Vecinul meu 4 (2)

Dupa ce ne-am mutat în casa asta veneau la noi prieteni care-si lasau masinile în parcarile pictate pe caldarâm, inclusiv din fata casei lui, acelea fiind parcari ale strazii si strada nefiind proprietatea sa. La plecare, seara târziu, amicii îsi gaseau masinile încadrate cu infinita grija de masinile lui, bara la bara, ca sa nu se poata misca decât eventual în sus. Urmau batai la usa, complimentele de rigoare, dupa care puteau pleca multumiti ca si-au facut un prieten nou. Ba mai mult, într-o seara când la noi nu fusese nimeni, vecinul 4 a sunat la poarta pe la 2 noaptea somându-ne sa mutam o masina parcata în fata casei lui. Nefiind a noastra sau a vreunui prieten de-al nostru i-am explicat cu litere mari si desene ca as vrea dar nu pot. Pe la 4 dimineata adevaratul proprietar care fusese probabil la un chef prin vecini a vrut sa plece, dar fiindu-i aplicat acelasi tratament fata-spate, n-a putut nici el. A claxonat vreo zece minute si când a fost sigur ca a trezit tot cartierul a chemat un taxi. Dimineata l-am vazut discutând putin agitat cu noul lui amic, dupa care a plecat si el multumit.

Nedorind sa-i mai tocesc nervii cu alte gafe posibile am dat telefon la politie sa vad care sunt drepturile mele de cetatean care-si plateste impozitele. In cinci minute în fata casei mele au aparut doi politisti pe doua motociclete, ziceai ca-s Robocop 1 si 2. Costume de piele, casti, manusi pâna la genunchi si cizme pâna la cot. Au intrat în casa (la noi) si acolo a avut loc urmatoarea discutie : ”Da, suntem la curent. Domnul a facut la fel cu toti vecinii pe care i-a mai avut. S-a ajuns si la procese. Si procesele de voazinaj sunt foarte neplacute. Din pacate ati nimerit peste un tâmpit, dar are dreptate. Daca nu-i de acord, nu aveti dreptul sa intrati pe parcarea lui. E proprietate privata. In schimb el nu are dreptul sa blocheze masinile altora. Daca se mai întâmpla va rugam sa ne anuntati. O zi buna !”. La plecare vecinul 4 care privea din spatele perdelei a ramas foarte mirat ca am dat mâna cordial cu politistii si ca nu aveam catuse.

Câteva zile dupa aceea o fatuca a sunat la noi sa ne întrebe daca stim cine i-a blocat masina ca nu mai poate pleca. I-am aratat casa de vis-à-vis si în timp ce ea batea la usa balaurului, mi-am luat aparatul, am iesit la vedere si am facut ostentativ câteva poze cu personajele si cu masina blocata. Fata mi-a facut cu mâna iar vecinul nu mi-a mai facut nimic din ziua aceea.

Pâna într-o dimineata, când, vrând sa iasa din parcarea lui privata, bineînteles de-andaratelea, nu s-a asigurat ca sa vada ca exact în momentul acela treceam prin spatele lui si a intrat drept în mine. Nu stiu prin ce miracol masina mea n-a avut decât o mica zgârietura, în timp ce a lui s-a îndoit bine. Dupa cum se stie, apararea cea mai buna este agresivitatea. Daca la asta se adauga si o mica doza de prostie, nu multa dar suficienta, rezultatul este mirific. Ranit în amorul lui propriu de pilot de tâmpenia pe care tocmai o facuse mi-a spus ”Asta-i pentru ca sotia dumneavoastra nu-mi mai spune buna ziua”. ”Nici nu cred ca o sa va spuna vreodata. Acuma ma grabesc, cred ca-i clar cine-i de vina, scuze si vorbim diseara”. N-am vorbit nici în seara aceea, nici în zilele urmatoare. In schimb i-am trimis o scrisoare cu confirmare de primire în care evocam incidentul si-l invitam la discutii. Aici am învatat ca pentru orice, pardon, rahat trebuie sa te acoperi de hârtii. In ziua în care posta mi-a adus confirmarea cu semnatura lui, m-a sunat seara : ”Ce pretentii aveti ? Eu pot sa mai circul cu aripa îndoita, nu-i nimic urgent, dar daca dvs. aveti vreo reparatie de facut, îmi aratati factura si va dau banii”. ”Nu vreau nimic, decât o relatie normala”. De atunci un loc de parcare din fata casei lui este mereu liber pentru una din masinile noastre, eu fac din nou manevre pe parcarea lui de pe trotuar si a început sa ne salute sau sa raspunda la salut, depinde cine-i mai rapid.

Acum astept sa ne invite si la masa…

Vecinul meu 4 (1)…

… sta peste drum si este o persoana speciala. Cred ca este angrosist de carne, dupa furgoneta parcata uneori în fata casei pe care este pictat numele lui alaturi de un cap zâmbaret de porc. In tinerete a fost si pilot de raliuri. Cu el m-am înteles bine chiar de la-nceput. Nevestele noastre si-au descoperit una alteia origini poloneze dupa care el a început sa nu mai raspunda la salut, indiferent de la care din noi venea, pâna în clipa când n-a mai venit de la niciunul. Atunci n-a mai raspuns pentru ca n-a mai avut la ce. Intr-o zi mi-a facut chiar onoarea sa-mi vorbeasca. Ce se-ntâmpla. El are un garaj de doua masini, plus un loc de parcare privat pe trotuar, între casa lui si a unui vecin. La început aveam bunul obicei sa fac o manevra scurta în timpul careia îi violam temporar parcarea privata ca sa-mi pot baga masina mai usor cu spatele în garajul meu. Asa am vazut ca fac si altii. Pentru ca am prostul obicei sa bag masinile cu spatele seara ca sa le pot scoate cu fata a doua zi dimineata (când toti se grabesc), mai rapid, mai usor si mai prudent. El este pe dos, stare dealtfel permanenta : intra cu fata si dimineata iese cu spatele, fara sa vada nimic dar si fara sa-i pese, mizând pe faptul ca nimeni nu-i suficient de tâmpit sa-si buseasca masina cu buna stiinta chiar stiind ca are dreptate. Asa ca într-un singur minut se opresc vreo 20 de masini apatice care asteapta sa iasa el si care nici nu înjura, nici nu claxoneaza. Intr-o seara deci, în timpul manevrei mele, am auzit un scrâsnet de roti si i-am vazut masina oprindu-se ca-n filme în spatele meu, blocându-mi retragerea. A coborât val-vârtej, mi-a batut politicos în geam si când credeam ca vrea sa ne invite la cina sa mâncam si noi carne adevarata, m-a anuntat taios ca-mi interzice sa mai calce picior de masina de-a mea pe parcarea lui. Am înteles si l-am rugat sa ma lase totusi sa continui sa merg la mine-acasa, cu regretul ca renunt la o conversatie asa de interesanta. I-am mai spus ca discutia noastra prieteneasca dureaza oricum mai mult decât manevra mea obisnuita si ca nelasându-ma sa plec, nu face decât sa ma oblige sa persist în greseala si sa-i uzez si mai mult parcarea lui cu rotile mele din fata.

Asta l-a convins.

Vecinii mei 1, 2, 3

Vecinul meu 1 s-a mutat abia acum vreo sase luni, sunt toti foarte tineri si au multi copii. Numai una din fetele lor este mai marisoara si are perspective frumoase în fata. Baietii bat tot timpul mingea în curte, iar eu trebuie sa le adun cam o data la doua zile si sa le arunc înapoi peste gard. Mai au un câine foarte rau care latra tare de frica veveritelor care topaie prin copaci.

Vecinul 2 este inspector la fisc. Cu astfel de persoane este bine sa respecti un pact : pe tine sa nu te intereseze ce face el si pe el sa nu-l intereseze ce faci tu. In relatia noastra de vecinatate se pare ca îl respectam amândoi. Profesional vorbind pe mine tot nu ma intereseaza el în particular pentru ca stiu cam ce fac el si colegii lui în general : ne iau aproape trei salarii pe an impozite. Daca n-as declara corect veniturile probabil mi-as da seama cât de mult îl interesez eu pe el. Când împrumuti pe cineva aici cu o suma mai mare, e bine sa ti-o dea înapoi cash, ca daca încasezi la banca un cec de 500 si esti ”norocos” sa te controleze s-ar putea crede ca e un venit nedeclarat. Si-atunci începe distractia !

Vecinul 3 este doctor dermatolog. Din cauza meseriei este putin sifilitic, asta-i boala profesionala. In gradina lui, aproape de gardul de ciment de aproape doi metri care ne desparte are un ”curcudus”. O buna parte din coroana se revarsa în gradina la noi, lucru speculat urgent de un trandafir agatator proprietate personala care în urma unui dialog scurt dar plin de întelesuri cu copacul au decis amândoi sa-si uneasca destinele si crengile si sa traiasca împreuna. Trandafirul de la Moldova cu bobocii stând sa plesneasca: ”Ne lichim ?”. ”D’accord” zise mirabelul dând în pârg. Si cresteau armonios cu bratele împletite, faceau flori parfumate primavara iar fructele dragostei lor erau rumene si pline de roua, doua câte doua, o corcodusa, o roza si pe urma o mirabela, un trandafir. Si-ar fi trait fericiti poate si saptamâna asta daca sâmbata trecuta când am lipsit noi de-acasa toata ziua, doctorul n-ar fi facut o criza de sancru care se stie ca ataca creierii si a decis unilateral sa destrame cuplul taind crengile mirabelului, dar numai din partea noastra. Drept pentru care când ne-am întors seara am gasit trandafirul complet darâmat si cu moralul la pamânt. Acum încearca sa-si refaca viata dupa ce l-am legat de un zid cu situatie si bine facut dar cam rece si neprietenos, încurcat deja cu o iedera care începuse sa-l cam sufoce. Curios este ca n-am gasit nicio creanga a fostului partener pe jos, ceea ce ma face sa cred ca a avut loc si o intruziune mai mult sau mai putin legala pe domeniul nostru privat. Ia sa fi facut eu chestia asta !!

Cu asta termin, pe blog începe sa fie sarbatoare: "…într-un moment ireprosabil"

Am vazut aici acum câtva timp o scena care m-a facut sa ma gândesc din nou la gestul asta care se vrea definitiv dar care de multe ori sfârseste în derizoriu tocmai pentru ca este facut pentru spectacol. Când merg spre casa trec un pod peste Meuse, un râu marisor, cei de-aici îi spun chiar fluviu. In ziua aceea am vazut cum o pustoaica încalecase parapetul si se zvârcolea temeinic în bratele unui baiat pirpiriu care încerca sa o tina. Colegi, lume adunata ca la circ priveau toti fara sa miste un deget. Sigur ca spectacolul era interesant, nu mai stiu cât a durat pentru ca fiind în coada de masini a trebuit sa plec odata cu celelalte. Ma întreb cât a durat, nu ce s-a întâmplat pâna la urma, stiam ca nu va fi nimic. Si n-a fost într-adevar nimic pentru ca ar fi scris în ziare si s-ar fi dat la TV chiar în seara respectiva. Nu stiu de ce eram sigur de asta, cred ca si privitorii la fel, altfel ar fi intervenit cineva mai solid ca sa "salveze o viata", dupa cum si pustoaica ar fi putut finaliza gestul data fiind constitutia firava a flacaului. Daca ar fi vrut într-adevar sa-l faca. Locul si momentul erau "ireprosabile" : ora de maxima afluenta de trecatori, un râu legendar, un pod vechi cu toate steagurile europene la un loc, la câtiva pasi de casa lui Rimbaud, tipete, lacrimi, ma rog, erau ingrediente pentru toate gusturile. Dar fatuca nu vroia decât sa dea o reprezentatie, nu era nicio viata de salvat, ci de întrerupt un spectacol penibil. Iar singura solutie de moment era o palma zdravana si / sau un masaj apasat bilateral în zona abdominala, putin mai jos... Asta se cheama isterie si se manifesta întotdeauna când exista un public. Nu, nu sunt cinic, dar am oroare si un dezgust infinit pentru astfel de "demonstratii".

PS Nu stiu cât de labila era mama Normei Jeane, dar nu cred ca mai labila ca odrasla ei. Care nici nu se stie cum a murit dealtfel…

Confesiuni

In cartea sa Viata unui om singur, Adrian Marino spune la un moment dat: "Confesiunea este o mare usurare dar si o mare primejdie". Viata… lui e paradoxala, nu poti sa fii de acord cu tot ce scrie, dar cartea trebuie citita pentru ca este un reper. Cu afirmatia de mai sus sunt însa de acord. Fiecare dintre noi stim cât de mult bine ne face sa ne destainuim, mai ales cuiva cu care rezonam. La urma urmei ce mari secrete avem ? Ce ascundem ? Ne miram de multe ori de copiii nostri care în loc sa ne faca noua, parintilor, confesiuni, le fac altora si ne dam de ceasul mortii "oare ce-o avea pe suflet ?". Dar e bine, astfel povara se împarte la doi sau mai multi si nu mai apasa asa de dureros. Si daca asta le rezolva problema mai conteaza ca nu ne-a spus-o noua ? Poate noi nici n-am fi reusit sa-i ajutam în vreun fel. Cu ei suntem fatalmente subiectivi si îi vedem mereu (oare de ce?) în scutece, desi curând vor schimba ei scutecele copiilor lor. De aceea zic si eu ca a te confesa este o mare usurare. Este însa si o primejdie ? Poate fi. Când ti-ai deschis sufletul cuiva, te-ai dezvelit în fata lui si te simti, nejustificat, mai vulnerabil. Culmea, ai retineri tocmai fata de cel în care ai avut încredere si involuntar ridici garda sa te aperi, desi nimeni si nimic nu te ameninta. Iar apararea cea mai comoda, dar si cea mai ineficace, este agresivitatea. Abia atunci devii vulnerabil.

"Trebuie sa stii când sa mori…"

Dar cuvintele care m-au aruncat cel mai mult în bezna sunt "Trebuie sa stii când sa mori". Vorbeam de sinucidere. Doar aici s-ar putea încadra sintagma. Pentru ca altfel nu înteleg acest imperativ si repros parca adresat celor neinspirati care nu stiu când sa moara. Trebuie ! Ca si cum am putea alege momentul.

Despre sinucidere nu stiu ce sa spun. Cred ca nu-i adevarat când se afirma ca sinucigasii sunt cei care nu mai suporta viata. Nu toti sinucigasii fac sau încearca sa faca gestul final pentru ca nu mai suporta viata. Problema este cu câta luciditate percep si pricep ei lumea si viata pe care o traiesc.

Sunt mai întâi cei care o fac în perfecta cunostinta de cauza si complet stapâni pe mintea lor, cei ale caror suferinte sunt insuportabile sau care o fac tocmai ca sa evite aceste suferinte. De cele mai multe ori reusesc din prima încercare tocmai pentru ca sunt lucizi. La ei poate este un gest de curaj. Ce spun acum nu are nicio legatura cu eutanasia. Nu sunt nici doctor, nici om politic si nici om al bisericii ca sa-mi dau parerea. Cred ca doar doctorii au dreptul sa decida iar oamenii politici sa legifereze. Biserica, asa cum este ea azi, ar trebui sa nu se amestece.

Ar mai fi cei care o fac demonstrativ, pe jumatate, pentru ca s-au certat cu seful sau cu iubitul si care lasa suficiente indicii în prealabil. Au o suferinta, e clar, dar prefera lamentarea continua si asteapta mereu sa faca altii ceea ce ei nu au curajul sa faca singuri. Tentativa este un semnal. Riscul este ca o banala pana de curent sau de mobil sa transforme o simpla sperietura în tragedie.

Si mai sunt si cei care au o labilitate psihica si la un moment dat un eveniment marunt îi face sa decompenseze. S-ar putea sa rateze de mai multe ori, dar de obicei încearca pâna reusesc.

In ceea ce ma priveste, continui sa ma joc cu doamna cu coasa. Si nu sunt singurul. Ascultati ce zice Mark : daca el nu va gasi în Ceruri pe cineva care sa cânte la cimpoi, se întoarce iar pe pamânt. Iar eu, daca nu-s toti trei acolo, el cu David si cu Eric, fac la fel.

"Moarte perfecta"

Ïn general un spectacol este o forma în care cineva pune lucruri care nu se vad, frumoase sau urâte. Iar spectatorul vede ce vrea el sa vada, plecând de la aceasta forma pe care o trece prin filtrul sau ca sa înteleaga fondul. Iar la sfârsitul spectacolului aplauda ce s-a întâmplat pe scena, în niciun caz pe diva din culise care-si scoate genele false si peruca pudrata.

Am citit acum câteva zile un articol frumos scris care evoca moartea Madalinei. Câteva afirmatii facute în text însa m-au … mirat. Moartea ca spectacol ? Exista spectatori ai mortii ?

Vine un timp al împlinirii visate în care chiar forma plina de viata trebuie data usor la o parte ca sa aratam ca avem mult frumos si înlauntru. Altfel riscam sa credem noi însine ca suntem goi. Dar sa te gândesti, daruit fiind cu de toate de viata, la o moarte perfecta ? Si ce înseamna de fapt o moarte perfecta ? In primul rând eu cred ca nimic nu este perfect fara a fi în mare masura artificial. Si nici macar atunci. Cu atât mai putin moartea. Si cum s-ar putea regiza asa ceva ? Faci un dus înainte, te parfumezi, te îmbraci cu hainele "alea bune" si astepti ? Ce ? Cât ?

E suficient sa dau un detaliu scabros : dupa moarte muschii se relaxeaza, inclusiv sfincterele… si atunci se duce dracului toata punerea în scena… Chiar daca momentul este premeditat. Sau poate mai ales atunci. Ajungi sigur într-un sertar sau pe un raft la morga. Vânat, teapan si contorsionat, asa cum te-a prins, cu toata pregatirea ta. Credeti-ma, nu-i nimic frumos. Am fost acolo si-am vazut. Am fost fata-n fata cu moartea (altora evident !) de multe ori, de mai multe ori decât as fi vrut. Naturala, violenta sau sinucidere. Zau ca niciodata n-am fost extaziat, nu-i nimic înaltator. Dimpotriva, e cineva redus la nimic. Singura mea reactie sunt spasmele stomacului. Si atunci vreau sa ies la aer, în soare, ploaie, frig, numai sa întorc spatele mortii. Iar în restul timpului sa-mi bat joc de ea, în fiecare zi, cu toate armele de care dispun. Babele si politistii spun "ce mort frumos, zici ca-i viu !". Eu unul prefer ca omul sa fie viu, chiar daca mai urâtel, decât un mort frumos.

Remembrance Day

"Pe 8 iunie 2010 a urcat pe scena de la Rockhal din Luxemburg, aproape doi ani dupa ce daduse tot acolo un concert grandios." ... scrie presa.

Am avut norocul sa fiu la Rockhal la amândoua. Si as vrea sa mai poata face el turnee promotionale si pentru alte si alte albume ca sa mai pot si eu sa fiu în sala sa-l ascult.

Astazi, ca si ieri sau mâine si întotdeauna va fi Remembrance Day. Din ultimul lui album, Get Lucky.

Time has slipped away / The summer sky to autumn yields / A haze of smoke across the fields / Let's sup and fight another round / And walk the stubbled ground /
We will remember them…

Parca trebuia sa fac o pauza în amintiri, cât sa trec de la un raft la altul. Despre multi am scris, poate despre si mai multi am sa mai scriu. De ce ma opresc tocmai acum ? Nu stiu, în primul rând nu-i nicio graba, din pacate multi dintre ei nu mai sunt… Pe urma nu vreau sa devina monoton, asa ceva nu trebuie sa fie monoton. E timpul sa mai zâmbim sau sa ne încruntam, cu sau fara motiv, dar motive sunt, sa ne luam dupa toane chiar daca nu suna prea frumos (oho, toti avem !) si sa nu ne planificam viata, bucuriile, supararile si lungile plecari cu precizia unei linii trase cu dermatograful. O singura picatura de ploaie si rezultatul este catastrofal ! Sub pojghita asta sunt lucruri mai importante. Toate se întâmpla altfel si altcândva decât vrem noi. Tocmai pentru ca se întâmpla, ni se întâmpla noua, sunt ale noastre si nu spectacolul altora.

C.C. ...

… nu, nu Comitetul Central, mult mai mult decât atât. Unii oameni te fac să îndrăgeşti meseria lor prin felul cum şi-o fac. Câţiva te fac să-i iubeşti chiar pe ei. Am avut doar doi profesori de engleză. Unul a fost Domnul Şfichi, timp de patru ani în liceu. Celălalt a fost C.C. doar două ore în anul întâi de facultate. Despre primul îmi amintesc cu plăcere pentru că era plin de haz. Celălalt era neînchipuit de stranie şi frumoasă.

Emil Şfichi (2)

Intr-o vară a fost invitat la o întâlnire a profesorilor de engleză din Europa. Pentru vremea aceea era ceva deosebit şi foarte rar. Când am început şcoala toamna, câteva ore la rând am stat la poveşti. “Mai povestiţi-ne cum a fost în Anglia Dom’ Profesor!“. Atâta-i trebuia... Aşa am aflat că era numit de confraţii de acolo Mister Svici. Dar punctul culminant era când îi descria pe englezi şi pe ceilalţi colegi din vest şi mai ales când vorbea despre lipsa lor de etichetă. Şi ne-a arătat o dată cum stăteau tolăniţi în fotolii cu picioarele pe masă. M-aş mira să fi stat englezii chiar cu picioarele pe masă, dar mă rog, oricum momentul a fost savuros: când şi-a pus picioarele pe catedră pentru exemplificare, am putut admira în toată splendoarea ei rotundă o gaură din talpa unui pantof...

Inainte de prelungiri Van Bommel înca n-a omorât pe nimeni iar Roben ne-a aratat ce înseamna sa fii corect în fotbal.

Emil Şfichi (1)

Profesorul de Engleză era un om mic de statură şi îndesat. Avea o pronunţie mai ciudată şi întreaga lui pesoană era într-o neorânduială cronică. Mai ales hainele, aveai impresia că-l însoţesc în toate activităţile lui diurne şi mai ales nocturne. Dar era mereu zâmbitor şi pus pe glume şi poveşti. La un moment dat începuserăm să-i spunem Biciuşcă, dar n-a durat mult, nu merita porecla asta, nu se potrivea deloc cu felul lui de-a fi. Se enerva rar, dar şi când se enerva făcea nişte ochi mari, ca şi cum s-ar fi mirat şi el “ce m-o fi apucat să ţip?”, iar vocea era şi mai răguşită de la miile de ţigări fumate. Fuma şi el bineînţeles, Aroma, erau nişte ţigări foarte parfumate dar cu un fum iute la limbă. Avea un fel propriu de a trage din ţigară : în urma lui nu rămânea nici o trâmbă de fum, el îl înghiţea. Din cauza asta totul îi era îmbibat cu mirosul de fum rece şi stătut al ţigărilor, chiar dacă avea una nouă aprinsă în mână.

Când ne aducea tezele punea catalogul pe catedră, venea în faţa clasei cu teancul într-o mână după care lua câte o teză şi o arunca destul de precis către destinatar. Ajungea până în fundul clasei. Dar foile se răsfirau în zbor şi din cauza asta recepţia era mai dificilă, mai ales pentru cei scutiţi de sport. De aceea caietele de teză la Engleză erau cele mai mototolite.

Eugen Calistru… (2)

La o oră l-a pus pe Adi, colegul meu de bancă, să vorbescă despre Şun, mit mongol sau Calea netulburată. Avea notă şi deci nu prea era pe fază. In schimb aflase la istorie că pentru tot ce cunoaştem noi azi din vechime există izvoare scrise şi nescrise. Aşa că a luat-o pe calea tulburată a aburelii : “... izvoarele lui Călinescu sunt probabil nescrise pentru că după cum ştim pe vremea aceea mongolii nu se prea ocupau cu scrisul“. “Până ai să te lămureşti tu cu ce se ocupau mongolii pe vremea aceea şi care au fost izvoarele lui Călinescu, stai jos, deocamdată azi ai trei”, i-a spus profesorul flegmatic ca de obicei.

L-am vizitat încă mulţi ani după aceea în casa lui de pe strada Sulfinei parcă. De fiecare dată când veneam prin Iaşi şi atâta timp cât a mai putut primi vizite. Regăseam mereu acelaşi om, poate mai îmbogăţit de vârstă, dar din ce în ce mai tânăr în suflet. Şi descopeream un simţ al umorului cum rar am văzut la cineva, umor pe care din păcate poziţia lui de profesor al nostru nu-i permitea să-l lase să zburde liber în strălucirea lui întreagă atunci când era la catedră. După câteva ceasuri, câteva ţigări şi câteva pahare de Fetească de-a casei, vin care “stătea pe unghie“, ne despărţeam până data viitoare. Nu mai ţin minte ultima despărţire...

N-am luat foarte des 10 la Română, mă ofticam atunci, dar am rămas de la cei trei profesori pe care i-am avut în şcoală cu ceea ce Petru Creţia numeşte “disciplina filologică“. Nota nu mi-ar fi dat talent, după cum nici lipsa ei nu mi-a luat rigoarea. Citesc de o mie de ori până dau drumul la ceva. Am şi aici obsesia asta pentru textele scrise. Acum şi în franţuzeşte. Mai greu este cu perfectul simplu care mă omoară şi pe care-l evit cât se poate. Noroc că nu se prea foloseşte. E prea preţios. Pentru un oltean ar fi un chin. Imaginaţi-vă cum ar suna în franţuzeşte “Fu o mare plăcere să vă cunosc Doamnă!“

Eugen Calistru… (1)

… a fost profesorul nostru de Română timp de trei ani la clasa specială. Deşi Eugen, noi îi spuneam Nea’ Mitică, abia mai târziu am ajuns la Nea’ Jenică, aducea cu clasicul personaj al lui Caragiale. Mereu ironic, era opusul lui Mişu Costandache. Nu aşa de înalt, dar solid, mergea întotdeauna încet şi cu paşi măsuraţi aproape răsturnat pe spate, ceea ce-i scotea în evidenţă şi mai mult o anumită rotunjime remarcabilă. Era ceea ce franţujii numesc “bon vivant“, cu înclinaţii vizibile (spun eu acum) spre “viveur”(*). Inconjurat şi el mereu de vălătuci de fum de ţigară bună, parcă tot Snagov. Avea ochelari cu rame subţiri de metal dar nu-i purta tot timpul. Pleoapele-i atârnau greu peste ochii doar pe jumătate deschişi iar sprâncenele erau mereu ridicate, parcă într-un efort permanent de a se menţine treaz. Din cauza poziţiei înclinate spre spate era obligat să-şi ţină bărbia înfiptă în piept. Toate astea îi dădeau un aer un pic absent şi turmentat. Aiurea ! De fapt te privea şi vorbea cu o ironie care ardea la fel ca severitatea colegului său. Iar când te certa îţi venea să intri-n pământ dar să şi râzi. Nu l-am auzit vreodată ridicând tonul, vorbea chiar încet şi te obliga să-l asculţi, de asta la orele lui era o linişte de se auzea musca. Vocea îi era plictisită, iar cuvintele se continuau, parcă se topeau unul dintr-altul. Impresia era accentuată şi de faptul că vorbea aproape fără să deschidă gura. Nu gesticula şi nu se plimba prea mult printre rânduri, noi însă eram numai ochi şi urechi. Dar cea mai mare distracţie a trimestrului era când aducea tezele. Comentariile pe care le făcea la sfârşitul operelor noastre sunt de neuitat.

(*) In Petit Larousse scrie aşa: “Bon vivant – homme d’humeur gaie et facile“ si “Viveur – … personne qui ne songe qu’aux plaisirs“.

Mihai Costandache (2)

Intr-o dimineaţă în drum spre şcoală eram cu un coleg care avea o ţigară dar n-avea foc. A scos ţigara, a aruncat o privire scurtă, a văzut pe cineva fumând şi s-a dus sa-i ceară foc. Am îngheţat, nici n-am apucat să deschid gura. Il văzusem. “Ce marcă obişnuiesti amice?“, l-a întrebat în timp ce-i oferea foc de la ţigara lui, dar fără să ridice prea mult mâna, aşa că “amicul“ era îndoit bine de spate. A îngheţat brusc şi el. Indoit cum era, s-a uitat pe sub cozorocul şepcii în sus fără să ridice capul. Nea’ Mişu! Mi-a venit în minte pe loc imaginea aceea clasică din desenele animate, cu ochii care ies din cap pe nişte arcuri şi oscilează în toate direcţiile. Poiiiiing! A ascuns ţigara cu un gest reflex la spate ca şi cum asta mai rezolva ceva... Până şi pe Nea Mişu l-a umflat râsul. După povestea asta am evitat să nu am un foc la mine. Era simplu: cu un leu luam două Snagoave şi o cutie de chibrituri şi pe urmă o apucam pe străduţe dosnice spre şcoală. Tubul de Mentosan era nelipsit din buzunarul meu. Mai târziu, când doza a mai crescut, luam de un leu Carpaţi fără, făcute la Râmnic sau Timişoara, erau cele mai bune. La polul opus erau cele de Tg. Jiu, prea uscate, scuturate şi iuţi. Opt ţigari pe care tutungiţa le împacheta la un capăt cu hârtia albastră de la duzinele de chibrituri. Aveam canadiene sau serviete cu multe fermoare, buzunare sau buzunăraşe în care se puteau ascunde uşor un chibrit şi câteva ţigări rămase de la o zi la alta.

Mihai Costandache (1)

… sau Mişu Costandache. Mi-a fost un an profesor de Română. Inalt şi slab, avea o ţinută impecabilă, drept ca bradul, deşi umerii erau puţin aduşi în faţă, umeri de om aplecat toată viaţa pe o carte. Era foarte sobru, chiar sever, cu două smocuri de păr deasupra tâmplelor, nas uşor acvilin şi cu ochi care te înţepau din spatele unor ochelari cu rame groase şi închise la culoare. Părea un vultur. Avea un tic: ridica mereu din umeri ca şi cum şi-ar fi aranjat haina. Mimica lui era în continuă schimbare. El însuşi se mişca printre rânduri şi ne făcea să ne răsucim în bănci ca să-l putem privi acolo unde era. Ni se adresa cu “amice“ sau “berbecule“, în funcţie de calitatea prestaţiei noastre. Vorbea răspicat şi clar, rotunjind bine cuvintele care ieşeau astfel limpezi şi uniform. Avea un glas baritonal puternic, ajutat fiind şi de patima lui pentru tutun. Când se plimba pe culoar în pauze, cu paşii mari, rigid (aş spune acum că avea un mers de om bolnav de coloană), lăsa în urmă rotocoale de fum de Snagov. Apăruseră de puţin timp. Ştiu că mergeam în urma lui şi sorbeam cu gura deschisă fumul parfumat.