Risipa mondializata

Am citit ieri o stire trista si o postare vesela cu comentarii la fel. Cu mâncarea care se arunca în tarile din vest s-ar putea hrani de 7 ori mai multi oameni decât cei care rabda de foame în toata lumea. Indiferent ca este vorba de mâncarea gatita din care faci prea multa si pâna la urma o arunci, fie de cea din magazine aflata la limita expirarii. Am acelasi blocaj pe care-l aveam când eram copil si ni se spunea la scoala ca în Brazilia si Columbia se aruncau în mare sute de tone de cafea. Acum asta ar fi mai de înteles (si nu prea…), dar nu se satura un flamând cu cafea. In Franta stiu ca exista o limita si la productia de struguri pentru sampanie. In anii buni ramân o multime de struguri neculesi, aici nu se glumeste cu asa ceva, oamenii risca sa-si piarda reputatia si chiar mai mult. Si nici de mâncat nu-s buni, strugurii astia sunt oribili, nici nu-ti vine sa crezi ca din mizeria asta iese o bautura atât de rafinata. Sa zicem ca si asta ar fi de înteles, pretul trebuie pastrat sus si nici cu sampanie nu-i poti satura pe oameni. Dar sa limitezi productia de lapte, ca în Olanda, când sunt atâtia oameni care n-au vazut unt în viata lor mi se pare de un cinism infinit.

De asta nu mi-a placut niciodata sa arunc mâncare si nici sa las în farfurie, ca asa ar fi cica politicos. Aiurea, polticos pentru gazda este sa manânci tot si chiar sa mai ceri.

Fiind deci eu singur acasa de vreo saptamâna am început sa golesc cratitele din frigider, una câte una. Asa am dat peste niste ardei iuti care începusera sa se usuce. Si am facut un fel de nu stiu ce, ca n-am urmat nicio reteta. Primisem cadou de la Mesterul de vitralii un borcanel cu dulceata de ardei iuti. Merci Mosule, e teribila ! Cum aici am mâncat si dulceata de ceapa care este chiar foarte buna, mai ales de Craciun cu "foie gras", de ce n-ar fi buna si dulceata de ardei iute ? Cu gândul la Mosu’ dar fara sa vreau sa-l copii, i-am taiat marunt, am mai pus si niste rosii mai storcite dintr-o punga, câteva picioare de hribi dintr-o farfurie ca palariile le mâncasem cu unt si usturoi, am taiat o ceapa, am mai pus niste boabe de piper, câteva frunze de dafin si un ardei capia uitat în alta punga, tocat si el. Cum erau destule chestii picante am agaugat si câteva lingurite de miere si de zahar. Am pus toate astea la foc mic. Cand au început sa bolboroseasca în craticioara am gustat prima data. Daca as fi avut o caciula pe cap mi-ar fi sarit de iute ce era. Deci am tot reglat iuteala fierturii adaugând rosii si mestecând cu furculita pâna a iesit un fel de zacusca foarte picanta. Intre timp mutasem totul într-o oala mai mare, resturile de legume iesite din garantie din frigider fiind multe. Au iesit pâna la urma doua borcane mari. Ce-a ramas într-un bol am mâncat cu pâine. Iute dar bun zic eu, bun dar iute ar zice Nana. Amatorii îl pot mânca natur. Altfel, se poate adauga câte o lingurita la paste sau în alte sosuri pentru salate sau feluri de mâncare.

Acum, improvizatia asta (sau creatie, daca vreti) trebuie sa aiba si un nume. Si cum contele de Sandwich a ramas definitiv în posteritate între doua felii de pâine, sa-i spunem "Confit de piments d’Espelette harcelés à la fourchette".