Deci Barcelona, oras ... românesc

Mai fuseseram de câteva ori, dar fara sa intram în detalii. Stiam, de altfel se si vede, Barcelona înseamna Olimpiada din ’92, o plaja frumoasa uneori cu mirese si ceva mai des cu oarece nuduri, lume amestecata, alta limba pe care curios, eu, necunoscator de spaniola am înteles-o mai usor ca pe spaniola, oameni frumosi, caldura, Columb, portocale în portocali, metrou, marfa ieftina, bere destul de scumpa, funicular, veselie, murdarie, vorba multa si tare, tapas, viata de noapte, flori, suporteri de-ai lui Real Madrid mândri ca sunt înca în viata la Barcelona, batrâni care stau ore întregi în cârciumi jucând carti sau domino, fotbal, Nou Camp, miros de canal, cartiere vechi si constructii noi aiuritoare. Mai înseamna Montserrat Caballe si Freddie Mercury. Si mai înseamna baietii cu saci si posete Prada sau Louis Vuitton expuse pe un cearsaf cu patru funii în cele patru colturi; când apare un politist în cartier îsi pun funiile pe umar, cearsaful se strânge si ei pleaca linistiti cu o boccea (e drept, cam mare) la spinare. 

Dar la Barcelona în primul rând vezi, auzi, respiri peste tot unde te întorci Gaudi, Antoni Gaudí i Cornet. Si atunci vrei sa stii cine a fost baiatul asta. Pe scurt: copil bolnavicios, ros de reumatisme, retras, care si-a petrecut izolat din cauza bolii o mare parte din copilarie în mijlocul naturii, apoi mason, profund credincios, virgin si arhitect. Unii spun ca avea obiceiul sa mai manânce si niste ciuperci care, daca nu l-au omorât, îl faceau sa vada cam ce vedem noi azi. Dac-ar fi sa spui în putine vorbe ceva despre opera lui, atunci spui ca toate formele create de el, geometria si culorile sunt inspirate din natura. Când i s-a dat diploma de arhitect, Elies Rogent, Directorul Scolii de arhitectura din Barcelona spunea “Cine stie cui dam noi diploma: unui nebun ori unui geniu. Timpul ne va spune”. Si timpul a spus. Nimeni nu s-a gândit pe vremea aceea ca ar putea fi amândoua. N-ar fi singurul caz. Plimbându-te pe terasa Casei Milà te ia ameteala. In Sagrada Familia te întrebi daca ce vezi tu acolo nu-i erezie. Dar îti aduci aminte urgent ca Vaticanul vrea sa-l sanctifice. In orice loc indicat de prospecte cu numele lui ai impresia ca esti strâmb, oblic, ondulat, beat, diagonal (culmea, hotelul unde am stat era pe Avinguda Diagonal), rasucit, yogin, pentru ca nimic nu-i drept, riguros, perpendicular, vertical sau orizontal (orizontale sunt totusi podelele, daca n-ar fi existat gravitatia pe lumea asta cred ca nici ele nu erau drepte). Si totusi a fost un spirit cartezian pentru ca toate liniile lui urmeaza niste formule, iar structurile imaginate sunt rezultatul multor machete, simulari si experiente. Celebru azi, era criticat în epoca pentru modernism si pentru lipsa unui adevarat proiect arhitectural al lucrarilor sale.

Din pacate tot în Barcelona vezi multi pierde-vara fara aparent nici o ocupatie. Aveam sa constat ca au totusi o ocupatie foarte precisa când am vrut sa-mi iau niste tigari si nu mai aveam portofelul. A doua zi plecam si nu puteam dovedi nimanui cine sunt. Politia este însa foarte organizata si expeditiva: am completat un formular roz, l-am semnat, mi-au pus o stampila si cu hârtia asta am trecut prin toate vamile fiind sincer compatimit de vigilenta politie de frontiera. Cu ocazia asta am putut sa vad o multime de posesori de hârtii roz peste tot în aeroport. 




La Torre Agbar (în catalana sau spaniola), este un fel de zgârie-nori din Barcelona. A fost dat în folosinta si inaugurat de familia regala în 2005. Are 145 m si 38 de etaje. Seamana cu o racheta imensa dar unii vad în ea si alt simbol mai ascuns. N-am ochiul asa format ca sa-mi dau seama ce. Daca va puneti întrebarea cine a putut sa faca asa ceva, raspunsul este : evident un francez, arhitectul Jean Nouvel.

Fântânile, jocurile de lumini si muzica din Piata Spania. Plaça d'Espanya este una din cele mai mari piete din Barcelona, care a fost construita pentru Expozitia Universala din 1929. Folosita pâna în 1715 pentru executiile publice, acum are dupa cum vedeti cu totul alta destinatie. Nu înseamna ca executiile s-au oprit în Barcelona în 1715, nu, ele s-au mutat doar în alta parte, în fortareata Ciutadella, astazi demolata. Când am ajuns acolo am ascultat fondul sonor din Razboiul Stelelor. As fi preferat altceva, dar merge si asta. Pudra de apa m-a racorit dupa o plaja devastatoare, dar a udat lentilele camerei si ochelarii, de am ramas pe întuneric.

Am primit într-o seara un telefon de la Andreea, era si ea în Barcelona cu niste prieteni dar nu ne-am vazut: “...sunt la Carefour, vis-à-vis de ---- aia de lânga hotelul vostru. Sa vedeti câte chestii sunt aici!” Se referea la turnul Agbar si mi-am dat seama astfel ca un ochi tânar percepe si chiar pricepe mai usor simbolurile. Si într-adevar, am gasit acolo ce nici nu visam: bere Timisoreana, Silva si Ursus. De altfel ei au reusit sa dibuiasca în oras si un club de noapte de… manele, lânga care au vazut niste birouri cu firma… Posta Româna.

Leonard Cohen est vivant et bien*

Draga Catalin,

As fi vrut sa stiu cum va fi spectacolul înainte de a-l vedea. Nu aveam nici un reper decât impresii auzite de la cei care l-au vazut la Bucuresti sau citite despre concertul de la Londra si cele trei seri la Olympia. Dar nimeni nu putea povesti ceva, toti erati ca treziti din somn : « trebuia sa vii sa-l vezi », « e greu de povestit » sau doar « a fost frumos ». « Plângeam ca prostii », asta n-am s-o uit Cataline! Stiu sala, Palais Omnisports de Bercy, chiar peste drum de Ministerul Finantelor, ah, acolo se duc toate impozitele noastre! Poate vine si Doamna Ministru, ce-ar fi ? Doar la Londra a fost Gilmour în persoana si un fost ministru al culturii. Dar totusi este sala de sport, nu de concerte. Iar la Cohen acustica ar trebui sa fie perfecta. Are peste 18000 de locuri, bun, sa zicem ca vor fi 15000 de oameni, spatele scenei nu se pune. As vrea sa fie multi tineri, ca la Bucuresti, numai tineri, de la 7 la 77 de ani, cum spune Sardou sau daca vrei, tineri, înca tineri si vesnic tineri. La Londra a stat pe scena 3 ore, cu voi cam tot atâta. Tot într-o sala de sport sau pe stadion. Si s-a auzit fiecare cuvintel. Pupitrul sunetistilor trebuie sa fie ca puntea de comanda la un vapor. Voi i-ati cântat si Multi ani traiasca ! Ai vazut ce se scria la Bucuresti dupa concert? « Un trubadur … cu o voce parcă scăldată în licori tari şi hârşâită în fumul a mii de ţigări …impozant şi umil, Leonard Cohen a vindecat suflete si a chinuit inimi ». E drept ca are si o trupa de muzicieni marfa, numai unul si unul : trei fete coriste, Sharon Robinson cu care a si scris unele cântece (In My Secret Life) si surorile Webb cu harpa si ghitara (da ma, daca este, este, frumoase foc, lui totdeauna i-au placut femeile frumoase, si tie, stiu), un ghitarist din …Barcelona care cânta la ghitara acustica asa cum o fac numai spaniolii, alt ghitarist neamt, un suflator grozav din Italia care stie si clape, înca unul tot la clape de prin nord, Larsen îl cheama, la tobe iar un spaniol si la bas, în sfârsit un nume englezesc, care mai este si director artistic. Decor minim, chiar modest, microfoane cu fir, totul clasic si sobru. Aici, îti zic eu, s-ar putea sa piarda, cu o zi înainte o sa cânte si danseze la Bercy domnisoara Spears cu tone de paiete, lumini si luminite, casti minuscule în urechiuse si microfoane agatate peste tot ca sa-i lase mâinile libere sa le poata misca în voie. Iar ei vor fi îmbracati în costume, cu cravata sau daca nu, cu camasa încheiata pâna sus. Si cu palarii. Noblesse oblige ! Si cei 15000 din sala. Costum negru si palarie la fel. Oricum ar sta hainele pe el, are clasa. Ce-o cauta oare în Rock and Roll Hall of Fame? O sa cânte si The Partisan? La Londra nu l-a cântat, dar la Paris, cât sunt francezii de patrioti cred ca o sa-l asculte în picioare. Vor fi doar « beaucoup d'amis avec moi ici ce soir ». O sa fie un triumf, sunt sigur. Reflectoarele puse si pe sala si pe scena când toata lumea cânta cu el « Mais j'ai tant d'amis / J'ai la France entière ». La fel ca la Hallelujah. Si pe urma Bird On The Wire, crezul lui. Abia astept ! Parca vad ca Famous Blue Raincoat va fi spre sfârsit, o sa-l astept tot concertul. Un ziarist l-a întrebat daca exista o poveste adevarata în spatele cântecului. « Da, într-o zi i-am scris unui prieten care mi-a luat iubita, sau eu lui, nu-mi mai aduc aminte, dar e adevarat – I’m writing you now just to see if you’re better ». Oare începe ca la Londra, tot cu Dance Me To The End Of Love ? Asta-i un cântec de ascultat în liniste. Ori oamenii înca vin, îsi cauta locul, atenti sa nu-si verse berea… Si If It Be Your Will, e ca o rugaciune, chiar « more than a prayer ». Palaria lui, da, putin obosita. La fiecare solo, sta în genunchi si asculta respectuos si vrajit cu palaria în mâna. Iar la fiecare final de cântec ochii sclipesc de bucurie la valul de aplauze si râde întinzând-o spre public ca sa culeaga emotia lui si apoi s-o strânga la piept mototolind-o emotionat cu mâinile amândoua, ca un debutant. Nu uita sa spuna ca a reluat turneele si ca sa-si echilibreze bugetul. Da’ ai vazut ce firesc era? Simplu si onest, « …cu vocea lui de pe lumea cealalta, care-l face pe Clint Eastwood sa para un castrat » *. Ce vrei, sinceritatea face parte din valoare. Oare ce vede el de acolo, de pe scena? Nimic, doar aude vuietul salii. Murmurul, respiratia oamenilor, zâmbetele lor, din când în când un oftat. Si un fior la unele pasaje. Textele lui sunt încarcate de umor, de revolta dar de cele mai multe ori de erotism. Delicat, ca o mângâiere usoara cu vârful degetelor, fara nimic vulgar: « And if you want a doctor / I'll examine every inch of you ». Si zumzetul din sala mai creste cu un ton. « Dandy posedat », asa au decis jurnalistii. Cânta cu mâna caus la gura, ai senzatia ca recita sau cânta doar pentru tine, de parca l-ai fi gazduit o seara si ti-a cântat ceva ca sa-ti faca placere. Eu n-am mai auzit pe cineva cântând chiar si când sopteste. Are caldura, inteligenta si o placere copilareasca sa-si iubeasca spectatorii si sa-i faca sa se bucure. Sigur va reveni de mai multe ori pe scena pentru ca publicul n-o sa plece asa usor. Si la voi a facut mai multe bisuri. In plus trei torturi. Normal, ce-i frumos vrei sa dureze. Si daca nimeni nu va pleca dupa Closing Time, cântec facut parca special pentru sfârsituri de concert? Când o sa puna microfonul jos... Nu-i nimic, gaseste el altceva, poate I Tried to Leave You. Ma gândeam si eu la toate astea Cataline, asteptând sa înceapa...

Si pe urma, la ora 20:00 fix, a aparut alergând pe scena. Iar la aproape 23:30 a iesit, tot alergând, în pasi de dans. Ce s-a întâmplat între timp, a fost mai frumos decât orice poveste. Cuvintele lui spuse Parisului ajung : « Bonne nuit, mon amour, j'espère que tu es satisfait. Comme on dit chez nous, il y a longtemps que je t'aime, jamais je ne t'oublierai ». Inseamna deci ca-i gata ? Nu, Cataline, la Cohen nu putem plânge, nu ca prostii vreau sa spun.

Sper ca sunteti bine toata gasca, salut si de la Andreea!

I'm Your Man si...

...If It Be Your Will, totusi Cohen adevarat.
* Titlul si citatele sunt din L’Express si alte ziare. Muzica, din concertul de la Londra, cel de la Paris înca nu a iesit, nici pe piata, nici pe net. Si se spune mai departe : « Il y avait moins de (beau) monde qu'à l'enterrement de Michael Jackson. Parmi les VIP qui ont écouté le crooner canadien, mardi soir, Christine Lagarde, ministre… ».

Leonard Cohen

Povestea mea cu si despre Leonard Cohen începe demult, în 1975. Terminasem facultatea si eram în primul nostru concediu, cel mai lung, cu doi colegi. Am colindat prin Retezat, în Delta si la Costinesti. Printre bagaje aveam cu noi un casetofon Philips foarte mic, multe baterii, doua casete si 52 de carti. De joc. Despre locul si rolul cartilor de joc în concediu ca si despre acel concediu particular nu-i vorba deocamdata. Casetele, de câte o ora fiecare, aveau trei fete cu Cohen si ultima cu Fleetwood Mac. Bateriile se consumau cel mai mult când dadeam repede înapoi la Fleetwood Mac: nu aveam rabdare sa-i ascultam. Asa ca trei saptamâni am ascultat întruna Cohen. Intors acasa adormeam cu casetofonul lipit de ureche ascultând aceleasi trei fete ale casetelor. Ma trezeam speriat când ajungea banda la capat si nu mai auzeam nimic. Da, se întâmpla si asa : obisnuit fiind cu ceva (muzica, zgomot, vorbe, vânt, prezenta cuiva), disconfortul apare când « ceva »-ul dispare. Absenta deranjeaza si trezeste.

De atunci Cohen a ramas ca un far, la picioarele caruia apa clipoceste calm sau se zbate în furtuna, dar la care ma întorc mereu si-mi gasesc linistea. In 35 de ani în jurul lui s-au învârtit pestisori, rechini sau delfini, putini au ramas, îndrumati de raza lui si nesperiati de micii vecini de val. Alte vietuitoare au ramas în larg, lumina era prea puternica pentru ele. In 1993 paznicul farului s-a retras pe uscat vreme de 15 ani, batrân si obosit de toata linistea pe care o daduse la altii si din care nu-i mai ramasese nimic decât blânde amintiri, iubiri petrecute, multe iubiri, fum de tigara si aburi de alcool. Marianne, Suzanne, Jane, Nancy si altele fara nume... Farul a continuat sa se învârta, mereu si mereu, pentru cine avea ochi sa-l mai vada. Fara un suflet înauntru era doar un bec vechi care a continuat totusi sa arda, ca prin miracol.

Si brusc, anul trecut s-a întors. Mai batrân cu 15 ani si totusi mai tânar. Ca dintr-un tunel al timpului. Slab, întelept, cu parul alb, cu ochii pe care mai mult îi banuiesti sub palaria de fetru moale. Este pe scena si crezi ca n-a plecat niciodata de acolo. Ori ca de fapt nici n-a fost vreodata el, ci doar vocea lui. In toamna la Londra spunea : « In 1994 eram un pusti de 60 de ani cu un vis nebunesc. Intre timp am luat Prozac, Efexor… ». Cu putin înainte Bucurestii îl sarbatorisera la 74 de ani. Cu vocea mai profunda cu o octava, pe care nu o mai asculti doar cu urechea, ci intra în tine si vibreaza înauntrul tau. Ti se pare ca a adus pe scena mantrele budiste ale calugarului zen Jikan, « cel tacut », asta auzi si-ti face bine. Muzica lui patrunde peste tot, prin toti porii. Si te cutremura frigul si umezeala din tara lui ti se cuibareste în oase si pe urma ti-e cald si-ti vine sa zbori. Si nu stii daca pe obraz se prelinge o lacrima sau un bob de sudoare. Pe fata emaciata vezi doar ochii si zâmbetul. Ochii… Oglinda sufletului, o poarta catre el ? O fi oare adevarat ? Ce putin vorbim despre ochi ! Câte vǎluri trebuie sa dai deoparte ca sa poti vedea mai adânc! Dar el ne-a oferit sufletul în cele doua palme cu care îmbratiseaza microfonul. Umilinta, dragoste, respect, calm, bucurie, stiinta, experienta, resemnare. Credincios primordial si preot în sali devenite catedrale. Povestitor de istorii vechi, ale lui sau ale altora. Aceleasi cântece devenite rugaciuni pe care acum le spune în genunchi iar ceilalti le asculta în picioare. « Cine le spune ? Leonard Norman Cohen sau calugarul Jikan ? ». La întrebarea asta a raspuns cel mai bine un ziarist japonez : « …pe Cohen trebuie sa ti-l închipui îmbracat în haine de calugar budist, într-o mâna cu Torah si în cealalta cu fotografia unei femei… ».

Cu câteva luni în urma aveam biletele în mâna si ma gândeam nerabdator încercând sa-mi imaginez cum o sa fie. Un prieten de-al Andreei spunea : « …stateam în tribuna si plângeam ca prostii! ». Un tânar, copil la urma urmei, sa spuna asta despre Cohen? Aveam sa-mi dau seama ca era adevarat. O sa vedeti de ce…

Rick si Nick …

…da, Wright si Mason. Amândoi foarte discreti, dar si foarte "grei" în tot ce a însemnat Pink Floyd de-a lungul timpului. Daca printr-un miracol s-ar reuni cei trei ramasi în viata, orga si vocea lui Rick ar lipsi mult. Punând armonia pe primul plan si având avantajul de a fi cântat la mai multe instrumente (claviaturi, ghitara, trombon, vibrafon) a fost unul din precursorii stilului "jazzy" din pop-rock-ul anilor ’60 si ’70. Relatia foarte tensionata pe care a avut-o cu Waters l-a facut pe acesta din urma sa-l îndeparteze pe Wright din grup. Dar a fost angajat în timpul turneului promotional al albumului The Wall, pe baza de contract. De aceea, culmea ironiei, daca cei trei "titulari" au platit deficitul din propriul buzunar, Rick si-a primit banii conform angajamentului. Pe lânga bucati pe care le-a compus în întregime (Us And Them de exemplu), are partea lui importanta în compozitia si interpretarea unor piese de referinta ale grupului (Shine on You... sau Echoes). Dupa plecarea lui Waters a continuat sa cânte cu Gilmour si uneori cu Nick Mason.

Fost student la arhitectura si poate omul cel mai putin cunoscut de la Pink Floyd, bateristul Nick Mason a lucrat si "distilat" împreuna cu Waters toate efectele sonore speciale construind "sound-ul” atât de particular care înseamna Pink Floyd. Fara sa iasa niciodata în fata, fara solo-uri spectaculoase (la fel ca si bateristul legendar de la Stones, Charlie Watts) si fara sa aiba zeci de tobe, el este singurul muzician care a ramas de la început pâna la sfârsit, participând la toate turneele. De pe aceasta pozitie a scris si publicat în 2004 Inside Out, istoria grupului asa cum a trait-o el. Cartea acopera toata existenta trupei, de la perioada Barret, urcând la succesul din 1970 si coborând apoi pâna azi.

Deci doua cuvinte : Pink Floyd. 300 de milioane de discuri vândute în total din care doar Dark Side of the Moon în peste 30 de milioane de exemplare (locul trei din toate timpurile). Cred ca nimic nu poate descrie mai bine zbaterea acestor cinci oameni decât fraza finala a albumului:

There is no dark side of the Moon at all; as a matter of fact, it's all dark.

S-au mai întâlnit toti patru, dupa 24 de ani într-un concert în iulie 2005 cu ocazia lui Live 8 în Hyde Park. In saptamâna care a urmat vânzarile lui The Wall au crescut cu … 3600% !!

Pe urma David Gilmour l-a invitat pe Roger Waters la ultimul lui concert din turneul On an Island, cel de la Royal Albert Hall din mai 2006. Dar Waters repeta si nu a fost disponibil…

Exact un an dupa aceea, pe 10 mai 2007, Roger Waters a cântat într-un spectacol omagial Syd Barret (care murise în iulie 2006). La un moment dat pe scena au aparut si ceilalti trei si au interpretat împreuna Arnold Layne. Toti patru pe scena pentru un singur cântec.

Si pe urma gata…

Toate datele si citatele le-am cules de pe unde am putut sa citesc sau sa navighez. Celelalte pareri sunt ale mele si le-am cules adânc din mine.

Rick cântând Breakthrough ...

... si Wearing the Inside Out
Prefer poza asta cu toti patru ca sa vedem ce-ar fi putut fi daca...

Revelatii...

La întoarcerea acasa din cele tari catalane am constatat fara surprindere ca sticla de gin pe care o lasasem la congelator s-a îngrosat (ginul, nu sticla), stiam asta, nu sunt la prima sticla de gin pusa la congelator. Dar, fratilor, la fel s-a întâmplat si cu vodca (nici aici nu sunt la prima abatere, dar nu le-am pus la congelator), la asta chiar nu ma asteptam. Pot deci pentru ca sa spun si sa repet, într-una din pauzele mele relaxative, întruna si într-adevar ca afirm pozitiv un adevar aproape absolut, definitiv si definitoriu: alcoolul în general nu îngheata, dar în schimb se îngroasa, ca gluma!!!! E doar o ipoteza care trebuie confirmata inductiv cu instrumente stiintifice. Daca nici acum nu se pun savantii pe cercetat eu am sa le-o spun drept în ratza (greseala de tastare, "fatza" trebuia). Mai trebuie vazut cu romul, cognacul, absintul, tuica, palinca, horinca etc. Cu o ultima coaja sau pojghita de bun simt, dar plin de vânatai de la lipsa de bun simt care-mi tot da ghionturi, va spun scuze pentru întreruperea (necesara) la Pink Floyd. Urmeaza partea a treia, apoi Cohen, Barcelona si câte altele...

Roger

Din nefericire de câte ori trebuie sa "vorbesti de bine" pe cineva cuvintele se termina repede. Nu prea mai stim sa laudam si de multe ori un elogiu esueaza lamentabil în sabloane. Daca însa este vorba despre un personaj mai controversat, laudele si mai ales criticile devin brusc numeroase, originale si foarte bine tintite. Roger Waters a fost si este un mare artist. Compozitor si textier în afara normelor caruia îi datoram multe clipe de încântare. Vocea lui este unica, fara a fi ceea ce se numeste "o voce frumoasa", dar în ea s-au adunat parca toate disperarile unei vieti chinuite. Daca o asculti o data, n-o mai uiti. Si în primul rând Waters este cel care a pus în scena sau supervizat spectacole gigantice: turneul cu The Wall, concertul de la Berlin si chiar filmul realizat în 1982. Dar..., pentru ca trebuia sa vina si un "dar", în toate s-a implicat excesiv, strivindu-si colegii si chiar colaboratorii, pe actorul principal din film, Bob Geldof. Sau de exemplu si-a pus numele pe melodia Comfortably Numb pentru câteva note adaugate, ea fiind în întregime compusa de Gilmour.

Poate ar fi bine sa vedem ce spun chiar împricinatii despre acest album. Roger (1987): "Capacitatea de a vedea lucrurile ca pe o arhitectura m-a ajutat sa aduc în fata sentimentul de alienare fata de publicul rock. Iar faptul ca este o poveste autobiografica devine secundar. De fapt eu vreu sa zic: Nu este oare totul un rahat? Eu sunt pe scena si voi jos acolo, e oribil asta! Ce dracu’ facem noi aici?". David (1993): " Parerea mea despre album este mai nuantata acum decât atunci. Azi îl vad ca pe o lista de tipi pe care Roger îi acuza pentru esecurile din viata sa – “mi-ati tras-o în toate felurile”. Este un catalog de reclamatii, ori eu nu fac reprosuri à propos de viata mea decât mie însumi. Textele sunt sumbre, dar pe o muzica frumoasa, iar filmul este prea negru si negativ."

Asta-i. Multa lume spune ca albumul este aproape de schizofrenia în care grupul începuse încet-încet sa cada. Bilantul financiar a si fost negativ de altfel, toti membrii grupului fiind obligati sa plateasca pierderile din buzunar, cu o singura exceptie (despre care va fi vorba în curând).

In continuare divergentele dintre Roger si ceilalti s-au amplificat constant, el refuzând orice sugestie artistica si facându-le tuturor viata un infern. Waters domina grupul si scotea albume pe care scria “Album de Roger Waters interpretat de Pink Floyd”. Iar când probabil nici el n-a mai putut suporta atmosfera, a decis ca Pink Floyd nu mai avea nici o ratiune de a exista si i-a anuntat pe toti printr-o scrisoare ca pleaca. Dar... , înca un dar, contra unor procente substantiale din beneficii si dupa lungi procese a acceptat totusi ca ceilalti sa continue sub acelasi nume.

Iata si câteva comentarii culese la întâmplare:
“Daca exista un Dumnezeu, el se numeste Waters”, “Incontestabil un geniu tipul asta. Pacat ca personalitatea lui a stricat marea aventura numita Pnk Floyd”, “Doar în patru au facut lucruri frumoase”, “Un geniu muzical dar un individualist de merde!”. De fapt cum este personalitatea lui? Puternica sau slaba? Eu as zice mai degraba ca o persoana care nu poate gestiona conflictele si nu-i în stare sa-si domine sinele este un om slab. Aici David este incomparabil mai tare.

Bun, acuma de ce m-am trezit eu vorbind din ce-am aflat de fapt de la altii, ca doar nu mi-a povestit el toate astea! Pentru ca totusi îl iubesc, pentru ca glasul lui este nefericit si striga dupa ajutor, pentru ca îsi pune si pune întrebari, pentru ca a avut puterea sa spuna: “Hey you, would you help me to carry the stone? Open your heart, I'm coming home”. Vine acasa, nu toti o fac… Si atunci, parca îmi vine sa-l ajut.

Hey You!
“Together we stand, divided we fall...”, oare stia deja ce urma sa se întâmple?

Lost Boys Calling
And now there's nothing left but time to kill / You never took us fishin' dad and now you never will.
In clipa asta, nu stiu de ce, m-am gândit la Eliade si la întrebarea lui, cea mai chinuitoare, pe care nimeni nu trebuie sa si-o puna vreodata: "Ce-am sa mai fac restul vietii?"