David

Intr-una din serile trecute ma uitam prin muzicile mele ascultând, ca de obicei, întruna si-ntruna melodii care-mi plac de o vesnicie sau pe care le-am descoperit abia acum. De data asta a fost (iar) rândul lui Pink Floyd. M-am trezit gândindu-ma ce bine era daca nu se desparteau. S-ar fi întâmplat pâna la urma inevitabil anul trecut, o data cu moartea lui Rick Wright, dar am fi câstigat noi toti câteva zeci de ani de muzica. Ce-or fi avut de împartit? Doua sabii în aceeasi teaca? Prostii ! Orgoliul, asta este, dar al cui ? David sau Roger ? Nu se excludeau unul pe altul, dimpotriva. Unul era ghitara, uneori compozitorul si vocea lui Pink Floyd, celalalt basul, textele si tot vocea, dar total diferita de a primului.

Cunoastem cu totii glasul mângâietor al lui Gilmour, fara nici o stridenta, nici chiar în registrul acut. Despre ghitara lui, clasamente se fac cu sutele, dar este considerat de unii ca cel mai bun “jucator” pe Fender din toate timpurile, înaintea unor legende ca Hendrix, Clapton sau Knopfler. Iar David ca om, ce-ar mai fi de spus? Toata cariera lui l-a pretuit, i-a multumit, a compus pentru el, l-a omagiat pe Syd Barret, prietenul din copilarie cu care a descoperit ghitara si predecesorul sau în grup. Omul datorita caruia a ajuns la Pink Floyd. “Datorita” e un fel de-a spune. Gilmour a fost adus de Mason, tobarul, în 1968, ca sa fie gata oricând sa-l sustina pe scena pe Syd sau sa preia ghitara când îl apucau pe acesta din urma pandaliile. Si a facut-o, acceptând rolul de “rezerva” pâna într-o zi, când Syd si-a smuls în plin concert corzile si dus a fost. Exista vreo melodie mai frumoasa dedicata cuiva decât “Shine On You Crazy Diamond”? Initialele titlului, din doua în doua cuvinte, dau SYD.

Uitati-va la ochii lui care te sfredelesc si-ti patrund pâna în strafundul sufletului. Albastri, frumosi dar si fermi ca o lama de otel. La cuta de la radacina nasului sau la barbia împinsa voluntar înainte. Câte sute de ore de repetitii pentru un simplu plânset pur scos dintr-o singura coarda! Plânge pentru boala lui Syd, mereu pentru el si pentru toti cei ajunsi într-o fundatura a vietii din care nu vor, nu stiu sau nu mai pot iesi. Si pe urma, când totul este gata si perfect, ce zâmbet neascuns si multumit!

There's No Way out of Here
There's no way out of here / When you come in you're in for good / There was no promise made / The part you played, the chance you took / There are no boundaries set / The time and yet you waste it still / So it slips through your hands / Like grains of sand you watch it go / There's no time to be lost / You'll pay the cost so get it right / There never was an answer, there an answer / Not without listening, without seeing.

Cântec de leagan

Hai, noapte buna, despre Roger Waters vorbim data viitoare!

Fête antillaise

Cu doua week-end-uri în urma am fost la petrecerea anuala a Societatii antileze din Charleville. Din experienta anilor trecuti stiam ca o sa fie frumos. Nu vremea conteaza, dimineata a plouat, dupa-masa a fost soare. Veselia lor, bucuria de a da si altora ce stiu si simt ei nu tine cont de vreme. Am printre antilezi colegi si prieteni care-au fost la noi si ne-au invitat la ei. Cum sunt acasa, asa sunt mereu. De o bunadispozitie molipsitoare (ce râs au, Dumnezeule!, iar dintii aia albi parca lumineaza totul în jur), oameni frumosi, interesanti, inteligenti, perfect integrati, fara sa poarte nimanui ranchiuna pentru trecutul insulelor de unde au venit în metropola. Sunt excelenti dansatori, de zouk mai ales, ei si când iubesc danseaza si râd. Este dansul acela în care picioarele avanseaza centimetru cu centimetru însa de la genunchi în sus totul freamata : mâinile, torsul, bazinul, dar fara nimic vulgar. Pregatesc niste mâncaruri, gratare, bauturi si înghetate cu mirodenii numai de ei stiute si cu meticulozitatea cu care fac probabil si biberonul unui prunc. Au ceva din clarul si adâncimea oceanului care le-a scaldat copilaria si a cerului sub care petrecerile lor se tin lant. Am mâncat deci fara retinere si am baut cocktail-urile lor antileze periculoase facute cu rom de trestie si tot felul de fructe exotice macerate cu multe zile înainte. Da, periculoase, pentru ca sunt atât de bune si parfumate încât efectul lor se simte când este deja prea târziu. Eram avertizat din experientele trecute, fiind curios din fire si mai ales în astfel de situatii, asadar nu mi-am asumat riscuri inutile, doar utile. Drept pentru care am jucat fotbal în loc de desert si m-am ales si cu o întindere. Deci totul a fost chiar peste asteptari. Merci Alain, mon Président, saru’mâna pentru masa François!

Barbatii sunt placuti, cu o usurinta extraordinara de a se apropia de oameni, directi, fara prejudecati, falsa pudoare sau ascunzisuri. Nu mai este astazi de mirare, dar ei sunt cei care exceleaza prin imaginatie si rafinament în bucatarie.

Fetele si femeile, ei bine, le-am lasat la urma pentru ca-i mai mult de spus aici. Sunt mai retrase desi energice, dar amabile si zâmbitoare când te apropii de ele. Nu e greu de ghicit ca acasa ele sunt “seful”. Frumoase (nu neaparat surorile Afroditei) si trupese, au pieptul semet privind cu încredere spre viitor. Sunt foarte sensibil la aceasta podoaba, generoasa sau mai putin, nu asta conteaza, important este sa fie amândoi la fel. Imi aduc aminte de un cântec :

Nu conteaza cât de mari ai sânii,
Important e când si cum îi porti.

S-ar putea sa fi uitat sau schimbat din greseala câteva din cuvintele originale dar zau ca nu mi le mai amintesc, cred ca si Motu Pittis ar fi de acord cu mine.

Ia ascultati ...


Fruit de la passion

Nici stâlpii nu mai sunt ce erau odata!

...pe vremea când vorbeam noaptea cu porcii, ziua cu stâlpii, adica singur si câtiva ani mai tâziu...

… asa am fost eu întotdeauna, mai interiorizat. Domnule, n-am crezut ca înca ma poate enerva în halul asta o chestie ca povestea cu stâlpul, la 35 de ani distanta si la trei saptamâni de când mi-am reamintit-o. Nu-mi iese din cap! Trebuia sa repetam (în fata stâlpului, a cutiei postale, sau pur si simplu în clasa, cu un coleg pe post de colonel), cu patriotism si intonatie, pâna la o tâmpire colectiva si din fericire temporara (sper!), urmatorul paragraf din Regumalent: “Sa traiti tovarase (gradul), în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit (sau daca s-a întâmplat, ce anume). Sunt elev de serviciu pe companie, gradul si numele”. Ei bine, într-o dimineata, cel mai bun dintre noi, pentru ca întotdeauna exista un “cel mai bun”, ca si invers din pacate, a recitat exact textul de mai sus, litera cu litera, în fata comandantului. Care comandant, aproape cu lacrimi în ochi de bucurie ca cineva a fost în stare sa învete sub comanda lui pe de rost o chestie asa de complicata, a început sa-i explice binevoitor amicului nostru ca de fapt textul din Regulament trebuia adaptat de la “grad la grad”, “nume la nume”, “eveniment la eveniment”.

Asta în timp ce alt coleg, care a râs normal, adica în hohote, de ce se întâmpla, a fost pedepsit pentru ca “a luat în derâdere regulamentele militare”.

Mic exemplu al unei mari culturi

Va povesteam cu vreo doua luni în urma despre dificultatile unor experti în educatie din vestul civilizat de a întelege ca Brancusi este român. I-auzi una deci, vorba poetului. Si-acum i-auzi doua. Se întâmpla acum trei sau patru ani. Vazusem filmul “Je vous trouve très beau”, mie mi-a placut, un filmulet delicat franco-român, dar nu cu actorii lor si caii nostri cum se faceau odata. Era cu Medeea Marinescu si Michel Blanc, filmat si în România si în Franta. La câtva timp dupa premiera, Thierry Ardisson, unul dintre cei mai în voga moderatori TV din Franta la ora aceea, i-a invitat pe cei doi actori în emisiunea lui Tout le monde en parle, împreuna cu alte personaje-vedeta ale zilei. Au vorbit vrute si nevrute, ca la orice emisiune unde se râde mult, se face si oleaca de bârfa si se vorbeste si fara perdea câteodata. La un moment dat fiecare din cei doi a fost întrebat cum îsi apreciaza partenerul. Medeea Marinescu a spus despre Michel Blanc ca în timpul filmarilor a fost o “rara avis“. Tacere lunga, zâmbete strâmbe ca si cum auzisera începutul unui banc si asteptau poanta. “Ça veut dire quoi, rara avis?”, întrebarea asta a fost pusa într-un (prea) târziu de însusi Ardisson. Saraca fata, ce sa faca si ea, a tradus... Imi este greu acum sa pun în cuvinte perplexitatea din ce în ce mai mare a celor de pe platou, si erau vreo zece, actori, scriitori, oameni politici. Si în româneste când spui “pasare rara”, foarte (foarte) multa lume stie ce se mai ascunde în spatele acestor doua banale cuvinte alaturate. Poate nu toti stiu cine a spus-o, când, despre cine si în ce împrejurari. Dar pasare rara înseamna ceva cu adevarat rar, nu o simpla curca sau gaina mai greu de gasit prin curte pentru ca s-a ascuns în cuibar. Din pacate ei doar asta au înteles. Uite-asa un gând frumos poate deveni ofensa uneori, din vina celui care asculta si nu stie cum. Si-mi aduc din nou aminte de Moisil care spunea : “Cultura generala este ce-ti ramâne dupa ce uiti tot ce-ai învatat“.

Avem nevoie de urât...

... ca sa ne bucuram mai mult de frumos. Frumosul este peste tot dar nu-l vedem mereu. Avem la fel nevoie sa fie din când în când întuneric ca sa ne putem desfata când iesim la lumina. Chiar daca ne dor ochii, de fapt nu ne dor din cauza luminii, ci a întunericului dinainte. Ne este de folos noaptea ca sa ne putem trezi fericiti a doua zi. Si dragostea este mai frumoasa ziua. Este bine când ne este frig ca sa ne lasam mângâiati de o raza calda. Macar un dusman sa învingem ca sa ne putem pretui apoi prietenii care ne-au ajutat. Sa ne doara rana unei tradari ca sa fim mai aproape de cei care-au ramas alaturi de noi. Sa ne fie o scârba infinita de un ipocrit care ne lauda strâmb, ca sa-i putem multumi celui sincer care ne-a spus ca am gresit. Trebuie sa ne faca cineva rau ca sa aflam cât de mult bine suntem în stare sa facem noi. Sa simtim arsura minciunii altuia ca sa gasim drumul drept al adevarului nostru, chiar daca uneori nu ne place.

Si sa ne calce pe nervi un tâmpit ca sa vedem cât de frumosi sunt oamenii normali.

Pauza la povesti!

Draga Arrme,
Ai ales foarte prost momentul sa ma înveti limba româna într-o româna (italiana?) aproximativa si defaimatoare chiar la adresa limbii pe care o aperi. Ce se pare ca înca nu ai înteles (în ciuda evidentei) este ca în timp ce tu ai jignit, eu ti-am raspuns doar ironic. Iti explic: cacofoniile si toate jocurile de cuvinte au fost intentionate. Ti-am citat din Eminescu pentru a vedea ca si la el se pot gasi cacofonii. La Eminescu însa se numesc “licente poetice”, la mine cacofonii pur si simplu, chiar daca cautate (vezi ce simplu este?, hai încearca si tu). Puteai sa raspunzi la fel, dar ai ales alte arrme. Se pare ca ne cunoastem, dar nu sunt sigur ca vreau sa stiu cine esti. E un fel de a spune ca de fapt nu ma intereseaza absolut deloc cine esti. Te ascunzi sub un pseudonim, nu aici este problema, ci faptul ca la adapostul lui împrosti cu laturi. M-am uitat pe Google dupa “arrme” si, din nou coincidenta, am gasit o referinta nostima: “l'hummour est la meilleur arrme contre la morosité“. Fara îndoiala ca au gresit si ei punând un “r“ în plus, dar e bine sa tii minte remarca. Asta vrem sa facem noi pe blog, repet, vrem. Câteodata ne si iese. As fi vrut sa citesc si eu ceva scris de tine, dar altceva.
Nu spun ca e ultima data când îti scriu (raspund). Daca scrii decent, o sa-ti raspund la fel. Daca nu, nu.

...si m-am tras cu avionul de la Baneasa la Charleroi...

…obosit dupa atâtea nopti de “dezbateri“, suparat – cu o seara înainte fusese furtuna aceea teribila la Bucuresti si o creanga cazuse peste masina închiriata a colegului meu venit tocmai din Australia facându-i praf capota motorului, din fericire totusi mergea, m-a si adus la aeroport, el a mai ramas la mine câteva zile, asa l-am obligat sa vina la noi si în Franta, sa-mi dea cheile, nu?, iar o sa “câstigam” vreo doua nopti, mai avem niste resturi de povestit – suparat ca plecam, suparat ca totul fusese atât de frumos, suparat ca plecam de-acasa, bucuros ca plecam acasa. Unde-i acasa, pâna la urma? Grea întrebare, adica întrebarea-i simpla, raspunsul e greu. Filosofie de doi bani... M-am cam saturat de avioane. Da’ nici cu masina nu mai am chef. Da, da’ macar în masina faci ceva, conduci, aici nu faci nimic, doua ore jumate... Si cu masina cât dureaza, ai? Asa e, 33 de ore, când ajung sunt o leguma, am facut drumul asta de 40 de ori. 33, vârsta lui Hristos. M-am tacanit, am venit sa petrec si am ajuns la Isus. Cine n-a avut amestecul asta de gânduri care umbla bezmetic prin cap la o plecare sau sosire? Urmatorul voiaj pe 10 iulie la Barcelona. Pe urmele lui Gaudi… Si înainte, pe 7, mergem la concertul lui Cohen. 30 de ani de mariaj! Dumnezeule! «It seems so long ago, Nancy was alone». La Nancy a facut Andreea facultatea. Cum se leaga toate, toate… Ei îi place «In my secret life…». Cu ea am fost si la Mark Knopfler acum vreun an. Pe urma m-a pus sa-i umplu un mp3 numai cu Dire Straits. Hai baiatu’, desteptarea, Cohen are peste 80 de ani, Knopfler vreo 65, tu nici 60, pieptul bombat, fundu’napoi, suge burta, capul sus… Si m-am asezat la coada…

«…‘te dreacu’ da prostu’ dreacu’, asa mergi tu la Sarleroa tarane ?», «Ce vrei bah, sa moara mama, ce, mi-am pus gumari?», alaturi o doamna povestea : «…am venit ca tata este foarte grav…», «Aveti doua kilograme în plus, trebuie sa platiti 30 de euro», «Scoate bah dou kile da toale, sa moara copiii mei si pune-le pe tine, esti dilimache sa dai 30 da euroi?», în fata mea o pereche se pupa pentru ca ea ramânea, în spate alta se pupa mai vârtos cu toate ca plecau amândoi, «Dar ce are?», «E în ultima faza, acuma e într-un spital paleativ», «Va dorim calatorie placuta, mergeti pe culoarul verde», «…si la mine mama s-a prapadit în doua saptamâni», «Intelegeti româneste?», «Da-te dom’le deoparte, ca copiii au prioritate!», «Pardon, poftiti Doamna», «…dar avea dureri mari?», «Scoateti cureaua, ceasul, chei, tigari, bricheta si pantofii, tot ce aveti prin buzunare», «...da, era deja pe morfina», «OK, poftiti, drum bun», «Pasagerii pentru cursa spre Charleroi… are invited to the gate number…», «Lasati-ma sa trec, am un copil cu mine», «Buna ziua, locurile sunt la alegere», «Dati-mi voie, sunt cu un copil», «Fasten your seat belts», «Cum face vaca puisor?», «Meeeeee!!!», «…urmariti instructiunile în caz de avarie…», «…si pe tata l-au pus pe morfina», mi-am îndesat în urechi concertul de la Berlin cu Pink Floyd, «…dupa ce va puneti masca de oxigen va ocupati de copii si de persoanele de lânga dumneavoastra», multumesc, lânga mine este o tovarasa de 80 de ani, «Hey you…», «…temperatura în Charleroi, destinatia cursei noastre, este de 18°, cerul este usor acoperit», ce frig fratioare, eu plecam de la 32°!, «M-au pus sa scot tot din bagaj pâna am gasit briceagul», «Da catelul cum face?», «Meeeeeee!!», «…your captain Florentino Fernandes and his crew wish you…», «Together we stand, divided we fall, we fall, we fall…», «Vom intra într-o zona de turbulente, va rugam sa va asezati si sa va legati centurile», sper totusi ca n-o sa «we fall, fall, fall», «…îndreptati spatarele scaunelor», «Good bye, cruel world, I’m leaving you today», ei poftim, acuma v-ati gasit si voi sa cântati asta, «Hello, hello, hello, is there anybody in there?», asa mai merge, «Nici nu se mai poate scula din pat», «I have become comfortably numb», «Da’ oita cum face?», «Meeeeeeeeee!!!», «Bravo, îngeras», «Dumneavoastra lucrati în Belgia?», «Da, îngrijesc doi batrâni foaaaarte de treaba», «Does anybody here remember Vera Lynn», buf, zdrang, a aterizat ca o cizma si totusi lumea aplauda, «Am aterizat pe aeroportul din Charleroi», «Dati-va deoparte, sunt cu un copil, nu vezi dom’le ca plânge?», «Va mai asteptam sa zburati cu compania…».

«Bine-ai venit baietelu’» (adica io), tzoc, tzoc, tzoc si gata povestea, mai departe nu va spun.

Si pe urma am plecat (de) acasa...

... cu Mark Knopfler în cap


Going Home

Eu cu costum de gala ...

Imi aduc aminte ca în copilarie, când imaginatia noastra foarte fecunda nascocea cele mai aiurea potriviri de cuvinte, dadeam pe goarna unele titluri de (posibile) filme: Cine-a-nfipt laleaua-n brânza sau Contesa chinuita pe etajera.

Uitându-ma la poza pe care-am pus-o ieri m-a apucat un râs nebun când mi-a venit în minte un alt titlu: Vaca cu chiloti de tabla...

Versiunile 18.5 demo si alaturi 58.5 cu adaugiri dar si unele lipsuri

... si uite-asa m-am trezit eu vorbind:

Stimati profesori si dragi colegi,

Acum vreo doua nopti mi-am pregatit pe la patru dimineata un discurs de o ora. Apoi, când am aflat ca nu avem decât un minut la dispozitie, am taiat mai întâi sfârsitul, pe urma cuprinsul, iar azi dimineata m-am hotarât sa renunt si la introducere. Asa ca am ramas doar cu prefata. Am întrebat-o pe sotia mea ce pot sa spun într-un minut, cu ce sa încep si ea mi-a reamintit un citat din Jean Cocteau despre timpurile conjugarii verbului “a iubi”. Pentru ca tot ne amintim aici de timpuri, de alte timpuri. Spunea Cocteau ca “trecutul nu-i nici perfect si nici simplu, prezentul nu-i decât indicativ iar viitorul este conditional“. Cel mai comod si lipsit de riscuri este sa vorbesc deci despre prezent. Eu sunt tot în Franta, iar sotia mea tot psihiatru. Ea ma trateaza, iar eu în schimb am convins-o sa faca sport, Domnule Profesor C. Pot spune ca sunt antrenorul ei privat. Fiica noastra are 25 de ani si lucreaza de sase luni ca asistent de comunicare la o companie din Paris. 

Ne atragea atentia actuala Doamna Directoare adineauri ca ne-am întâlnit azi “ca sa refacem prieteniile”. Ce prietenii sa refacem? Am stricat noi vreo prietenie? Nu cred... Un filosof drag mie spunea ca o prietenie desavârsita este o prietenie terminata, de la care nimeni nu mai asteapta nimic. Prietenia noastra este departe de a fi asa: eu stiu ca mai am înca de dat si vreau înca sa mai primesc de la voi. Nu-i nici o graba. Din punctul meu de vedere, si va doresc si voua la fel, am tot timpul sa astept, îmi doresc ca zeci de ani de acum încolo sa ne oferim noi dovezi de prietenie. Vom avea astfel macar scuza nepunctualitatii si nu a sfârsitului.

Va multumesc ca existati si pe data viitoare! Sa fim mai multi si sa fie mai bine!