Lamentabila banalitate

Sa-ti pastrezi un suflet de copil, sa doresti tineretea vesnica este în acelasi timp visul dintotdeauna al oamenilor (mai mult sau mai putin de stiinta), un mit si un simbol pentru istoricii religiilor, basmul copilariei noastre (Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte), o tema preferata a filosofilor (Mitul eternei reîntoarceri, Sacrul si profanul), a cineastilor (Francis Ford Coppola si al sau Om fara vârsta), scriitorilor (Oscar Wilde si Portretul lui Dorian Grey) si chiar a psihiatrilor (complexul sau sindromul – boala ? – lui Peter Pan). A refuza sa îmbatrânesti, la urma urmei de ce nu ? Sa redevii nevinovat si naiv ca în anii copilariei (fara sa fii în mintea lor totusi…), vulcan, val, tremur, o boare de vânt sau o furtuna, entuziast (ce frumos spun iar grecii, en théo, Dumnezeul interior…) ca în adolescenta, fara sa-ti pese ca cei din jur se uita crucis la tine spunând ca esti ridicol. Asta înseamna sa-ti regasesti supletea (nu doar a spiritului si a sufletului) si fantezia fara margini. « Aparent lamentabila banalitate a comportamentului adolescentin ascunde o totala reinnoire... », spunea Eliade. El trece mereu de la un model la altul. Pe pânza alba de in a acestei vârste fiecare zi coase alta broderie plina de culori. De fapt toata trecerea noastra prin lume nu este decât o succesiune de astfel de broderii, care merg în urma, pâna în negura timpului, la sursa sacra. Acolo se afla originea celor mai banale, fericite sau triste obiceiuri ale noastre legate de ce facem sau se petrece în jurul nostru: masa, somn, dragoste, nastere, moarte, sarbatori, renasterea ciclica a tot ceea ce vedem si din care suntem si noi o foarte mica parte. Toate aceste întâmplari, unele de simplitatea unei priviri albastre de prunc, sunt viata noastra întreaga.

Mark Knopfler despre virtutile tamaduitoare ale ginului

Then you'll find me in Madame Geneva's
Keeping the demons at bay
There's nothing like gin for drowning them in
But they'll always be back on a hanging day.

De ce pe blog ?

Leustean, mândria casei, lalele si ferigi. Romantic!
Am uitat de leapsa mea. Are acum aproape doua luni. Sa raspund si eu, trebuie.
M-am apucat de blog mai mult în joaca, “inspirat” de istoriile cu parfum special ale lui Costel, de aici si povestile usor nostalgice din copilaria mea la bunici. Intorcându-ma în trecut eu ma simt bine, copil, elev, student, reintru în pielea de atunci. Si astfel nostalgia nu este chiar “durerea întoarcerii” (din nou Liiceanu…).
M-am mai apucat de blog pentru ca-mi place sa “vorbesc” si sa cunosc, chiar daca numai virtual, oamenii. E un exercitiu frumos sa “construiesti” pe cineva si sa vezi cât ai avut dreptate si cât nu. Iar daca-i cunosti cu-adevarat (deja sau vreodata, cine stie ?), cu atât mai bine, mai ales daca pe www sunt altfel decât îi stii. Si pentru asta am urcat în timp câteva din blogurile de pe lista mea sa va aflu mai bine, fiind intrat mai târziu în joc. Cum le-am ales ? Unele erau pe lista lui Costel si am avut încredere în alegerea lui. Nu m-am înselat. Altii au intrat si au disparut rapid. Probabil altii vor mai aparea. Va vad când veseli, când tristi, caustici, nervosi sau nemultumiti. Eu sunt la fel. Si aproape înteleg cum v-a fost ziua. Daca ar sti profesorul nostru de Româna, acolo unde este el, ca ne-am apucat de scris, daca scris este ce facem noi aici... Chiar si Costel m-a mirat. Si ne stim de 45 de ani. Prima data am ridicat din sprâncene în fata lui acum trei ierni. Eram toti la noi de Craciun, în 2005 si îmi adusese o colectie frumoasa de muzica româneasca. Ascultam parca taragotul lui Farcasu si ochii îi sclipeau altfel… Si mie ascultând si vazându-l. Taragotul si saxofonul sunt, cred eu, cele mai apropiate instrumente de vocea omului. Iar chitara lui Clapton, Gilmour si Knopfler ca si clapele lui Rick Wright de sufletul lui. Probabil v-ati dat seama.
Imi mai place enorm sa glumesc cu altii si sa primesc glumele lor. Nu rautati. Incerc sa nu fiu rautacios, stiu ca nu reusesc mereu. Evident aici sunt riscuri pe care mi le asum : de exemplu daca spun ceva în “doi peri”, sa mi se raspunda la fel. Din pofta mea de “moquerie” ies poate unele postari total sau partial “neserioase”. Asta si vreau, pentru ca asa sunt atunci. Retetele mele sunt partial, chiar va sfatuiesc sa le încercati, tapenadele neaparat cu votca, nu însa si caviarul.
Si m-am mai apucat pentru ca am si aici, în Franta, o asa zisa pagina personala. Si am fost stupefiat de superficialitatea multor reactii si a trairilor ipocrite ale unor persoane fata de cât m-am investit eu. Acum sunt din ce în ce mai putin surprins, revolta mea am si pus-o pe pagina si este vizibil ca unora nu le-a placut, fara sa mi-o spuna si fara macar sa-mi fi spus vreodata ca citesc ce scriu eu acolo. Nu mai pot eu de asta, spun acum, dar atunci m-am întristat. Refuzul câtorva de a intra în dialog (motive de tipul “am uitat, aseara era fata mea la calculator, poate mâine” etc.) si lipsa dorintei de a lamuri subiectul m-au dezamagit. De fapt prima postare de pe blogul românesc este preluata din “franceza în original” (ce mare sunt!!). Cea despre Andreea este tradusa tot din franceza. Drept pentru care am lasat totul balta la nivelul dezgustului actual, dragi îmi sunt doar articolele si pozele postate.
Si acuma de ce pe blog asa cum o fac eu? Nu-mi place sa ma tângui mereu. Uneori sunt trist si se vede, de cele mai multe ori sunt vesel, chiar daca napadit de amintiri frumoase si se vede si asta. Prin formatia mea sunt meticulos. Acasa în România eram numit “riguros”, aici unii mi-au spus “tétu” ca s-o mai îndulceasca apoi: “cartésien”. E tot frantuzesc dar suna mai frumos. Rigoarea asta o resimt câteodata din reactiile unora ca pe un defect. Dar e târziu sa mai schimb ceva, nu cred ca vreau si nici nu stiu daca ar fi bine. Se numeste “deformatie profesionala“ si o iei ca pe un dat al tau. Daca de exemplu primesc un mesaj, fac tot ce pot sa raspund cât mai repede si la toate întrebarile (explicite sau nu), nedumeririle, mirarile sau reprosurile celui care-mi scrie, rând cu rând, presupun ca nu mi le-a scris de pomana. Nu raspund de forma sau ca sa bifez o activitate. De aceea raspunsurile mele sunt lungi. Mi se pare o chestie de respect elementar fata de el (ei) si prin ricoseu, fata de mine. In plus, obligatoriu înainte de a-l trimite îl recitesc. Nu se stie niciodata. Petru Cretia spunea cât sunt de necesare “exercitiile propedeutice si disciplina filologica”. Disciplina filologica este poate un fel în care rigoarea mea se manifesta si merg deseori foarte (prea, ar spune unii) departe, ma framânt si pun suflet, profitând de ocazie ca sa mai si aflu lucruri noi pe care apoi le spun si altora.

Pe blog facem (si) spectacol (asa cum putem - cine nu poate deloc, nu se baga) pentru ca aici suntem multi, incognito sau nu. Blogul îl vad ca pe un joc (“…secund, mai pur“, oare?) onest si deseori serios, dar tot joc, “de-a prinsa”, “de-a ascunselea”, vorbim cu unul sa priceapa al treilea, folosim cuvintele si ticurile cuiva ca sa-l “stârnim“, e un fel de “duel“, avem toti aceeasi vârsta chiar daca cea reala este acolo sus, lânga poza (daca este...).

Pe blog punem de toate: fotografii, flori, muzici, recenzii, poante, ironii, multe ironii, melancolii si ne mai si certam ca doar nu suntem obligati sa ne cântam în struna mereu. Dar a doua zi o luam de la capat, fara suparare. Doar asa cred eu ca altii ne pot cunoaste, ce-i rau în asta? Decât sa las pe cineva sa ma ghiceasca si sa ghiceasca prost, mai bine îi spun eu cum sunt. Asa cred eu... Pentru ca altfel, cum spuneam,

De ce pe blog?

Castellorizon - On An Island

Cititi si mai ales ascultati … zvonul iscat de o muzica … nu va grabiti … într-un orasel, satuc pe malul marii … o sirena de vapor si un strigat de pescarus care zboara flamând deasupra apei .. un motor sacadat de vaporas de pescuit ... punem pas dupa pas prin praful fierbinte din miezul zilei uscate, încet, fara graba ... pescarusii îsi fac de cap, se mai aude o sirena si trecem prin fata unei cârciumi unde un batrân îsi cânta la un banjo amintirile care-l vindeca, iarasi un motor (e doar un sat de pescari, pâna la urma), clopotul unei biserici ... mergem ca-ntr-un vis spre marginea satului, spre mare, în vreme ce amintiri dragi si dureroase ne traverseaza, urcam si trecem printre stânci si … vântul suiera … o data, … de doua ori, … urcam, …a treia oara … si … marea se deschide la picioarele noastre …

Uitati-va în dreapta ... clepsidra ... asta-i unul din secretele resurselor inepuizabile ale lui David Gilmour.

Chip in taci …

Oameni frumoşi - cu Lumina prin trei ţǎri

Joi seara la opt si sapte minute a venit Andreea. Luni seara la sapte si opt a plecat.

Venirea si plecarea ei (de-)acasa, a lor în general. Doua repere între care pentru noi este sarbatoare. Chiar daca în calendar nu-i trecuta cu rosu. Veselia lor este bucuria noastra adevarata, tristetea chipului lor si privirea usor umbrita este tristetea noastra ascunsa, caci pe dinafara noi trebuie sa continuam sa zâmbim, mincinos. Si nu reusim mereu pentru ca ne tremura sufletul. Ne bucuram când vin, pentru ca vin “acasa“, ne pare rau dar iar ne bucuram când pleaca, pentru ca pleaca “de la casa lor de-aici, acasa la ei acolo”, la “treaba lor“ si ne spunem în gând bine ca au unde.

“Ce aer curat e la voi, miroase a ploaie, a iarba si a pamânt! Ce facem de Inviere?” Asta se întâmpla la gara, în mijlocul unei parcari dintr-un oras, totusi, capitala de “judet”. “Pai de Inviere... uite ca nu ne-am gândit, poate ne odihnim, ca duminica avem noua oameni la masa si-ar mai fi treaba”. “Da, dar eu as vrea sa mergem la biserica”. Stie ca asta a mers întotdeauna. Si mai stie ca si eu stiu. A mai nuantat-o între timp. Acum nu mai este “Da, da’ eu vleau!”, clar, raspicat si fara replica. Acum spune “as vrea tiiiiiicu!”, ceea ce este înca si mai eficace. Nu stiu de ce ma tot mir, asta a învatat, comunicare si relatii strategice, asta face. Chiar în timpul liber dupa cum vad. Asa ca am fost la biserica, la biserica rusa din Luxemburg, cel mai apropiat lacas ortodox de Charleville. Trei ore de drum trecând si prin Belgia, pentru jumatate de ora de slujba, masina lasata la o margine de trotuar, lânga o “stationare interzisa”, curtea plina, biserica si mai plina. Evident plina de rusi în primul rând, mai exact de rusoaice, ca “ei” ramasesera în Mercedesuri. Poate “ei” n-or fi toti rusi. De toate vârstele, dar toate cu “marele pavoaz” si cu panerele pline de bunatati aduse la sfintit, pregatite parca, si unele si altele, de pus la expozitie. Blonde, frumoase, exagerat de frumoase, indecent de frumoase în niste Ardeni (francezi, belgieni sau luxemburghezi) unde oamenii nu sunt nici foarte estetici si nici foarte interesati de cum ar putea s-o mai dreaga. Nu-i o critica, stiu ca nu doar asta conteaza, sunt si eu tare-n teorie, dar conteaza al naibii totusi, uneori când nu-i nici asta nu mai ramâne aproape nimic. La unii, noroc ca nu-i valabil pentru toti. Nu ma supar daca oamenii nu-s frumosi, dar îmi place teribil când sunt... Si rusii sunt oameni foarte frumosi. Si limba lor era frumoasa, acolo, noaptea la Luxemburg, nu la “Novosti” sau în “Izvestia” sau la tribuna PCUS.

Am ascultat slujba tinuta de acelasi preot batrân, din ce în ce mai batrân si mai glumet de vreo zece ani încoace, “Hristos a Inviat!” spus în ruseste si în alte limbi ale pamântului si am cântat fiecare în limba lui. Am auzit chiar si niste vorbe românesti, iar în jur mirosea a cadelnita, a zahar vanilat de la cozonaci si prajituri felurite si a parfumuri amestecate.

Ne-am întors si am intrat în casa cu toate trei Lumini aprinse, am ciocnit un ou, am mâncat o felie de cighir si am ros o coasta de miel. Iar a doua zi am avut cei mai docili si curiosi (“sa afle”) musafiri francezi de pâna acum. Iti face placere sa vezi cum altii îti urmeaza traditiile, la început din respect pentru tine, mai apoi cu bucurie adevarata. Au ciocnit cu noi spunând formulele învatate pe de rost si au mâncat ouale cu hatmatuchi. Au mâncat brânza la început, cu ceapa verde muiata în sare mare. Si salata de vinete si cighirul le-a placut. Au baut palinca si le-a placut tare. Au mâncat bors de miel cu ciusca si au mai cerut. Au baut Cotnari si nu le venea sa creada. Si friptura au mai luat fara nazuri.

Luni s-a trezit spre prânz: “Tiiiiicu’, mâncam un gratar ? “.

De asta cred ca restul anului o sa fie cu belsug si întâmplari frumoase.

HRISTOS A INVIAT!

Mai urmeaza, deocamdata sunt plin, toate s-au adunat în mine gramada si bezmetic, trebuie un pic de ordine.

De Pasti

"Confortably Numb", "Remember That Night" si "Find the Cost of Freedom" la Albert Hall.

Robert Wyatt singur, David Crosby, Graham Nash si David Gilmour - Niste moshi acolo ...

Nu pot sa spun altceva mai frumos ca ei. O primavara frumoasa si Hristos A Inviat!

“Abstractiuni” si din nou cifrele, Pitagora si muzica

Pitagora a descoperit ca exista o legatura între lungimea unei corzi si sunetul pe care aceasta îl emite. Daca avem patru corzi, prima având o anumita lungime, a doua fiind trei sferturi din prima, a treia doua treimi din a doua si în fine ultima, jumatate din a treia, sunetele emise si distantele dintre ele corespund la: prima este Do, a doua este Fa (cuarta), a treia Sol (cvinta) si ultima este Do celalalt, la octava. Frecventele pitagoreice ale notei Do sunt (presupunând ca asociem primei note Do cifra 1): 1, 2, 4, 8, 16 etc., adica puterile lui 2. Si astfel sunetul se leaga de matematica...

Tot el a afirmat ca distantele dintre Soare, Luna si stelele fixe (de fapt planetele) se afla în aceleasi proportii care exista si între sunete. Simplificând mult, spun doar ca orbitele lor dau urmatoarea succesiune a razelor circumferintelor: 1, 3, 9, 27, 81, 243, 729, adica …puterile lui 3. Si culmea !, astazi se pare ca ceea ce spune el nu este departe de adevar. Este sunetul legat si de Cosmos? Se pare ca da, de fapt aveam noi o banuiala mai demult...

Daca tinem seama si de lungimea de unda a sufletului fiecaruia, lucrurile scapa de sub control, pentru ca sufletul nu este legat de matematica la toata lumea. De asta muzica ne duce uneori departe, printre stele. Cu conditia ca sufletul, care este si el o coarda, sa vibreze, pentru ca din pacate la unii zbârnâie.

O întrebare

Am citit cu ceva vreme în urma un eseu pe multe pagini despre “Metoda întrebarii prostesti”. Pe scurt cineva tine o conferinta si la sfârsit are proasta inspiratie sa spuna cu superioritate: “Va multumesc pentru atentie, daca aveti întrebari, va stau la dispozitie”. Nimeni nu întreaba nimic, evident toti asteapta sa treaca cele câteva secunde protocolare dar si chinuitoare din respect pentru orator, dupa care vine mântuirea si pot pleca pe unde au cu adevarat treaba. Si când primul întinde mâna dupa caciula sa si-o îndese pe cap, cineva, aproape un nimeni, ridica o mâna tremurata si transpirând de emotie spune cu un glas gâtuit: “Nu va suparati ca va retin, dar as avea o întrebare, poate prosteasca”. Ei bine, în momentul asta oratorul poate fi sigur ca întrebarea nu-i deloc prosteasca si nici timidul nostru idiot. Exista doua continuari: cea mai putin probabila, când oratorul este la fel de destept ca timidul si atunci discutia se poate prelungi înca ore întregi iar ceilalti pot pleca linistiti sau, cel mai des, oratorul nu este, deci nu stie raspunsul si toata lumea pleaca, cel mai multumit fiind timidul (care este de banuit ca avea o polita de platit).

La ce ma gândeam azi uitându-ma la televizor la un meci? La cuvântul ”tele” sau, ca sa fie pe întelesul tuturor, la grecescul ”τηλε”. Si care înseamna departe. Se foloseste pentru a forma cuvinte compuse, în ultimul timp nici nu se mai pune cratima, asa a devenit de popular pe masura ce distantele s-au redus. De la televizor am trecut repede la cel mai frecvent, telenovela, apoi la telerama, telecinemateca, telespectator, teletext sau, de ce nu, teleast. Când s-a terminat meciul m-am gândit la apropiata vacanta, si de aici telecabina, teleski si teleferic. La politica n-am prea avut idei, doar teleconferinta. Când am vazut ce multe sunt, m-am saturat sa tot caut si pentru ca mi-era foame, m-am dus în bucatarie sa manânc niste rosii cu... telemea.

As putea îndrazni sa va pun o întrebare prosteasca ?

Imi trimite Moncher (în poza de alaturi), stiti care, un banc. Scuze Doamnelor si Domnisoarelor, n-are nici o legatura cu un anumit text ce-mi aprtine, dar e bun. S-ar putea sa-l stiti, s-ar putea sa-l stiu si eu, nu prea sunt update cu noutatile :

Se face un congres mare al feministelor, ca sa se vada ce si cum s-a mai rezolvat prin lume. 
Nemtoiaca : ”I-am spus lui Hans sa mai faca si el de mâncare. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia m-a chemat la masa”.
Frantuzoaica : ”I-am spus lui Jean sa mai spele si el rufe. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia a spalat si le-a întins frumos pe sârma”.
Românca : ”I-am spus si eu lui Ion al meu sa mai calce si el câte ceva. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia parca încep sa vad cu un ochi”.

In umbra unei chilii

O fatuca pedanta draga sufletului meu îmbatrânit în rele m-a facut sa ma gândesc la manastire. Nu, nu ca sa ma calugaresc, Doamne iarta-ma, ce-mi trece prin cap în postul Pastelui! M-am gândit la manastirea - manastirile pe unde am tot fost de când ma stiu baiat mare. La cele din Moldova si mai ales la Agapia. As scrie într-o buna zi mai mult, daca n-ar fi facut-o mai bine Hogas la vremea lui. La Agapia unde l-am ascultat într-o seara, mâncând noi la han niste maduvioare si bând un vin de surcele, pe actorul Nicolae Venias recitând din Eminescu (poti recita altceva acolo?) cu vocea lui ca un violoncel si spunându-ne apoi o epigrama ce-i fusese închinata lui de George Lesnea, coleg de generatie cu Brumaru. Mai vorbiram noi despre el, îti mai aduci aminte? Parca-l aud : “Azi pe Nicusor Venias / Il salut cu drag din Iasi...”. La Agapia unde l-am vazut într-o zi în cimitirul de pe vîrful dealului, fara sa ma sparii, tolanit printre morminte, cu imensa lui palarie alaturi, pe marele si pitorescul Stefan Bousca. Isi scapase privirea cautându-si inspiratia spre largul care se deschidea la picioarele noastre. La Agapia si la casa maicilor surori Dorneanu, în fata unei fântani acoperite azi de pamânt, ca si ele dealtfel, Epiharia si mai încoace Filofteia, unde am stat de atâtea ori. Sau la casa de alaturi si la sugubeata stapâna a locului, maicuta Emiliana, istorisindu-ne ajungerea ei la manastire, copila fiind, cu o papusa în brate pe care a pus-o pe clipocitul pârâului si a privit-o lung apoi cum se ducea la vale, cu copilaria ei împreuna. Care a aflat între timp destula franceza si de altele lumesti ca sa-i spuna unui frantuz gazduit de ea, seara la ora la care orataniile vin acasa, pe limba lui, “sa bage gaina-n curte”, cu un zâmbet pisicher înflorit în coltul gurii si repede acoperit cu coltul basmalei, în gestul acela asa de curat. Sau la alta casa în care iar am stat si la maicile Versavia si Fevronia. La drumul de la Agapia la Varatec unde, odata ajuns la cumpana apelor, vezi “padurea de argint”, un pâlc de mesteceni departe, lânga Filioara. Si la pestera Sfintei Cuvioase Teodora si la serbeturile facute de maici. Si câte altele nu-mi vin acum în minte… Iar seara, în racoarea camerei cu peretii acoperiti de covoare, icoane si candele (negresit aprinse) mintea-ti poate nascoci orice vise Duduca, doar sa nu uiti sa-ti acoperi zâmbetul cu o broboada…

Numele vietii tale...

Ce simti când pronunti un nume la care tii ? 

Poti s-o strigi vazând-o. Si sa vezi parfumul imaginii ei, ca un abur, conturul, ochii, gura, barbia, totul, tot ce-ai putea recunoaste cu ochii degetelor, ca un orb… Toate astea le simti cu o fractiune de secunda înainte de a te auzi pe tine spunându-i numele ca o rugaciune. 

Repeta-i-l de o mie de ori. Vei fi de o mie de ori mai cutremurat, de o mie de ori mai copil. Pentru ca iubind, la început redevii copil. Vazând-o îti este de ajuns, nu te mai poti gândi la altceva. Vrei doar sa dai si sa primesti priviri si mângâieri. Nu este nimic senzual. Daca numele ei este o rugaciune, atunci ea este o icoana. Dincolo de asta nu mai poate fi decât durerea. De asta într-o mare iubire exista si multa suferinta. Pentru ca întotdeauna trecem dincolo. Si totusi suntem fericiti. Exista momente pe care sigur nu le-ai trait si nu le vei mai trai niciodata. Dar datorita acestor focuri care te-au ars cândva, viata ta a avut un rost, n-a fost stearpa. 

Si mai poti s-o chemi nevazând-o. Sau nemaigasind-o lânga tine. Caci ai iubit-o neiubind-o, pierdut, era doar o “taina cu ochii de fum” cum spune Fanus. Si-acum o zaresti din ce în ce mai departe. S-o strigi pentru ca-ti vine în minte un nume pe care nu mai poti pune un chip. Si deodata sa stii ca este numele ei. Atunci nu mai poti vorbi si nu întelegi ce se întâmpla. Este tacerea care pastreaza în noi ce avem mai pretios: amintirile care nu se spun pentru ca nu totul se poate spune. Si începi sa rupi bucati din tine ca sa ajungi la miezul tau pe care vrei sa-l întelegi si te sfârsesti si te pierzi înlauntrul tau pe care nu-l cunosti. Spune-i atunci numele de sute de ori. Repeta-l pânǎ când devine o simplǎ înşiruire de litere, îşi pierde orice semnificaţie şi nu te mai doare.

Demult am aflat ca grecii numeau nostalgie durerea întoarcerii (nostos si alghia). Pentru ca rareori la întoarcere gasesti ce-ai lasat la plecare. Si de aceea câteodata nici nu mai vrei sa te întorci. Si suferi, ca sa te lasi apoi bântuit de iubirile trecute si pierdute, si-i dai din nou dreptate filosofului care vorbeste despre mirarea de care suntem cotropiti toata viata în fata lor, despre dorinta, binecuvantarea si blestemul pe care le ducem cu noi pâna în ultima zi, când totul o ia de la capat.

Tov. Corneliu I.

Ce primavara frumoasa! Cum se razbuna toti si toate pe lunile reci si neprietenoase! Gradina-i plina de flori, Titica zburda ca un iepuras (ma bate un gând, cu masline, la cuptor, uaaaah!). ”In acea noapte tǎrmul scotian era rǎscolit de o furtunǎ îngrozitoare. Valuri uriase se spǎrgeau de stânci umplând noaptea cu o pulbere de stropi. Dar asta n-are nici o legaturǎ cu povestea noastrǎ care se petrece în sudul mereu însorit al Frantei.” Cam aşa începea o carte politistǎ pe care am citit-o acum vreo 40 de ani. Ce spuneam la început n-are deci nici o legatura cu ce vreau sa va povestesc în continuare. 

Eram proaspat absolvent de facultate, diplomat care va sa zica, proaspat repartizat la tot proaspatul înfiintat Centru de Calcul al MICM, si mai proaspat demolat, dupa cum am vazut anul trecut. Cladire mare, pe Calea Victoriei colt cu Lemnea. Acum este o groapa mare acolo (relativ proaspata), nu stiu cine s-o fi mutat în loc. Ministru plin (chiar foarte plin) era Ioan Avram, un om de altfel foarte de treaba si cu o voce blânda si usor voalata, îmi amintea mereu de Sadoveanu când citea “Amintiri din copilarie” (Sadoveanu, nu Avram). Dar numai primele cuvinte (“Nu stiu altii cum sunt, dar eu ...”), pentru ca daca se enerva obligat fiind de functie (adica mereu) si trântea un pumn în masa, sareau toate creioanele si telefoanele în sus (mai putin ala rosu) si se auzea pâna la noi la parter: “Toti ministrii vin la sedintele cu to’arasul cu rapoartele pe hârtie cu gaurele pe margini, numai eu ma duc cu foi batute la masina!”. Si-i dadeam hârtie cu gaurele. 

Directorul Centrului, fost jucator de rugby, fusese numit de directorul general, fost jucator de tenis. Seful biroului Salarii era nea Romica, fost boxer, la Cadre sef era nea Vasile, fost aviator, seful unui laborator (de programare) era nea Sandu, fost regizor de teatru, iar Corneliu I., seful meu de laborator (de analiza de sistem) era fost Corneliu I. Chiar si secretara directorului era fosta. Nu mai stiu ce. Toti cei pomeniti erau bineînteles fosti colegi, de scoala, de facultate sau de alte servicii sau prestari. Seful meu era un tip de aproape doi metri daca ar fi stat drept si atârna vreo 50 de kile, cu bataie, nu stiu exact, poate chiar mai putin. Fuma cam trei pachete de Carpati fara filtru pe zi, adica tot timpul, de altfel cam toata lumea pe-acolo fuma în draci de toate, de la Marasesti la Snagov, numai un ministru adjunct, neputându-se lasa de fumat ca cel plin (pentru ca în plus era si secretar de partid pe minister) era obligat saracu’ sa fumeze Kent. Corneliu avea un stil aparte de fumat: când tragea din tigara se ducea un sfert si pe urma sufla fumul vreo doua minute, iesea din el ca aburul la termocentrala, la trei metri distanta si suierând. Dupa trei fumuri începea sa miroase a unghie arsa si trebuia sa aprinda alta, ce sa faca si el.

Primim noi într-o zi sarcina de partid (de la cel cu Kentul) sa mergem sa donam sânge. Zis si facut: programare pe servicii, laboratoare etc, partidul organiza totul. In ziua stabilita ne prezentam noi, analistii de sistem, în frunte cu Corneliu, la Institutul de hematologie (culmea ironiei, lânga casa mea din Bucuresti de-acum!) si asteptam sa ne cheme cineva. Corneliu, ca orice sef razbatator si descurcaret, cauta o usa pe care sa scrie “Recoltari”, ca sa fim imediat disponibili la momentul oportun. O gaseste, o vad si eu si dracu’ ma pune, ca nu vad cine altcineva, sa-i spun:

- Tov. I., cred ca dumneavoastra trebuie sa intrati alaturi.

Lânga usa “Recoltari” era alta pe care scria “Transfuzii”... De atunci am ramas “prieteni” tot timpul cât am mai ramas acolo, adica înca doi ani, de, trebuia sa termin stagiul. Si am simtit pe pielea mea dreptatea unui proverb (cum spuneam, adevaruri distilate în câteva vorbe): “Gura bate curu’”, pardon de cuvântul gura. Dar nu m-am schimbat, unele mici neajunsuri ulterioare sunt compensate din plin de satisfactiile imense pe care le ai pe moment...