Un concediu, primul (gata!)

La Costinesti a fost o încheiere plictisitoare a doua saptamâni pline de altfel de viata decât ce traiam noi de obicei. Arsi de soarele de munte si apoi copti de dogoarea Deltei, am zacut o saptamâna pe plaja fara frica de a ne arde. Cu Cohen la cap si cartile în mâna. Zi dupa zi, de multe ori si noaptea ca sa prindem rasaritul dimineata. Dormeam pe plaja, mâncam pe plaja, jucam pe plaja. Ne era lene sa mai mergem acasa.

Câteva marunte întâmplari au zdruncinat însa monotonia sederii noastre la mare. Nu gasiseram nici o camera libera în Costinesti. Totul era rezervat cu mult timp înainte. Când eram aproape sa renuntam si sa ne întoarcem la Bucuresti am gasit o camera în satul vecin, la Schitu. Treceam o linie de tren, un lan de porumb si eram în tabara. Dar camera se elibera a doua zi. Asa ca prima noapte am dormit în gradina, pe niste gramezi de paie si înveliti cu toalele oferite generos de gazda, sub acoperisul stelelor si privirilor ironic-dispretuitoare ale unor demoazele care stateau în cea mai frumoasa odaie a casei, aveau si balcon.

Intrati în drepturi a doua zi si într-o camera confort patru îmbunatatit (adica o scândura din dusumea lipsa, salteaua gaurita si plina de cocoloase si un broscoi care a trebuit sa iasa el ca sa intram noi, patru am fi fost cam multi) am capatat si permisiunea de a folosi masa si o bancuta care erau afara sub un umbrar chiar lânga balconul simandicoaselor. Nu stiu de ce venisera fetele alea la mare, tot timpul erau acasa si nici foarte bronzate nu erau, din câte ne-am dat seama. Si pentru ca ne-au privit cu indiferenta si chiar cu superioritate, nu, lor nu le-am aratat legitimatia, am încercat însa sa meritam dispretul lor. Asa ca rareori când mai veneam pe-acasa si mai mâncam ceva la masa noastra, neaparat când erau si dânsele la aer pe balcon, nu respectam nici macar putinele norme de buna crestere care mai puteau fi respectate în contextul acela. Placerea cea mai mare era sa mâncam harbuz înfundându-ne fata în felie si sorbind cu zgomot miezul dulce. Scuipatul sâmburilor desavârsea opera, astfel ca intrau repede în casa. Nu eram decât niste mitocani neciopliti. Si asa am ramas pâna la plecare.

In caietul de whist mai ramasese loc exact pentru cele câteva partide pe care le-am mai jucat în tren pâna la Bucuresti.

PS Mai greu de gasit lubenite la vremea asta, poate doar murate..., d’alea la care se manânca si coaja.