Nea Fanus

Am aflat vestea în dimineata zilei când plecam din Bucuresti. Si mi-am amintit câteva rânduri care-mi picurasera în suflet aceiasi fiori ca toate dragostele vesnice si definitive ale vârstei pe care o aveam când am citit cartea:

“Visam corabii de smirna. Si cand i-am simtit, sufletul meu a lunecat din somn la fereastra, patru plopi primeau in trup sangerarea stelelor, un salcam legana ultima dragoste a frunzelor, apele treceau pe sub luna ca o nunta pe sub porti de manastire, si matase brumata din marile nordului a cazut marunta pe ierburile ce pazesc casa. Plecau pe neclintitele, marile lor drumuri, pururea invaluite in miros de toamne vechi si de pelin, si-n vaslele lor se zbateau ametitor, ca inelele de aur, noptile asteptarii, dedesubt se turburau mestecenii, drumurile de pamant se umpleau cu fir ruginit de izma verde si campia bolborosea pierduta sub vant…”.

Asa s-a si întâmplat pâna la urma. Sufletul lui a lunecat dimineata din somn pe marile drumuri catre biserica aceea de gheata trasa de cai fermecati. In biserica este acum un nebun frumos.

Zilele trecute ma gândeam ca e timpul sa schimb citatul care-mi vegheaza blogul acolo sus. Nu. N-am adaugat decât o litera care-l duce pe Fanus nu în trecut, doar ceva mai departe de noi. Cuvintele lui vor continua sa-mi fie straja din înalturi, pâna la sfârsit.