luni, 31 mai 2010

Sinceritate

Inainte sa începem hoinareala prin frumosii Ardeni francezi si sa mai admiram niste ardene, am citit azi pe un site public ceva cam asa: "Rezultatele unui sondaj arata ca francezii sunt mai sinceri decât alti europeni: 15% dintre participanti au recunoscut ca sunt rasisti".
I-auzi dom'le! Asa deci...

duminică, 30 mai 2010

Mai departe, la drum

Cred ca ar fi trebuit sa încep asa : “Ardeni (limba celtă: Arduenna = podiş, în franceză: Ardennes, în germană: Ardennen) este o zonă de podiş hercinic care se învecinează în partea de est cu Masivul Şistos Renan. Partea cea mai mare a regiunii se află în sud-estul Belgiei, în rest se întinde şi în Luxemburg şi Franţa (Departamentul Ardennes). Regiunea are un relief deluros împădurit delimitat de râurile Moselle şi Meuse care de la nivelul râului Sambre trece treptat în câmpia Flandrei. Altitudinea medie a regiunii este de 550 m punctul cel mai înalt a regiunii se află în nord la „Baraque de Fraiture” (652 m) situat în provincia valonă Luxemburg din Belgia“.

Ma rog, acuma, daca am lamurit chestiile astea absolut indispensabile, putem merge mai departe. Adica în Belgia. E mai bine sa mergem în Belgia duminica. In weekend Franta este moarta sau în cel mai bun caz în coma profunda. Belgienii din Ardeni însa, valoni, sunt mai deschisi si au mai mult umor. Restaurantele si terasele sunt invadate, iar strazile pline de plimbareti. O bucatica de tara, Belgia stie sa speculeze la maximum o zona frumoasa, chiar daca Franta este patria turismului. Iar Ardenii sunt o zona frumoasa.
Pentru cei mai obisnuiti cu capcanele limbii franceze, pozele 4 si 5 au semnificatii profunde. Va puteti imagina deci lupta care s-a dat în mine între jena si pofta de a gusta faimosul cârnacior. Pâna la urma pofta a învins si am avut urmatorul dialog sfios cu o frumoasa si fara inhibitii juna de vreo 20 de ani din spatele galantarului, evident alta decât cerberul din fotografie :
- Imi puteti da va rog o pipa ?
- Da, domnule, de care ati dori mai mult ?
- Uriasa…
- 5 euro va rog…

Altfel în Belgia, mai ales la tara, constructiile sunt dupa cum se vede mai solide dar nu lipsite de farmec. Poate liniile nu sunt asa de zvelte, dar îti dau senzatia de siguranta si trainicie. Bere este pentru orice sete si pentru toate gusturile. Belgienii fac vreo 300 de marci de bere, multe dintre ele la manastiri. Preferata mea este cea de Orval unde calugarii mai fac între rugaciuni si alte activitati curente si câteva soiuri de brânza (suntem totusi aproape de Franta, nu ?), un cârnat afumat “cu bere“ si o grozava si rumenita pâine rotunda si cu coaja groasa. De altceva nici n-ar mai fi nevoie ca sa te simti bine… Si totusi tot aici se pot mânca cele mai minunate scoici si faimosii cartofi prajiti belgieni. Nicaieri nu sunt mai buni. Secretul este ca nu sunt facuti în ulei ca prin alte parti ci în seu de vita.

Dupa asa o masa si dupa ce te-ai delectat privind lumea de pe trotuare, poti sa-ti arunci ochii spre cer si sa-ti imaginezi tot felul de lighioane închipuite de nori. De exemplu un catel alb si flocos cu botul pe labe.

vineri, 28 mai 2010


Se spune ca dusmanii doctorilor sunt toti pe lumea cealalta. Fals ! Exista o categorie de doctori ai caror pacienti vii le sunt (ma rog, aproape toti, mai putin eu) inamici. Da, ati ghicit, sunt dentistii. Si totusi eu pe-al meu îl simpatizez deosebit.

In primul rând ca nu m-am dus la el ca ma durea maseaua, nu ma durea decât spatele. M-am dus pentru ca a vrut el sa ma vada. Pentru asta m-a invitat sa facem Pastele la el acasa si atunci i-am dat un randevu la el în cabinet când ma întorc din vacanta. A fost foarte multumit si am baut un pahar împreuna, el care nu prea bea. Ei bine, m-am întors din vacanta. N-a pus mâna pe cleste, nici pe ciocan si n-am sarit nici pâna-n tavan. Daca vroiam sa-i spun ceva, îi faceam doar un semn, îmi scotea pickhammer-ul din gura si ma asculta. Imi da voie sa manânc orice si-mi ofera el mie un whisky sau ce vreau eu. Mi-a reparat o plomba, nu ca nu mai era buna, dar în 20 de ani se mai colorase de la cele câteva tigari fumate si nu mai era estetica. Cu ocazia asta m-a rugat sa ma las de fumat. Poate, mai vedem… Norocul lui ca m-a vazut, dupa ce mi-a facut vreo suta de radiografii m-a anuntat cu infinite precautii ca pe la toamna, când o sa pot eu, sa merg la el sa stau câteva zile ca s-ar putea sa am un chist care trebuie operat, ca altfel se strica radacina si trebuie sa-mi faca un implant. O sa ma duc, ce sa fac, nu pot sa-l las pe om asa încurcat.

A, era sa uit, e varul meu, în situatia actuala mai degraba eu al lui. Merci Tudorele !

Ardenii

La cererea unui imens număr de telespectatori o să fac începând de azi un mic tur al Ardenilor. Un tur în general începe dintr-un punct A şi se termină în acelaşi loc. Un tur al Ardenilor este altfel. El este ca o floare. Fiecare turuleţ este o petală a unui pistil. De când e lumea şi pământul, mai exact de vreo 15 ani, pistilul este la Charleville-Mézières.

Haideţi acum să dăm o fugă până la Luxemburg că acuşi se întunecă.

Ţară / oraş / bancă / obiectiv turistic / colţ de rai, Luxembourg, Luxemburg, Lëtzebuerg (în luxemburgheză) sau, oficial, Marele Ducat de Luxembourg are o populaţie de 502 500 locuitori (în ianuarie 2010), cu o creştere de 100 000 în ultimii 30 de ani iar ca distanţe maxime 82 km de la nord la sud, 57 de la est la vest şi 147 km de autostrăzi, luminate şi gratuite. Unul din cei şase membri fondatori ai Uniunii Europene şi membru NATO, a suprimat în 1967 serviciul militar obligatoriu şi are o armată de 800 de voluntari.

Ce să vă mai spun, că se vede şi cu ochiul liber : oraşul vechi “unde curge-n vale un râu mititel“ în deplină armonie cu cel nou, construcţii zvelte, cu linii armonioase şi foarte proporţionate, o adevărată încântare pentru ochiul pretenţios al turistului.

Revenim cu altă petală după o scurtă pauză publicitară.

joi, 27 mai 2010

Un cititor nerabdator...

Daca nici aici nu le gasesc, astept editia a doua!

duminică, 23 mai 2010

La cumparaturi

Aici n-am gasit-o...
... nici aici nu e...
... doar nu s-o fi terminat!

vineri, 14 mai 2010

Au înebunit salcâmii...

... si tu vrei sa fiu cuminte!

miercuri, 5 mai 2010

Oricum titlul nu conteaza

Am o pofta irepresibila sa pasc. Verdeata si cruditati. Desi sunt un carnivor irecuperabil (de exemplu acum mestec un cârnat) clorofila si carotenul îmi dau târcoale. Pe de o parte cred ca este primavara care pune presiune pe metabolism, pe de alta cred ca este o reactie preventiva la gândul micilor, slaninilor, pastramelor si soricului care ma asteapta peste trei zile (numai!). Ca sa nu mai vorbesc de metanol... Deci acum salate, ridichi (azi am mâncat câteva zeci!), morcovi, conopida si, n-o sa ma credeti, ramuri verzi de telina, toate muiate într-un sos care seamana mai degraba cu tzatziki decât cu o maioneza. Dieta se tine înainte de excese, nu dupa!
Si iu sun!

duminică, 2 mai 2010

Bruxelles

Weekend-ul trecut l-am petrecut la Bruxelles, la amicul şi colegul meu de facultate. Nevasta lui, belgiancă, este o foarte bună vorbitoare de română, a învăţat-o în anul în care a stat la Bucureşti înainte de a pleca amândoi în Belgia. De ce a stat un an la Bucureşti ? Pentru că asta se întâmpla acum 35 de ani şi nu era aşa uşor să te însori cu o belgiancă şi să mai şi pleci apoi la ea. Şi când spun bună vorbitoare, asta înseamnă că vorbim numai româneşte, ştie să asculte şi să spună bancuri (deocheate) şi să cânte cântece de petrecere (şi mai deocheate) pe care nici eu nu le (mai) ştiu. A propos, fac o paranteză, câteodată, când am de ţinut o prelegere sau o discuţie mai lungă aici, le cer celor cu care vorbesc să-mi scuze accentul şi unele eventuale greşeli. Invariabil răspunsul lor care se vrea amabil sună cam aşa : “de-aş vorbi eu ENGLEZA cum vorbeşti tu franceza…“. Pentru că ei engleza o vorbesc… Nu că n-ar fi chiar “Oxford English“, dar nici măcar “Ox one“ nu e. Ceva îmi scapă. Reciprocitatea ar fi presupus ca eu să fiu englez ori eu ştiu sigur că nu sunt. In fine…

Cu amicul ne vedem de câteva ori pe an, o dată la noi, o dată la ei. Data viitoare o să vină ei după nunta fetei lor din august. De fiecare dată gazda pregăteşte un mic « program artistic », nu foarte încărcat, dar plăcut. Acum am văzut de exemplu Muzeul benzilor desenate. Nu m-am omorât niciodată, nici când eram copil după aşa ceva, dar este impresionant. Foarte mulţi adulţi au colecţii întregi pe care le citesc chiar de mai multe ori. Creatorul faimosului Tintin este belgian (Hergé, fost colaboraţionist dovedit, dar foarte respectat de belgieni – culmea, a trăit în aceeaşi perioadă cu Eliade al nostru, dar ce destin a avut fiecare ?). Iar Belgia, am aflat, este ţara benzilor desenate. Dealtfel Belgia este ţara ne(re)cunoscută a multor chestii : a diamantelor, a berii, a ciocolatei, a scoicilor cu cartofi prăjiţi cum numai acolo poţi mânca şi iată, acum şi a benzilor desenate.

Am făcut pe urmă o plimbare pe Strada Regelui şi Strada Reginei, de fapt două galerii acoperite pline de magazine scumpe şi cafenele unde belgieni sătui stau după-masă şi îşi mănâncă tradiţionala gofră cu frişcă şi căpşune, eventual cu o cafea alături. La ieşire un simpatic cow-boy belgian cânta rockuri şi country, cu multă aplecare şi aplicaţie. In Grand-Place am băut obişnuita bere (brună, evident !) uitându-ne, cu aceeaşi mirare mereu, la primăria asimetrică şi la casele bogat ornamentate din jurul pieţii, foste sedii ale corporaţiilor. Şi pe urmă acasă, la grătar şi un mic fotbal în grădină.

A doua zi am văzut o expoziţie de flori, Floralies - Printemps à Grand Bigard. 14 hectare de flori. Acum tac şi vă las să vedeţi singuri…












La întoarcere ne-a întâmpinat o ploaie ardeneză, cu apusul şi curcubeul din dotare.