Un concediu, primul (1)

Asadar în vara lui ’75 ne venise rândul sa plecam în primul nostru concediu. “Ba, asa concediu lung n-o sa mai aveti decât înainte de pensie!”. Avea dreptate directorul, primul concediu dupa repartitie era de fapt pentru vreun an si jumatate de osteneala pe câmpia muncii. Nu mai tin minte care era dominanta starii mele sufletesti atunci, probabil asteptam vacanta cu aceeasi nerabdare ca si-acum. Cu cei doi ingineri de sistem, Michi si George, ne-am hotarât sa facem un concediu de pomina : circuit prin Retezat, Delta si Costinesti, chiar biletele de tren erau luate tot în circuit. Iata-ne deci cu noaptea-n cap în Gara de Nord, cu rucsacurile pline de conserve de fasole cu costita si cârnati, altceva nu prea aveam de ales si multe supe la plic. ”Sa nu puneti banii în acelasi buzunar cu hârtia igienica ! ”, asta a fost singurul sfat primit de la tata, probabil de’aia îl tin minte si acum asa cum si el îl stia de la tatal lui… Si mama mi-a spus multe lucruri foarte importante pe care nu mi le mai amintesc. 

Spre dupa-masa ajungeam în Hateg la Subcetate si de acolo într-o mica halta, Ohaba de sub Piatra, de unde se vedea masivul Retezat. Obisnuiti cum eram cu bulevardul Bucegilor, vedeam parca prima oara niste munti adevarati cu vârfurile albe în august. Dupa câteva ore de mers pe jos (parca am luat si un tractor, oare?) am ajuns la Cabana Pietrele unde voiam sa ramânem o saptamâna si sa facem trasee de o zi. De acolo se poate ajunge la aproape toate frumusetile cunoscute ale masivului: vârfurile, dintre care Peleaga si Retezat sunt cele mai faimoase, lacurile si taurile adânci si pline de povesti, rezervatia. Am ajuns la vremea apusului. Jos în valea Stânisoarei unde era cabana, se ridicau deja aburii si racoarea noptii în timp ce culmea muntelui de alaturi era scaldata în soare. Senzatie stranie de alta planeta, fara atmosfera, unde lumina taie precis vidul în doua: pâna la linia asta este zi, de aici încolo e noapte. Mirosea a umed si a crud. Cabana era plina dar am gasit trei locuri la priciuri, într-un corp nou cu iz de lemn proaspat si rasina. Noaptea în “patul” larg si jilav, la unu, doi, trei ne rasuceam toti o data. 

Mai era cu noi acolo în pod o familie din Jimbolia. El fotograf, ea nevasta de fotograf si alta ea, Melitta, 17 ani, o frumoasa fata de fotograf. Ele aveau o lavita a lor pe peretele de alaturi. Ne vedeam doar seara: ei ... mai pe lânga casa, poze, plaja si plimbari scurte, noi plecam dimineata si veneam târziu, uneori dupa ce se întuneca. Mâncam si stateam la vorbe lungi pâna la ora culcarii. Colegii mei, pasionati de fotografie, discutau cu tatal, eu, deloc pasionat de asa ceva, vorbeam cu Melitta, ce sa fac... Intr-o seara am zabovit mai mult în jurul unui foc de tabara la refugiul Gentiana cu mai multe grupuri de studenti de prin toata lumea, cu o ghitara, multa muzica si bere si am ajuns la cabana pe la 11 noaptea. “Ma temeam sa nu fi patit ceva...”, era chiar îngrijorata, iar eu m-am întrebat multa vreme dupa aceea cine “sa nu fi patit ceva”, noi..., eu...

Frumos era dimineata ritualul spalatului. Mai sus de cabana, la câteva zeci de metri era locul unde se umpleau bidoanele cu apa. Ceva mai la vale câteva pietre stateau în calea apei domolind-o putin si acolo se spala lumea pe dinti. Chiar în fata cabanei un bustean cazut într-o dunga facea un mic bazin si acela era locul unde ne spalam pâna capatam o culoare sanatoasa, vinetie. Departe la vale erau niste constructii futuriste din bârne cu niste cabine cu podeaua gaurita suspendate deasupra apei, unde era vâltoarea mai mare. Ati ghicit, “toaletele”. Asa ceva nu mai vazusem, original, poate si igienic. Atunci m-am întrebat cam la ce distanta de noi este urmatoarea cabana, dar nu mi-am pus problema unde-ar putea fi în amonte ultima cabana înainte de locul unde ne umpleam noi bidoanele si ne spalam pe dinti...

In ultima seara la cabana, înainte de a merge la culcare, mi-am lasat mâna usor sa alunece pe chipul ei. Timp de aproape un an dupa aceea ne-am scris, avea de gând sa vina la Bucuresti la facultate. Toate scrisorile ei începeau cu o floare, decupata cu grija si lipita pe foaie. 

A doua zi devreme am ajuns la gara Pui într-o remorca de tractor cu câteva vaci resemnate. Aflasem ca pe valea Râului Mare urma sa se construiasca un lant de hidrocentrale. N-am mai fost pe-acolo, mi-a ramas în ochi asa frumoasa cum era atunci. Mai tin minte ca seara eram în gara la Simeria si am mâncat o rulada de pui ungureasca grozava asteptând sa ne vina trenul. Ne grabeam la Bucuresti. Aveam doar o zi sa ne schimbam bagajele ca sa plecam mai departe.