secventa tulburatoare, Roscoe Beck si un solo de bas, lucru mai rar întâlnit si în sfârsit “printul preciziei“ Rafael Bernardo Gayol la tobe, “our time-keeper“, foarte discret. Si pe urma “Good night my darling, I hope you are satisfied …“. Da, chiar foarte mult.

joi, 6 august 2009

Roşu

Toata lumea stie ce greu este sa introduci o culoare noua în garderoba. Mai ales Doamnele. Dupa o banala bluza roşie de exemplu urmeaza fuste, centuri, pantofii cu posetele si eventual manusile aferente, esarfe, cordele si snurulete asortate. Ca sa nu spun ca si turcoazele trebuie schimbate cu rubine (sper ca am scris bine) sau granate sau în fine, nu mai intru în detalii. Dar nici pentru noi nu-i asa usor. Acum vreo doi ani a început sa-mi placa roşul. Ma batea gândul mai demult. Andreea prevazuse cu înca doi ani înainte si-mi luase un fular roşu si lung. Frumos din partea ei si frumos si fularul. Nu-i prea frig pe-aici dar îl port din când în când aruncat asa, cautat neglijent peste umar sau cu un nod larg care-mi tine cald în zona abdominabila. Nu sunt chiar asa rafinat ca sa-mi iau un costum negru cu captuseala roşie sau original ca sa port camasi roşii descheiate pâna în aceeasi zona la un costum tot negru sau alb de exemplu. Asa ca mi-am luat niste camasi roşii cu mâneci de toate felurile cu gândul sa le port unde nu este nevoie de staif. Tot Andreea mi-a mai luat si un pull roşu iar Nana a zis ca-s nebun si trebuie sa va spun ca amândoua se pricep foarte bine. In rest mi-am cumparat eu cam tot ce-mi mai trebuia ca sa pot improviza tinute sport pe baza de roşu. Am pâna si sosete roşii. Mai aveam o singura mica neîmplinire: as fi vrut si un pardon, slip, tot roşu. Ei bine, n-am gasit asa ceva. Si cum se apropia o scurta vacanta în România mi-am spus sa profit de oferta chinezeasca de acolo. Imediat ce am ajuns mi-am spus oful vecinilor nostri cei mai buni, Marina, consortul ei Costica (altul, nu Costel) si Kiki, o Doamna cu un simt al umorului pe care nu-l au multi si cu o vârsta la care si-l poate etala fara probleme. Care mi-a si dat solutia : « Dane, mergem mâine în piata la Domenii si-ti fac eu cadou o pereche. Da’ când venim acasa, ti-i pui si faci o poza cu mine ». Zis si facut, ca-n bancul cu iepurasul, a doua zi plecam în formatie completa, ajungem, intram într-un magazin, Kiki si cu mine în fata la tejghea, Nana, Marina si Costica în spate. De jur-împrejurul nostru chiloti si ciorapi pâna-n tavan. Si acolo are loc urmatorul dialog în trei, ca sa spun asa, delirant:
- Aveti chiloti?, întreaba Kiki, exact când voiam si eu sa pun aceeasi întrebare, dar mai ocolita.
- Da, doamna, de care?, raspunde duduia foarte calma si amabila, fara sa cada în capcana.
- Pentru domnu’, zice Kiki serioasa, luându-mi-o din nou înainte.
- Sigur, ce culoare?
- Roşii, raspunde senin Kiki înainte ca eu sa reusesc sa deschid gura.
- Da, bineînteles, ce masura?, dar parca era deja o mica ezitare în vocea ei.
- XL, zice Nana din spate, în timp ce eu ma întrebam ce-o sa mai spuna Kiki.
Nu stiu prin ce minune nu râdea nimeni, ca noi de obicei când râdem ne apuca durerea de burta, sfincterele stau sa pocneasca iar lacrimile curg siroaie. Aveam însa probleme de respiratie în timp ce tipa se uita perplexa de la una la alta:
- Da’ dumneavoastra de unde stiti?, a zis ea, tot calma, dar cu un zâmbet profesional putin strâmb.
- Eu sunt sotia domnului, a marturisit Nana.
- Si ... doamna?, arata ea cu degetul, într-un gest dandanachian ...
- Doamna este prietena lu’ domnu’, a mai apucat sa spuna Nana dupa care am izbucnit toti într-un râs nebun, inclusiv fata, usurata. Ati observat desigur ca eu n-am reusit sa scot nici o vorba.
Am avut dreptul si la o pereche de ciorapi roşii ca bonus dupa ce Kiki mi-a ales mai multe perechi de chiloti în nuante diferite de roşu. A propos, de ce se spune pereche si chiloti daca-i doar unul singur ?

Bineînteles ca acasa am facut poza de rigoare si a trebuit sa fac cinste la toti, ca sa nu spun ca i-am udat.

duminică, 2 august 2009

Gaudí

Probabil este buna virginitatea pentru ca, teoretic cel putin, poti deveni geniu, nu te mai perturba nimic. Dar tot teoretic poti sa mori calcat de tramvai.

La sfârsitul secolului XIX Contele de Güell a cumparat pe înaltimile din nordul Barcelonei un teren pe care intentiona sa faca mai multe rezidente aristocratice. Proiectul i-a fost dat lui Gaudí care l-a realizat între 1900 si 1914. Pâna la urma rezidentele n-au mai fost construite si terenul a devenit proprietatea municipalitatii care l-a transformat în parc public în 1923, Parcul Güell.



Punctele de atractie sunt o mare scara dubla la intrare strajuita de un dragon, sala cu 86 de coloane care sustin plafonul decorat de Josep Maria Jujol, deasupra caruia este imensul balcon cu o vedere extraordinara a întregului oras pâna la mare. Pe aleile acoperite sustinute de coloane înclinate întâlnesti artisti de tot felul care adauga înca un pic de ireal la senzatia de vis pe care o ai plimbându-te prin parc.






Casa Batlló, cunoscuta la Barcelona sub numele de Casa de oase îsi merita numele datorita arhitecturii : balcoanele sunt ca niste cranii, coloanele de la primul etaj au forma unor oase si în general, detaliile fatadei te fac sa te gândesti la un schelet. Totul este ondulat si acoperit cu un mozaic din sticla si ceramica. Coloanele de la baza cladirii sunt trunchiuri de arbori iar acoperisul este spatele unui dragon pe care ceramica sunt de fapt solzii. Scara interioara te face sa te gândesti la coloana vertebrala a acestui blând animal domestic. Casa a fost construita în 1877 si renovata de Gaudí pentru un industrias la începutul sec. al XX-lea.






Casa Milà, facuta tot de Gaudí între 1906 – 1910 este numita ironic de barcelonezi La Pedrera, Cariera de piatra. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Ca si celelalte constructii ale lui Gaudí nu are nici o linie dreapta. La înaltimea de 37 de metri se afla o imensa terasa, bineînteles tot ondulata. Proiectul nu a fost deloc apreciat de cei care l-au comandat, proprietarii calificând-o "oribila" si refuzând chiar sa plateasca în întregime suma convenita initial. In urma unui proces Gaudí a recuperat diferenta pe care a donat-o unui asezamânt religios. Casa Milà este unul din monumentele cele mai vizitate din Barcelona.



La Sagrada Família, Temple Expiatori de la Sagrada Familia în catalana, este opera cea mai celebra a lui Gaudí. Era atât de robit de creatia sa încât în ultima parte a vietii a locuit chiar în templu. Constructia a început în 1882 si dupa cât se pare va mai dura înca zeci bune de ani chiar daca spaniolii (catalanii) îsi propun sa o termine pâna în 2026, pentru centenarul mortii lui Gaudí. Arhitectul initial a fost înlocuit în 1883 cu Gaudí, pe atunci în vârsta de doar 31 de ani.





Chiar neterminata, Sagrada Familia este deja pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Fatada Nativitatii apartine lui Gaudí, dar din pacate multe din planurile si machetele ramase dupa moartea lui au fost distruse în timpul razboiului din Spania. Astfel, fatada Pasiunii a fost facuta dupa 1987 de Josep Maria Subirachs i Sitjar, sculptor si pictor catalan contemporan. Stilurile celor doua fatade sunt evident diferite. Criteriile de estetica schimbându-se în timpul constructiei, ca si amprenta artistilor care au creat, lucrarile actuale respecta mai mult sau mai putin proiectul initial al lui Gaudí, ceea ce constituie subiect de polemici. De altfel polemicile au însotit mereu constructia catedralei, înca din 1965 punându-se la îndoiala oportunitatea unui asemenea lacas într-o societate moderna.


Pe fatada Pasiunii a lui Subirachs se vede, printre alte sculpturi, si patratul magic, în care, oricum ai aduna (pe verticala, orizontala, diagonala etc.) rezultatul este tot 33.








Ultimii ani din viata Gaudí i-a conscrat interiorului, facând machete la scara 1/10 : coloanele, boltile, vitraliile cu studiul luminii, acoperisurile si peretii de legatura. Coloanele sunt copaci, lumina se filtreaza potrivit printre frunze. Prea multa lumina omoara o opera de arta spunea artistul, la fel ca si întunericul. Lumina lui Gaudí este ireala, fumurie si totusi îndestulatoare. Oare razele diminetii nu se vad cel mai bine prin aburii care se ridica într-o padure?

Fatada Nativitatii si înauntrul templului îti arata natura cu tot ce a creat Dumnezeu si cu toata puterea si simbolurile cu care a fost daruita omului. Când s-a nascut Hristos natura exista si asta se vede. Cele doua turnuri ale fatadei se sprijina pe doua broaste testoase, de apa si de pamânt, simboluri ale stabilitatii. Gaudí vorbeste prin pietrele sale cu fiecare dintre noi: un agricultor vede acolo plantele, un fermier animalele, religiosul vede Nasterea lui Hristos si Buna Vestire, artistul puritatea liniilor, iar cel de formatie exacta solutiile tehnice.

In iunie 1926 Gaudí este calcat de un tramvai. Un batrân, îmbracat în haine proaste si uzate. Nimeni nu l-a recunoscut si a fost dus prea târziu la un spital pentru saraci. Prietenii l-au gasit abia a doua zi dar a refuzat sa fie mutat într-un spital mai bun. Trei zile mai apoi, pe 10 iunie, îsi da sfârsitul. Celebrul, dupa moarte, Gaudí este înmormântat pe 12 iunie, în cripta din Sagrada Familia, templu care i-a fost casa în ultimii ani de viata. Ceremonia si multimea care a participat au fost pe masura geniului sau si a ceea ce a creat.

Salvador Dali spunea ca "lucrarile de terminare a catedralei ar trebui încredintate conducatorilor de tramvai cu titlu expiatoriu".