Weekend-ul trecut l-am petrecut la Bruxelles, la amicul şi colegul meu de facultate. Nevasta lui, belgiancă, este o foarte bună vorbitoare de română, a învăţat-o în anul în care a stat la Bucureşti înainte de a pleca amândoi în Belgia. De ce a stat un an la Bucureşti ? Pentru că asta se întâmpla acum 35 de ani şi nu era aşa uşor să te însori cu o belgiancă şi să mai şi pleci apoi la ea. Şi când spun bună vorbitoare, asta înseamnă că vorbim numai româneşte, ştie să asculte şi să spună bancuri (deocheate) şi să cânte cântece de petrecere (şi mai deocheate) pe care nici eu nu le (mai) ştiu. A propos, fac o paranteză, câteodată, când am de ţinut o prelegere sau o discuţie mai lungă aici, le cer celor cu care vorbesc să-mi scuze accentul şi unele eventuale greşeli. Invariabil răspunsul lor care se vrea amabil sună cam aşa : “de-aş vorbi eu ENGLEZA cum vorbeşti tu franceza…“. Pentru că ei engleza o vorbesc… Nu că n-ar fi chiar “Oxford English“, dar nici măcar “Ox one“ nu e. Ceva îmi scapă. Reciprocitatea ar fi presupus ca eu să fiu englez ori eu ştiu sigur că nu sunt. In fine…
Cu amicul ne vedem de câteva ori pe an, o dată la noi, o dată la ei. Data viitoare o să vină ei după nunta fetei lor din august. De fiecare dată gazda pregăteşte un mic « program artistic », nu foarte încărcat, dar plăcut. Acum am văzut de exemplu
Muzeul benzilor desenate. Nu m-am omorât niciodată, nici când eram copil după aşa ceva, dar este impresionant. Foarte mulţi adulţi au colecţii întregi pe care le citesc chiar de mai multe ori. Creatorul faimosului Tintin este belgian (Hergé, fost colaboraţionist dovedit, dar foarte respectat de belgieni – culmea, a trăit în aceeaşi perioadă cu Eliade al nostru, dar ce destin a avut fiecare ?). Iar Belgia, am aflat, este ţara benzilor desenate. Dealtfel Belgia este ţara ne(re)cunoscută a multor chestii : a diamantelor, a berii, a ciocolatei, a scoicilor cu cartofi prăjiţi cum numai acolo poţi mânca şi iată, acum şi a benzilor desenate.
Am făcut pe urmă o plimbare pe Strada Regelui şi Strada Reginei, de fapt două galerii acoperite pline de magazine scumpe şi cafenele unde belgieni sătui stau după-masă şi îşi mănâncă tradiţionala gofră cu frişcă şi căpşune, eventual cu o cafea alături. La ieşire un simpatic cow-boy belgian cânta rockuri şi country, cu multă aplecare şi aplicaţie. In Grand-Place am băut obişnuita bere (brună, evident !) uitându-ne, cu aceeaşi mirare mereu, la primăria asimetrică şi la casele bogat ornamentate din jurul pieţii, foste sedii ale corporaţiilor. Şi pe urmă acasă, la grătar şi un mic fotbal în grădină.
A doua zi am văzut o expoziţie de flori,
Floralies - Printemps à Grand Bigard. 14 hectare de flori. Acum tac şi vă las să vedeţi singuri…
La întoarcere ne-a întâmpinat o ploaie ardeneză, cu apusul şi curcubeul din dotare.
Pentru cei mai obisnuiti cu capcanele limbii franceze, pozele 4 si 5 au semnificatii profunde. Va puteti imagina deci lupta care s-a dat în mine între jena si pofta de a gusta faimosul cârnacior. Pâna la urma pofta a învins si am avut urmatorul dialog sfios cu o frumoasa si fara inhibitii juna de vreo 20 de ani din spatele galantarului, evident alta decât cerberul din fotografie :
Am făcut pe urmă o plimbare pe Strada Regelui şi Strada Reginei, de fapt două galerii acoperite pline de magazine scumpe şi cafenele unde belgieni sătui stau după-masă şi îşi mănâncă tradiţionala gofră cu frişcă şi căpşune, eventual cu o cafea alături. La ieşire un simpatic cow-boy belgian cânta rockuri şi country, cu multă aplecare şi aplicaţie. In Grand-Place am băut obişnuita bere (brună, evident !) uitându-ne, cu aceeaşi mirare mereu, la primăria asimetrică şi la casele bogat ornamentate din jurul pieţii, foste sedii ale corporaţiilor. Şi pe urmă acasă, la grătar şi un mic fotbal în grădină. 
