Prietenii de-atunci, de-acum, de când ?

Ajungeam în Podu Iloaiei de la Iasi dupa o jumatate de ora de mers cu trenul (personalul sau motorul de Hârlau, ori trenul de Pascani), sapte lei la clasa a doua. Uneori prietenii ma asteptau la gara, aflau de la bunici (prin ce minune?) ca trebuia sa ajung. Ma gândesc acum, cu cât timp înainte si cum era anuntata o sosire în anii aceia? Telefon nu era, internet nici atâta, ramânea doar o carte postala trimisa din vreme. 

Aveam doi prieteni buni atunci în Podu Iloaiei: unul de vârsta mea, Nicu, celalalt mai mic decât noi cu vreo trei ani, Iordache sau Dadache, cum îi spuneam noi. Cu Nicu am fost si coleg de primara în comuna în singurul trimestru petrecut acolo ca elev “de-antâia“ între doua mutari ale parintilor. Fiind si vecini, ne petreceam tot timpul împreuna, de dimineata pâna seara (faceam o pauza la prânz, trebuia sa dormim dupa-masa, numai eu stiu cum stateam cu ochii beliti în tavan sa se faca ora la care ieseam din nou afara). 

Când plecam iar la Iasi la sfârsit de vacanta, cu simtul datoriei împlinite, promitându-ne alte aventuri înca si mai grozave data viitoare (ca în Amintirile lui Creanga – toate copilariile sunt la fel, dar sunt oare la fel?), eram mai copt si la propriu si la figurat. Aceiasi prieteni ma petreceau la plecare. Veneam toti la gara cu taxiul local, altfel spus cu caruta lui Mâneni, la care era înhamat calul, blândul cal, martorul discret al tuturor prostiilor noastre de vacanta. În plus mai era în gara si Nelu Ungureanu, prieten din copilarie cu ai mei si impiegat de miscare, cea mai mare functie ierarhica pe care o vazusem eu pâna atunci. Datorita lui, când ma întorceam cu automotorul, puteam sa stau cu mecanicul în fata si sa am impresia ca-l conduc si eu un pic. Mai erau de obicei câtiva ceferisti în cabina care vorbeau râzând tot drumul pâna la Iasi. Nu se fereau de mine, e adevarat ca nici eu nu pricepeam mare lucru, dar stiu ca discutau numai despre fete (ca sa fiu delicat...), chestie care ma mira foarte tare pentru ca ar fi fost o multime de alte subiecte mai interesante, dupa parerea mea. Dar bagam la cap tot si vedeam ca de la un an la altul, de la o vacanta la alta, întelegeam din ce în ce mai multe si-mi dadeam seama ca era un domeniu important dar cam neexplorat. Si îmi propuneam ca în fiecare vacanta si chiar mai des, pentru ca vacantele erau prea rare pentru cât de vast era domeniul, sa adaug câte ceva la lista problemelor rezolvate. Probabil venise timpul si pentru asta, “…ca soarele si ploaia care trebuie sa vina la timp pentru coacerea unui fruct” cum asa de frumos si adevarat spune …Liiceanu, cine altul?