sâmbătă, 23 octombrie 2010

Faimoasa fasole de post

Acum doua saptamâni povesteam despre mâncatul pestelui de toate felurile, la toate mesele, în toate pozitiile si cu toate udaturile posibile. Uitasem de stiuca umpluta, cred ca pot spune doua vorbe despre asta ca vine uichendul. Am luat-o peste ochi saptamâna asta de vreo doua ori si am înteles pâna la urma, cam greu, ca lumea mai face cure, sport, mai ales în zilele luicratoare, dar azi am liber. Deci stiuca umpluta, asa cum am vazut-o eu gata facuta se face asa : se beleste stiintific de piele stiuca cruda (nu stiu cum), se curata continutul de oase, matze alea, alea, se amesteca ce ramâne, carnea vreau sa spun, cu legume maruntite (nu stiu care) si mirodenii (nu stiu câte), se baga la loc în pielea stiucii care în ciuda celor întâmplate si-a pastrat capul pe umeri, se coase la loc (nu stiu cu ce) si se pune la cuptor (nu stiu cât). Detaliile le stie doar Costel cel din episodul precedent, nici tanti Nina nu cred ca este la curent chiar cu toate rafinariile astea. In ciuda atâtor imponderabile când o scoate din cuptor (nu stiu când) este extraordinara !

Deci cum va spuneam am decis ca în ultima noastra zi la Sulaina sa mânacm un pic de fasole. Cu lingura mare si covrigi calzi dintr-o farfurie adânca, dupa cum se vede ca face unu’ care s-a oferit voluntar sa fie cobai. Acesta ramânând în viata pe toata durata experimentului, au facut si ceilalti la fel. Drept urmare a doua zi am plecat de buna voie înainte de a fi expulzati din Delta pentru poluare. Oricum aveam de gând sa plecam. Asta a fost una dintre exceptii.

A doua a fost în Tulcea unde, fara Costel, tanti Nina, peisaj si alte circumstante si context corespunzator am redevenit traditionalisti si am trecut pe parizer si cârnaciori cu pâine si cu… da, cu seminte de dovleac, ajuta la tranzit. Mai tineti minte, cred ca fiecare din noi s-a vindecat de oxiuri când era mic la tara la bunici cu seminte de dovleac ! Pe urma berea si la autocar spre capitala marilor iubiri !

miercuri, 20 octombrie 2010

Avat cu legume

Ca sa putem gati acest fel de mâncare trebuie în primul rând sa avem avat, ca legume s-or mai gasi ele. Avatul este un peste zglobiu si rapitor care îsi duce zilele de preferinta în râurile mari, acolo unde apa este curata, repede si bine aerisita. Se hraneste cu pestisorii mici si naivi care se joaca inconstienti aproape de luciul apei si pe care-i zapaceste cu viteza lui.

Dar nicaieri pescuitul de avat nu se face cu mai multa încântare ca la gurile Dunarii la asfintit. Acolo unde apa se grabeste sa scape de strânsoarea malurilor si se strecoara învolburata printre stânci spre mare. Pescarul nu poate fi decât maiastru. Trebuie sa-si ascunda barca ca sa nu-si sperie prada si s-o tina departe de chemarea curentului care duce totul cu el. Isi arunca dibaci firul cu mai multe cârlige de departe exact acolo unde este vâltoarea mai mare si unde avatul, ca omul aspirând spre libertate dar neputând sa reziste tentatiilor, se lacomeste la înca un pestisor mic si alb înaintea marii aventuri si se repede sa înfulece momeala facuta dintr-o banala tabla lucitoare. Astfel, tot ca la unii oameni, destinul lui se schimba brusc.

Cum se pregateste avatul nu mai are prea multa importanta, oricum gazda noastra Costel, mare mester la prinsul si bucataritul lui, nu ne-a spus mare lucru. Intr-o seara era cu noi la masa si prietenul sau Ivan Patzaichin, om al Deltei, pescar priceput, povestitor cu har si peste masura de modest pentru cineva ca el, dar ca el nu prea mai sunt altii. Ciugulind cu vârful furculitei din farfuria lui începuse sa ne destainuie cum se face. Am apucat sa întelegem ca se pune în cuhta “un strat de peste, unul de legume“ dar n-am mai aflat câte straturi si în ce ordine ca elanul i-a fost retezat scurt de Costel. Secretul lui, secretul Deltei trebuia sa ramâna acolo! Dar vazând si mai ales gustând minunea pe care o aveam în fata am înteles de ce. In primul rând avatul nu se manânca daca esti flamând. Mâncarea asta nu se hapaie. Mai întâi îi adulmeci bine aburii parfumati, o mângâi mult cu privirea si o gusti usor cu vârful buzelor ca pe o fata frumoasa. Eliberat de grija oaselor pe care dogoarea cuhtei le-a facut fainoase si îmbibate cu odoruri nebanuite iei o bucatica pe care o lasi sa astepte plina de zeama curmându-i nerabdarea de a-si urma grabita drumul pe care deja îl banuieste. Fermecat apoi de parfumul abia ghicit de dafin si boabe de piper mai rabzi un pic pâna-si lasa tot sucul si aromele în cerul gurii si în narile care freamata înainte de a o lasa sa alunece spre strafundurile pofticioase ale fiintei tale. Numai asa amintirea ei va ramâne crestata pe veci.

Ramâne totusi taina gatitului. Am reusit sa deslusim trei legume : rosii, ardei si ceapa. Cum se pun ? Cu rabdare s-ar putea gasi rânduiala cea mai buna a pestelui si a culcusurilor de legume. Nu sunt de facut decât sase încercari. Daca mai apare si a patra leguma lucrurile se mai complica putin, încercarile fiind 24 la numar. Nici asta n-ar fi o problema, dar… de unde atâta avat ?

luni, 18 octombrie 2010

Apusuri la Sulina…

… de data asta fara mâncare, fara bere, fara vodca, fara râs si mai ales fara cuvinte.

duminică, 17 octombrie 2010

… Doamne ce mai râdeam !

Râsul acela caruia-i dai drumul pentru ca nu-ti pasa de nimic. Nimeni nu te provoaca si nimeni nu te opreste. Râsul medicament, râsul transpiratie, diuretic, purgativ, râsul care scoate tot ce s-a adunat rau în tine. Râsul cu lacrimi, care merge pâna la durere fizica, pe care vrei sa-l opresti si nu poti, pentru ca tot tu vrei sa continue. Râsul în care ochii plâng si gura râde. Râsul care trece uneori dincolo de gestul ultim al încrucisarii picioarelor pentru ca nu mai poti sa te tii… DE ATÂTA RÂS !

joi, 14 octombrie 2010

… si o dupa-amiaza, tot acolo

S-ar putea ca la pozele din povestile care vor urma sa vedeti câte o floare lipita pe undeva. Este doar un simbol care înseamna ca persoana respectiva are flori în privire, în suflet sau prin alte parti.

Facându-se între timp ora mesei ne întorceam pe aceleasi carari, mai multe de data asta si cu aceleasi popasuri catre casa. Tanti Nina ne astepta cu alte surprize în oale si tigai, cu bucurie, nerabdare si un pahar gol în mâna. Odata pregatise câteva sute de chiftelute de peste si pentru ca n-am putut sa le dovedim pe toate a doua zi erau reciclate în “marinate“ cu sos. Ba chiar într-o seara am gasit si mici din peste, spre marea bucurie a unuia dintre noi, mare mâncacios de mici în general.

Fiind din nou cu constiinta încarcata si apasati de remuscari în zona diafragmei, unii dintre noi cadeau zdrobiti si faceau o scurta siesta chiar la fata locului, adica la masa. Altii preferau diverse jocuri de societate care solicitau din plin intelectul: table, sudoku sau sotron. Când era ora plimbarii de dupa-masa trebuia sa ne grabim pentru ca se apropia masa de seara. Am vrut mereu sa depasim nivelul cafenelei litarare dar n-am reusit întotdeauna. Aici intervenea o particularitate urbanistica a locului care facea ca dorind sa ajungem cât mai departe eram obligati sa repetam aceleasi etape de dimineata. In Sulaina strazile nu au nume ci sunt numerotate. Ca în New York. Numai ca acolo sunt “avenues“ iar în Sulaina “streets“ si se spune ca sunt doar sase. Ma rog, nu trebuie sa-i copiem pe americani chiar cuvânt cu cuvânt. Aproape toate cladirile oficiale sunt pe Strada 1, culmea, mereu în acelasi loc. Celelalte 5 strazi sunt în general zone rezidentiale cu cladiri despre care nu se poate spune exact daca sunt în constructie sau în curs de a fi demolate. In plimbarile noastre am putut admira bastinasii cu trupuri zvelte, trasaturi energice, batuti de soare si de vânturi, ca si diverse alte vietuitoare.

Cu un imens efort de vointa am reusit de câteva ori sa depasim “Tip Top“ si sa ajungem la “Biblioteca Municipala“, capitania portului, politia (era închis, asa ca n-am putut intra), cladirile fostelor consulate (opt la numar în anii de glorie a orasului) sau farul vechi. Aici m-a trecut un fior vazând steagurile pe care le arborau vasele care intrau pe vremuri în port ca sa anunte autoritatile daca aveau probleme la bord si ce anume. Cel din stânga, galben cu negru era pentru ciuma... Brrr!

Am ajuns de câteva ori si la mare cu un mijloc de transport ceva mai rapid si am putut vedea pe drum “Cimitirul maritim“ unde erau îngropati de-a valma muritori din toate neamurile pamântului, care cum i-a prins momentul, “traind“ ca sa zic asa într-o deplina armonie, respect mutual si pace adevarata.

Iar marea, ei bine nici marea nu e ca în alte parti. Este galbuie si dulce. Interese turistice sau de alta natura au facut sa apara acolo în ultimii ani un soi de debarcadere din lemn, solide, frumos facute si probabil scumpe care intra în larg cam 50 de metri, zice-se ca pentru iahturile care vor veni din vest, cu toate ca si mai multe ar putea veni si din est. Problema este ca acolo poti merge pe picioare aproape un kilometru în mare si apa ramâne pâna la genunchi...

Partea slaba a fiintelor noastre cerându-si din nou drepturile, o luam înapoi încet spre casa, în grup sau în cupluri, ca sa ne adunam în chioscul nostru drag, unde ziua se încheia mereu la fel. Tantarii ieseau dupa un program foarte precis, apareau doar de la 8 la 9, alungati poate si de pomezile, uleiurile si fumigenele pe care le puneam la lucru. Pe un ecran facut dintr-un cearceaf vedeam pozele si filmuletele zilei în timp ce mai gustam una-alta.

Si râdeam...