Revelioane în general

Sunt multe petreceri într-un an. Dar ca revelionul nu este sau n-ar trebui sa fie niciuna. Pentru noi românii mai ales. Spun asta pentru ca aici verisorii nostri latini nici macar nu asteapta miezul noptii, manânca rapid ceva comandat la un ”traiteur” si eventual beau o cupa de sampanie. Pe urma, obositi dupa excesele de Craciun se baga-n cârpe. Traiteurul asta este un fel de catering. Importante sunt aranjamentul si culorile. Gustul conteaza mai putin si asta se regleaza din sare si mirodenii exotice. Doamnele nu gatesc* pentru ocazii deosebite, în general doamnele adevarate nu gatesc deloc pentru ca sughit.

Cei mai rafinati ies pe strazi cu sticla-n mâna ca sa aiba cu ce-si da în cap dupa ce o golesc. Iar dupa focul de artificii se baga-ntr-o bomba si continua sa bea. In orasele mari exista obiceiuri frumoase si emotionante la cumpana dintre ani, despre care lumea-si aduce aminte cu placere tot anul care urmeaza. Iubitorii de traditii îsi revin cu greu, unii chiar mai emotivi nu-si mai revin deloc.

Expansivitatea nativa a urmasilor lui Clovis Merovingianul amestecati cu turistii aflati în trecere pe durate mai lungi sau mai scurte se manifesta în cele mai surprinzatoare feluri. Pe cel mai frumos buleverd din lume, în dimineata primei zile din an patronii de magazine si restaurante înlocuiesc vitrinele sparte iar salubritatea cara zeci de tone de resturi, activitate care dureaza mai multe zile. Resturile umane sunt ridicate de ambulante si dirijate, în functie de starea continutului, la urgente sau direct la morga. La Strasbourg atmosfera este mult mai calda pentru ca acolo traditionalistii dau foc sistematic la câteva zeci de masini pentru a celebra intrarea în noul an. Datul focului la masini este un adevarat sport national, iar orasul Strasbourg este campion detasat de ani buni, mai ales la ocazii deosebite cum ar fi 14 Iulie si Anul Nou. Echipele adverse formate din sute de jandarmi si trupe speciale sunt sistematic puse în dificultate de ingeniozitatea iubitorilor acestor jocuri de societate.

Astfel la sfârsitul lunii ianuarie ministerul muncii raporteaza optimist o scadere brusca a somajului mai ales în meseriile ”penibile”, adica maturatori, gunoieri sau autopsieri, iar personalul de la urgente face greva reclamând anagajari masive si marirea lefurilor. Urmeaza de obicei sosirea unui val de medici tineri si straini în specialitatile deficitare. La sfârsitul lunii urmatoare este rândul politiei sa anunte reducerea spectaculoasa a violentei urbane în februarie fata de ianuarie iar companiile de asigurari îsi echilibreaza balanta intrari / iesiri spre marea satisfactie a populatiei careia nu i se fura / strica / arde la nivelul primelor pe care le plateste.

* Exista totusi o Doamna, Sylvie, care gateste minunat, nu pentru ca o face din obligatie, ci pentru ca-i place. Despre ea trebuie vorbit separat si cu mult respect.

Am sa ma retrag pentru un timp sa cuget la lucruri serioase. Sau sa sed pur si simplu. Daca voi constata ca gluma se îngroasa am sa va tin la curent. Deocamdata un An Nou fericit, plin de bucurii simple si marunte, de succese si împliniri. Petrecere frumoasa, nu dati foc la masini si nu va bateti cu sticle. Nu cu ele pline, în niciun caz !

La Multi Ani !

Craciun fericit, sa fiti îmbelsugati si norocosi !

Si mai ales veseli. Râdeti când sunteti bucurosi, râdeti daca sunteti suparati, daca sunteti singuri si mai ales când sunteti cu cineva.

Unii o fac si când sunt cu cutitul la gât si chiar dupa aceea…

Inceputuri

Henri Salvador - Jardin d'hiver


Prima mea zi de lucru aici a fost pe un 1 decembrie, au trecut zece ani... Iar prima investitie majora a fost sa mergem la un magazin de mobila sa luam un dulap, celelalte doua fiind pline ochi cu hainele celor doua colege de apartament cu vechime mai mare. Ca în vorba cu socoteala de-acasa, am plecat dupa un dulap si ne-am întors cu un dormitor si un salon. Ne-am mai gândit pe drum spre magazin ca e cazul sa terminam, noi cu improvizatiile si eu cu statutul de tolerat.

Spre sfârsitul lunii, dupa ce am învârtit sute de suruburi si am instalat mobila, din prima leafa am luat si o combina audio JVC (alt obiect foarte necesar si urgent), cea mai tare ”money can buy”. Inca mai traieste si azi si e mai buna ca toate home teatrele care au aparut între timp. Primul CD pe care l-am cumparat / ascultat a fost Henri Salvador, Chambre avec vue. De Craciun a venit la noi varul Tudor si înca un prieten comun. Indoctrinati profund de legenda rafinamentelor gurmetilor de prin partea locului am mâncat ce se cuvine, dar ne-am dedat în final si la niste sarmale cu afumatura pe fundul oalei si la o friptura bine împanata si garnisita la cuptor. Pe atunci înca eram convins ca la o mâncare conteaza mai ales gustul si nu-mi descoperisem talentele culinare care aveau sa ma invadeze mai târziu.

Primul Revelion francez l-am petrecut la Amiens la un francez bolnav de România, într-o companie foarte amestecata, unde am facut o petrecere nebuna, românii (aici numar si gazda) si moldovenii fiind majoritari iar francezii ”puri” doar vreo trei. Francezul, doctor si el, petrecuse multi ani dupa ’89 în România si pe urma în Moldova, dar cea mai mare parte din timp la Slobozia cu diferite misiuni umanitare ocazie cu care în cultura lui aparusera multe componente balcanice. Fiind cu noi si un cuplu format dintr-un vietnamez însurat cu o chinezoaica bineînteles ca am amestecat mâncarurile fara nicio noima. Cu ocazia asta l-am vazut facând rata cu sos caramel si cu miere, îi zice ”canard laqué” care cu mirodeniile lor asiatice a fost chiar bun. Iar cum ei nu arunca nimic dintr-un animal, a mai facut si o supa cu sângele ratei. Si pentru ca tocmai îi venise ideea sa bea sampanie ”sabré” si avea un iatagan în mâna chiar când a adus supa la masa, n-am putut sa-l refuz si am luat câteva linguri. Nu cred ca am sa mai repet experienta.

Imi mai aduc aminte ca imediat dupa miezul noptii, abia împlinisem 50 de ani si eram deci în plina maturitate, ne-am hotarât toti flacaii prezenti s-o facem pe Chippendales. Si am facut-o. Stiu ca am coborât de la etaj unde era ”vestiarul” care cu cât a avut curajul sa expuna, învârtindu-ne niste foantze pe deasupra capului, foante pe care le-am aruncat conform traditiei asupra audientei si asistentei feminine. Se spune ca am avut succes, ceea ce le-a încurajat si pe Doamne sa faca la fel. Se pare ca cel mai bine s-a prezentat Andreea care avea vreo 16 ani pe atunci. Oricum, a fost ultima oara când m-am mai dezbracat în public.

Ma gândesc ca peste vreo doua saptamâni o sa am de trecut alt prag psihologic si cred ca "români, mi se pregateste ceva!!!".

Sarbatori, diferente de orânduire si orânduieli

In perioada în care începusem sa construiesc socialismul în Franta dupa ce-l facusem praf în România discutam cu noii mei prieteni si colegi despre sarbatori ïn general. Aveam unele mirari si nelamuriri. Nu vedeam la ei în niciun chip elanul primitiv cu care era obisnuit taranul din mine si amicii nostri din tara de bastina. Sa uiti pentru o clipa sau o noapte de clipe de sefi, bani, tâmpiti, orgolii si în general de orice nu este bunadispozitie. Cu toate excesele de rigoare…

Cu ocazia asta am aflat ca onomasticile lor trec aproape neobservate, iar daca spui cuiva ”Bonne fête !” de ziua numelui, se gândeste bine despre ce-i vorba înainte de a-ti multumi cu o miscare indiferenta a mâinii. Asta daca-si da seama, pentru ca de multe ori te întreaba de ce-l feliciti. Aniversarile sunt ceva mai mult bagate în seama, adica respectivul aduce la birou o sticla de sampanie si pungulite cu alune, cipsuri si pufuleti. Acasa se întâmpla altceva, nu mult mai semnificativ, dar oricum stai la o masa.

Am descoperit ca sampania este substantiv masculin, ca si cafeaua dealtfel si ca se bea neaparat ”brut” la aperitiv ceea ce nu ma deranjeaza prea mult, mie neplacându-mi bauturile parfumate. In plus am constatat ca nici n-o suport, licoarea asta asa de rafinata îmi provoaca dureri de cap. Excelent pretext pentru mine ca dupa ce pun la toata lumea sampanie în pahare eu sa-mi vad în continuare de vodcile mele, dar si minunata ocazie pentru ei sa ma ironizeze evocând posibile origini slave. "Iaca nu mai pot io de asta!".

Am mai aflat ca dintre sarbatorile religioase, cea mai importanta aici este Craciunul în timp ce eu încercam sa-i conving ca la noi este Pastele. Am fost pus în încurcatura de întrebarea ”de ce ?”. Fiind într-unul din rarele mele momente de inspiratie am raspuns ”Pentru ca, daca în fiecare zi sunt mii de nasteri, de înviat n-a înviat decât Unul pâna acum”.

孔夫子 si ابو علی الحسين بن عبد الله بن سينا

... sau Kǒngfūzǐ si Abū Alī Sīnā sau mai clar Confucius si Avicena

Spunea Mircea Eliade parca în Memorii: ”Natiunile care au avut un Ev Mediu şi o Renastere glorioase îsi vor pierde primatul în Europa. Dimpotriva, cele care au avut doar o ”preistorie” şi ”protoistorie” bogate în evenimente şi amestecuri rasiale vor fi chemate sǎ creeze valorile culturale de mâine”.

Sa recunoastem ca cel putin jumatate din afirmatie este adevarata cu toate ca ar fi de dorit sa nu fie. Cât despre cealalta jumatate, se pare ca este si ea adevarata desi nu în sensul banuit de Eliade.

Pe de o parte este într-adevar îngrijorator ca tari cu trecut ”glorios” sa-si piarda primatul în Europa. Nu pentru ca spune Eliade ci pentru ca se vede cu ochiul liber. Nu prea o duce bine Europa si asta se simte imediat ce te uiti la stiri sau deschizi un ziar, ca sa nu mai spun ca în comparatie cu ce era acum zece sau douazeci de ani prezentul este jalnic. Pe scurt, vestul Europei se duce de-a dura. Si vrem, nu vrem, nu putem exclude din discutia asta ”noutatile” aparute între timp si care se numesc UE, spatiul Shengen, spatiul euro, cu toate argumentele pro si contra pe care le aduc politicienii si oamenii de rând. O fi bine, o fi rau ? Pâna una-alta Grecia a patit-o si nici Irlanda nu-i prea bine. Iar bietii irlandezi o trag nevinovati : n-au vrut Europa nici în ruptul capului. Au facut referendum, au votat contra, Europa era în pericol sa se termine înainte de a începe, s-a refacut tratatul, diplomatii sareau dintr-un avion într-altul, sefii de state pierdeau nopti cautând solutii la Bruxelles si pâna la urma irlandezii au fost convinsi… Si acum?

Pe de alta parte este într-adevar pacat ca civilizatii care i-au dat pe Confucius si Avicena au trait parca dintotdeauna în uitare si mai traiesc pe alocuri înca si azi în mizerie si frica.

Exista însa si greseli de calcul datorate timpului scurs de la afirmatia lui Eliade. Un ”semn minus” aparut în fata nu se stie de unde si care schimba totul a sters optimismul si a adus lacrimi si chin. Asta este cealalta jumatate care ar fi bine sa fie adevarata dar dupa cum se vede nu este. De exemplu nu stiu cum vor reusi anumiti urmasi ai lui Avicena sa creeze valori culturale mâine daca azi tin sub teroare lumea crestina. Si este falimentar pentru generatiile de dupa noi ca discipolii de peste milenii ai lui Confucius acumuleaza lichiditatile vestului ”glorios”, invadeaza piata mondiala cu falsuri si încep sa cumpere încet-încet un continent. Pentru ca asta fac ei acum în Africa.

Trista revansa.

Ieri Mogador…

… azi Essaouira.

Altadata era popasul obligatoriu în calatoria spre Capul Verde si Ecuator, locul unde se facea sarea din apa de mare si purpura din cochilia unei scoici si multa vreme portul ”european” cel mai avansat si mai important din Maroc. Având origini feniciene, dar si portugheze si marocane, a fost tinta multor invazii, portughezii si francezii încercând sa se stabileasca aici dar renuntând din cauza ”lipsei de ospitalitate” a localnicilor.

Asta pâna în sec. al XVIII – lea când sultanul Mohammed Ben Abdallah a cerut arhitectului militar francez Théodore Cornut sa-i construiasca acolo un oras nemaivazut. Zis si facut ! Spirit practic si foarte expeditiv Cornut a construit Essaouira dupa planurile simple si ”drepte”, aparent severe ale orasului francez Saint-Malo. ”Es Saouira” asta si înseamna, ”bine desenat”.

Cu mai multe rânduri de remparts, cu turnuri de paza si ziduri fortificate de unde gurile tunurilor mai pândesc înca pericolele care pot veni dinspre ocean, Mogador – Essaouira a continuat sa prospere devenind un mare port comercial dar si pescaresc, fiind supranumit si ”Regatul Doamnei Sardine”. Inflorirea economica a Essaouirei nu poate fi disociata de existenta unei numeroase si bogate comunitati evreiesti care numara la un moment dat 17 000 de evrei pentru 10 000 de musulmani.

Astazi Essaouira este cunoscut ca orasul care a fost construit în trei etape, care are deci trei rânduri de fortificatii, cu trei culori predominante si unde traiesc în liniste, pace si respect urmasi a trei popoare cu trei religii diferite. Orasul cu strazi înguste si mereu racoroase. Unde pe malul marii restaurantele nu au nume ci numere si unde manânci cele mai proaspete pescarii prinse la doar câteva zeci de metri alaturi.

Si daca Théodore Cornut a fost pe vremea lui Louis XV discipol si admirator al lui Vauban, alt arhitect francez, alt geniu militar, constructor de fortificatii si cel care a construit Saint-Malo în timpul Regelui Soare, ar fi foarte normal ca astazi aceste doua orase sa fie înfratite. Si sunt…

* Trecând prin fata unei pravalii din medina Essaouirei, un negustor mai batrân care statea de vorba cu unul tânar îmi spune : ”Baiatul asta o asteapta de 20 de ani pe gazela ta sa cumpere ceva de la el”, la care gazela mea pune punctul pe ”i” : ”Trebuie sa mai astepte înca macar 5 ani, e prea tânar”.

Gradina Majorelle si Yves Saint-Laurent

In 1919 pictorul francez Jacques Majorelle, fiul unui faimos ebenist, robit de lumina, culorile, parfumurile si oamenii locului, se instaleaza în Marrakech. Mare pasionat de botanica îsi construieste o vila înconjurata de o uimitoare gradina plina de raritati pe care el însusi le aduce din toata lumea. In 1937 creaza un albastru ireal, faimosul albastru de Majorelle cu care-si zugraveste vila-atelier si obiecte din gradina si deschide proprietatea publicului. Ramas în paragina dupa disparitia lui Jacques Majorelle, complexul este cumparat în 1980 de Yves Saint-Laurent si partenerul lui. Acestia au restaurat si dezvoltat proprietatea pastrând spiritul si numele autorului si au inaugurat acolo dupa câtiva ani Muzeul de arta islamica din Maghreb. De altfel ei sunt fondatorii ”Asociatiei pentru conservarea si « stralucirea » Gradinii Majorelle”. Dupa moartea stilistului în 2008 cenusa lui a fost adusa la vila Majorelle. Astazi gradina, care are peste 300 de specii rare de plante îngrijite de 20 de gradinari, este unul din cele mai vizitate locuri din Marrakech.

Trebuie sa plecam din Marrakech, vin Sarbatorile noastre. Marocul pe scurt

In araba medina înseamna partea veche a unui oras, în contrast cu cartierele noi, construite în stil european. Cuvântul este folosit mai ales în tarile din Maghreb. Medina cea mai mare din lume se afla în Maroc la Fès si este monument UNESCO din 1981. De obicei medinele sunt înconjurate de fortificatii, asa numitele remparts. La Marrakech zidurile fortificate au o lungime de 19 km, cu turnuri de paza si creneluri si 22 de porti de intrare. Sub un soare ucigator de sfârsit de octombrie la nici 80 km departare se zaresc vârfurile albe ale Muntilor Atlas unde deja a început sezonul de schi.

Intr-o zi am intrat în medina, am trecut pe lânga moscheea Koutoubia, apoi prin piata în care zeci de trasuri îsi asteapta musteriii si am ajuns în piata Jemâa el Fna. Ne-am întors apoi cam în fiecare seara în acel loc în care pe vremuri se executau sentintele capitale si se expuneau multimii capetele criminalilor. Atunci se numea Piata Mortii sau unde se aduna mortii. Printr-o usoara schimbare de nuanta acum se numeste Piata unde se aduna lumea.

Aflata în inima medinei, piata Jemâa el Fna este centrul comercial, cultural si social al orasului. Din 2001 face parte si din patrimoniul oral UNESCO. Strajuita de cei 77 de metri ai minaretului Koutoubia dar si de alte patru moschei, rasuna straniu când muezinii îsi amesteca glasurile pentru a-si chema credinciosii la rugaciune. Este un loc obligatoriu de trecere pentru cei care vor sa ajunga cu diferite mijloace de transport la riadurile si restaurantele de lux ascunse în spatele unor ziduri aparent darapanate. Si este fara îndoiala locul preferat de adunare pentru miile de turisti care cauta faimoasele souk-uri sau care vin la caderea serii sa asiste la un spectacol unic. In mai putin de doua ore, doar timpul cât bei doua ceaiuri pe o terasa la înaltime, vezi cum piata se umple si prinde viata.

* Iesind dintr-unul din zecile de restaurante din piata suntem aproape luati în brate de un baiat cu lista de bucate în mâna de la restaurantul de alaturi. ”M’sio, la noi este exact aceeasi mâncare si avem aceleasi preturi ca alaturi dar suntem mai serviabili”. ”Abia am mâncat” zic eu satul. ”Nu se vede !”.

* Vorbeam de ceai. Ca sa-si dovedeasca ospitalitatea marocanii îti ofera ceai. Si se simt jigniti daca refuzi. Chiar într-un magazin daca te duci, esti invitat sa bei un pahar de ceai. Dureaza pâna ti-l aduce, mai dureaza pâna-l bei, inevitabil te uiti la marfa, inevitabil începe tocmeala asa ca pâna la urma tot cumperi ceva, chiar daca n-aveai de gând. Numai ca ceaiul lor, ”whisky-ul marocan” cum îi spun, este facut cu mult ceai negru care-ti lasa dintii strapeziti si un gust amar dar nu neplacut, cu tot parfumul tare de menta verde. Si îl beau foarte dulce. Asa ca daca bei cât ceai ti se ofera într-o zi, seara te urci pe pereti.

* In pravalie sau în piata vânzatorul îti cere de obicei un pret de cel putin patru ori mai mare decât face marfa sau decât reusesti sa obtii în final daca te tocmesti bine. Si chiar asa fiind tot el iese în câstig. De aceea în general marfurile nu au preturi afisate. Acolo unde sunt etichete cu pretul nu ai sanse sa cumperi mai ieftin. Celor care se tocmesc ”la sânge” le spun ”te tocmesti ca un berber”, dar le place sa negocieze si în final declara ”ce-am pierdut cu tine câstig cu altul”.

Ca tot românul, impartial

La Marrakech am vazut Palatul Bahia. Construit la sfârsitul secolului al XIX-lea de un arhitect marocan, palatul are 150 de camere incredibil de bogat decorate, gradini cu multe plante, faimoasele riaduri cu umbra deasa si fântâni din marmura. Acolo a locuit marele vizir Ahmed ben Moussa supranumit Ba Hmad (1841-1900), împreuna cu cele 4 sotii si 24 de concubine.

Am aflat de la simpaticul nostru ghid Abdel, un om vesel, bun vorbitor de multe limbi si posesor a câte sase degete la fiecare mâna, câteva detalii despre istoria poligamiei. Aproape ne-a convins ca n-a fost un act lipsit de respect fata de femei ci mai degraba unul filantropic.

Povestea începe cu multe sute de ani în urma, în vremea cuceririlor arabe din secolele VII si VIII. Pe atunci Mecca (Makka în araba) era un centru comercial întemeiat lânga sanctuarul cunoscut. Plecând din Mecca prin anii 620-30, Mahomed, pe atunci sef politic dar începuse sa fie si religios a organizat primele expeditii contra Imperiului Bizantin. Apoi beduinii calare pe camilele lor s-au îndreptat spre regiunile fertile din Egipt si Orientul Apropiat dar si spre Africa de Nord unde populatia cea mai raspândita erau berberii, printre care se numarau si tuaregii. Arabii au fost primiţi ca eliberatori de vechile populaţii supuse de mult timp Romei, apoi Bizanţului în vest si Imperiului persan în est. Nemultumirile acestor populatii erau religioase si sociale. De aceea cucerirea a fost rapida, fara distrugeri, persecutii sau convertiri fortate. Cu o singura conditie : daca vechile popoare doreau sa-si pastreze religia lor, atunci erau obligate sa plateasca un impozit, jizya sau capitaţia. Pentru suprimarea acestui impozit multe popoare au acceptat islamizarea. Mai refractari n-au fost decât berberii, care au fost si ei într-un final supusi.

Multi barbati berberi au murit în aceste razboaie si multe femei au ramas singure. Li s-a dat deci dreptul barbatilor cuceritori sa aiba mai multe sotii în grija, daca situatia sociala le permitea si cu conditia sa fie impartiali, deci sa le trateze pe toate în mod egal. Ceea ce s-a si întâmplat timp de secole. Numarul sotiilor a fost apoi redus la maximum patru. Nevestele traiau în riadul pricipal, pe fiecare din cele patru laturi ale curtii interioare fiind câte un apartament. Dupa alti foarte multi ani, în Maroc de exemplu, actualul rege Mohamed al VI-lea a decis ca este suficienta totusi o singura sotie. Am subliniat acolo unde Abdel vorbea mai apasat.

La vremea evocata de poveste prietenul nostru vizirul avea deci patru neveste care se întelegeau de minune si în plus, pentru ca îsi putea permite, 24 de concubine care traiau în harem fara sa faca nimic toata viata lor. Ma rog, aproape nimic. Haremul celor 24 de concubine era pazit de eunuci si niciun barbat nu avea dreptul sa intre, nici macar vizirul. Pentru familiile fetelor care erau alese pe la vârsta de 14 sau 15 ani era o mare cinste si o solutie contra saraciei, singura obligatie a cadânelor fiind sa nu ramâna însarcinate. In caz ca se întâmpla totusi necazul, la câte buruieni si plante medicinale sunt în Maroc, nu era nicio problema. Ziua se scaldau în bazin, cântau si se dadeau cu uleiuri parfumate iar noaptea îl distrau pe patron care pâna la 8 dimineata avea program artistic, printre altele cu muzicanti care erau orbi. Se spune ca avea mult peste suta de kilograme. Datorita acestui program de viata deosebit de regulat vizirul a reusit sa traiasca bine pâna la frumoasa vârsta de 59 de ani.
***
In ultima poza se vede ceva scris în araba si Abdel ne-a spus ca înseamna : "Cerneala savantilor este mai importanta decât sângele martirilor". O mai fi valabil si azi?

Amiralul

Asa i se spunea. A fost la 5 olimpiade si doar la una n-a luat nicio medalie, în 1976 la Montreal. In anul acela se însurase… A mai fost si la 11 Campionate Mondiale unde a câstigat 22 medalii, dintre care 8 de aur. In total, la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale şi Europene a câstigat 30 medalii (13 de aur, 7 de argint şi 10 de bronz). In plus are 120 medalii obtinute ca antrenor la loturile nationale.

O poveste spusa într-o seara la Sulina…

… în fata unei farfurii de avat cu legume si-a unui pahar de… Cabernet cu Pepsi.

"La o Olimpiada eram în calificari si dupa start, la primele trei batai mi s-a rupt pagaia. Am ridicat mâna si conform regulamentului cursa trebuia întrerupta si reluata. In juriu era un rus pe care-l batusem de nu stiu câte ori. Cursa a continuat. Am vâslit cu ciotul care-mi ramasese si am ajuns la trei minute dupa ultimul sosit. Spectatorii credeau ca sunt unul slab si ma încurajau. Am facut contestatie si m-au primit în recalificari. Am câstigat tot si am luat aurul".

Si si-a mai amintit cava: "Marina Voica si Margareta Pâslaru, fir-ati voi sa fiti de simpatice! Acuma îmi spuneti ca va placea de mine! De ce n-ati spus nimic atunci?".

Ma uit din nou la privirea si zâmbetul lui stânjenit si bucuros în acelasi timp de toata dragostea pe care o vedea în jur: de unde atâta modestie, aproape anormala pentru cineva ca el?

Acum aici este trecut de 11 noaptea, înseamna ca acasa e deja mâine. Si mai înseamna ca astazi suntem în 26 noiembrie si este aniversarea lui si am sa-i dau un telefon ca sa-i spun…

La Multi Ani, Ivan Patzaichin!

La Multi Ani...

... Domnule Presedinte Emil Constantinescu!
As vrea sa retraiesc cu aceeasi intensitate noaptea de noiembrie '96 când m-am bucurat, Doamne ce m-am bucurat!

”Charmeur de serpents”

Frumos spus. Nu îmblânzitor sau dresor si nici proprietar, desi este câte putin din toate. Nu, el este ”charmeur”, nici nu stiu cum s-ar putea traduce mai fidel. Exista multe polemici legate de arta sau meseria lor. Asociatiile pentru protectia animalelor îi acuza ca fac avere exploatând niste serpi care oricum sunt pe moarte, au dintii smulsi si nu sunt periculosi. Ca atrag în mod agresiv turistii profitând de curiozitatea si naivitatea lor. In primul rând eu nu i-am vazut agresivi, iar în al doilea asa sunt turistii, curiosi, ca de asta si fac turism. N-am avut chiar curiozitatea sa vad daca au si coltii smulsi. Si nu mi-au bagat mâna în buzunar, banii i-am dat ca am vrut eu.

Am stat ore întregi urmarindu-i si i-am vazut cât sunt de atenti la orice miscare a sarpelui. In echipa respectiva sunt de regula mai multi oameni : unul cânta la trambita aceea infernala, unul sau doi bat în niste tobe mari cu care din când în când acopera cobrele sa le mai odihneasca, altii stau de vorba cu privitorii si îi atrag, dar mereu este cineva care nu scapa din ochi reptilele. Uneori baga serpii în niste cutii mari de lemn tot ca sa-i mai odihneasca. Pe una din ele m-am asezat în timp ce faceam cunostinta cu sarpele meu, fara sa stiu ce era înauntru :
- Ce ai aici ”mon cousin” ? l-am întrebat, gata sa deschid capacul.
- Lasa ”mon ami”, mai bine nu te uita !

Asa spun ei, ”tu” la toata lumea si te obliga si pe tine sa faci la fel. Tot în cutiile alea pun si banii câstigati. Cine ar avea curajul sa-i fure de acolo ? I-am vazut manipulând cu multa grija cobrele si viperele, respectând niste reguli mostenite sau învatate si care îi feresc de accidente. Accidente care se mai întâmpla totusi din nefericire si care fac parte din riscurile acestei meserii. De ce se feresc atunci, daca serpii sunt inofensivi ?

Melodia nu este lenta si sarpele nu se unduieste în ritmul muzicii asa cum credeam. De fapt serpii nici nu aud. ”Trupul unduitor sau serpuitor al cobrei”, aiurea, asta-i literatura. Sta nemiscata pe jumatate ridicata, cu gâtul umflat si asteapta cu ochii atintiti asupra victimei. Poate vibratiile transmise în aer de sunetele stridente ale trompetei si tobelor ca si agitatia din jur le fac pe cobre sa fie mereu în alerta. O cobra culcata si ”pe gânduri” n-are niciun haz. In mod sigur însa aceasta muzica pe care o auzi de departe atrage turistii.

Nu vreau sa vorbesc aici despre protectorii animalelor si asociatiile lor ”datorita” carora oamenii sunt mai putin protejati chiar decât animalele. Sunt cam ca asociatiile de protectie a detinutilor care au uneori mai multe drepturi ca oamenii la locul lor.

Jean-Pierre

Am ajuns In Marrakech fiind invitati la o nunta. O nunta e cava frumos în sine, o nunta traditionala marocana are înca ceva în plus care te farmeca. Orice obiceiuri trebuie acceptate, întelese si respectate. Iar daca-ti mai si plac este cu atât mai bine.

Nu vreau sa termin povestile despre Maroc cu vorbe aspre, mai bine le spun acum, mai ales ca nu sunt despre nunta, obiceiuri, Maroc sau marocani.

Vecinul meu de masa fusese invitat, ca si noi dealtfel, de prietenii nostri români si francezi si europeni la nunta baiatului lor. Pai ”mon petit Jean-Pierre”, nu vii la nunta invitat europeneste de socrul mare îmbracat în pull si cu nevasta parca atunci sosita de la muncile câmpului. Daca nu din respect pentru ceilalti nuntasi, macar din respect pentru prietenul tau. Si daca stai la o masa marocana unde sta si socrul mare, masa dotata cu tacâmuri europene ca si celelalte mese dealtfel, pentru ca socrul mic nici el nu-i un oarecare din moment ce-i profesor universitar, nu te apuci sa critici ce-ai vazut tu odata, undeva, ca niste arabi mâncau cu mâna. Sau macar daca esti asa de educat, nu trebuia sa-ti sugi dintii cu zgomot tot timpul mesei ca un nesimtit. Iar à propos de educatie, nu te apuci sa vorbesti, printre marocani educati fiind, despre procentul important de analfabeti din Maroc. Acolo unii copii, din ce în ce mai putini, nu pot merge la scoala pentru ca parintii nu au bani sa-i trimita, dar cresc mari cu respect pentru altii si bun simt, ceea ce tu nu ai. Data viitoare când mai vorbesti despre analfabeti pomeneste doua vorbe si de cei care nu stiu sa scrie, citeasca si socoteasca din propria ta tara, atentie, la absolvirea colegiului. Daca nu stii, îti spun eu ca sa nu te mai obosesti cautând: 12% dintre adulti au mari probleme, iar o analiza mai fina spune ca 21% dintre tinerii de 17 ani sunt ”cititori ineficace”, un fel delicat de a spune "în situatie de analfabeti".

Asa ca Jean-Pierre, pentru mine nu esti decât un mitocan amarât, abrutizat de munca de la tine la tara si care mai are înca apucaturi de vechil când pleaca de-acasa prin Africa. Vezi ca uneori are dreptate Sarko sa-i spuna câte unuia ”pauvre con”. Ca sa fie sigur ca-i înteles.

Poate doar 11 nopti...

… nu chiar 1001. In primul rând ca nu sunt Seherezada si pe urma daca dau peste vreun vizir mai nebunatic si temperamental e cam riscant ! Nu ma simt în stare sa îndur asa ceva nici macar ”7 secunde”, cum zice Yussuf Indur. Nu, mai bine 11 nopti, am dat deoparte doar doua zerouri care oricum nu conteaza.

Deci câteva povesti din Maroc...

Gibraltar, pamânt rosu, rânduri nesfârsite de maslini, 30° la începutul lui noiembrie, cous-cous, muezinul care te trezeste la cinci dimineata, nu beti apa de la robinet, mustaciosi cu camesoaie lungi, politie la toate colturile de strada, oameni veseli si glumeti, masline negre, araboaice frumoase, piper rosu, alt cer si alte stele, Muntii Atlas pe care se schiaza si dincolo de care este Sahara, femei cu fata acoperita dar cu ochi sugubeti, palate, masini luxoase, rable, trasuri cu cai si sarete cu magari, palmieri, lumina aurie de dimineata vazuta de la fereastra apartamentului, Gradinile Majorelle, mii de motorete si biciclete, fiecare merge cum vrea si claxoneaza mereu, culmea, niciun accident, hotelul Mamounia cu 9000 de euro un apartament pe noapte, fructe uscate, cocioabe amarâte, culori aiuritoare, turme de capre la pascut pietre, prajituri arabesti, ulei de argan, cactusi, masline verzi, comert, ceapa caramelizata, serpi nemiscati, ceai de menta verde, Piata Mortii, Jemâa el Efna, munti de mirodenii, moscheea Koutoubia, alune, riaduri, fum de gratare, mormane de unt rânced pentru pus la muiat cous-cous-ul, susanuri, seminte, naut, camile, apa la mare pret si apa risipita, vinete în toate felurile, tajine, negustori de apa în burduf de capra cu palarii largi si multicolore, nunta cu apa, sucuri si cola, fortificatiile din jurul Medinei, multa marfa chinezeasca, legume si iar legume, nuante de ocru, pamânt pârjolit, culoarea desertului, tuaregi, peste prajit, berberi, crucea sudului, pastilla de porumbei, mahia, rachiul de smochine, cobre nervoase, sucuri de fructe, prezicatoare, negustori de proteze dentare pe încercate, ficusi uriasi, mii si mii de turisti, negot în floare, placerea tocmelilor nesfârsite din care nimeni nu pierde, ghizi vorbareti, soukuri, pielarii, bijuterii facute de nomazi, abolirea poligamiei, turte de porumb si de naut, toate astea si înca multe altele într-un cuvânt : Marrakech.