… si o dupa-amiaza, tot acolo

S-ar putea ca la pozele din povestile care vor urma sa vedeti câte o floare lipita pe undeva. Este doar un simbol care înseamna ca persoana respectiva are flori în privire, în suflet sau prin alte parti.

Facându-se între timp ora mesei ne întorceam pe aceleasi carari, mai multe de data asta si cu aceleasi popasuri catre casa. Tanti Nina ne astepta cu alte surprize în oale si tigai, cu bucurie, nerabdare si un pahar gol în mâna. Odata pregatise câteva sute de chiftelute de peste si pentru ca n-am putut sa le dovedim pe toate a doua zi erau reciclate în “marinate“ cu sos. Ba chiar într-o seara am gasit si mici din peste, spre marea bucurie a unuia dintre noi, mare mâncacios de mici în general.

Fiind din nou cu constiinta încarcata si apasati de remuscari în zona diafragmei, unii dintre noi cadeau zdrobiti si faceau o scurta siesta chiar la fata locului, adica la masa. Altii preferau diverse jocuri de societate care solicitau din plin intelectul: table, sudoku sau sotron. Când era ora plimbarii de dupa-masa trebuia sa ne grabim pentru ca se apropia masa de seara. Am vrut mereu sa depasim nivelul cafenelei litarare dar n-am reusit întotdeauna. Aici intervenea o particularitate urbanistica a locului care facea ca dorind sa ajungem cât mai departe eram obligati sa repetam aceleasi etape de dimineata. In Sulaina strazile nu au nume ci sunt numerotate. Ca în New York. Numai ca acolo sunt “avenues“ iar în Sulaina “streets“ si se spune ca sunt doar sase. Ma rog, nu trebuie sa-i copiem pe americani chiar cuvânt cu cuvânt. Aproape toate cladirile oficiale sunt pe Strada 1, culmea, mereu în acelasi loc. Celelalte 5 strazi sunt în general zone rezidentiale cu cladiri despre care nu se poate spune exact daca sunt în constructie sau în curs de a fi demolate. In plimbarile noastre am putut admira bastinasii cu trupuri zvelte, trasaturi energice, batuti de soare si de vânturi, ca si diverse alte vietuitoare.

Cu un imens efort de vointa am reusit de câteva ori sa depasim “Tip Top“ si sa ajungem la “Biblioteca Municipala“, capitania portului, politia (era închis, asa ca n-am putut intra), cladirile fostelor consulate (opt la numar în anii de glorie a orasului) sau farul vechi. Aici m-a trecut un fior vazând steagurile pe care le arborau vasele care intrau pe vremuri în port ca sa anunte autoritatile daca aveau probleme la bord si ce anume. Cel din stânga, galben cu negru era pentru ciuma... Brrr!

Am ajuns de câteva ori si la mare cu un mijloc de transport ceva mai rapid si am putut vedea pe drum “Cimitirul maritim“ unde erau îngropati de-a valma muritori din toate neamurile pamântului, care cum i-a prins momentul, “traind“ ca sa zic asa într-o deplina armonie, respect mutual si pace adevarata.

Iar marea, ei bine nici marea nu e ca în alte parti. Este galbuie si dulce. Interese turistice sau de alta natura au facut sa apara acolo în ultimii ani un soi de debarcadere din lemn, solide, frumos facute si probabil scumpe care intra în larg cam 50 de metri, zice-se ca pentru iahturile care vor veni din vest, cu toate ca si mai multe ar putea veni si din est. Problema este ca acolo poti merge pe picioare aproape un kilometru în mare si apa ramâne pâna la genunchi...

Partea slaba a fiintelor noastre cerându-si din nou drepturile, o luam înapoi încet spre casa, în grup sau în cupluri, ca sa ne adunam în chioscul nostru drag, unde ziua se încheia mereu la fel. Tantarii ieseau dupa un program foarte precis, apareau doar de la 8 la 9, alungati poate si de pomezile, uleiurile si fumigenele pe care le puneam la lucru. Pe un ecran facut dintr-un cearceaf vedeam pozele si filmuletele zilei în timp ce mai gustam una-alta.

Si râdeam...