Albastra (2)

In sfârsit, dupa memorabila calatorie cu metroul parizian si cu banii în acelasi plic rupt ne-am întors în Ardenii nostri. Un prieten facuse deja o lista cu masini care erau de vânzare în zona. Am facut cu el un tur rapid sa cunoastem oferta. Albastra a fost a treia pe care am vazut-o. Dragoste la prima vedere, vazut, placut, luat. Am trecut totusi si pe la celelalte, mai mult de curiozitate. Masini de tineri, toate într-o stare suspect de buna, curate, spalate dar mai mult ca sigur “rupte” si cu hibe ascunse. Asa ca ne-am întors la batrânelul care ne astepta în fata garajului, am facut o proba, i-am dat cecul, am semnat niste hârtii si am plecat cu obiectul. Niciuna din masinile pe care le-am mai avut dupa aceea nu a fost asa de comoda. Când ma asezam în scaunul moale parca ma lua în brate si ma toropeam instantaneu. Ceea ce nu este întotdeauna un avantaj, mai ales la drumurile lungi pe care le-am facut împreuna zeci de mii de kilometri.

Bineînteles ca la sfârsitul vacantei mele si începutul vacantei Andreei am venit toti cu ea în România. Primul drum l-am facut la Politie sa-mi fac un buletin nou. Permisul international nu conta, oricum era un moft.

- Traiti, am venit pentru un buletin nou, daca se poate.

Dupa trei luni “în vest” ma simteam degajat si deloc impresionat de cladirea în care ma aflam, eram un cetatean cu drepturi pentru linistea caruia politia vegheaza.

- Da sa traiti, bineînteles, faceti poze, platiti taxa, completati formularele si veniti cu cel vechi. Asta-i tot!
- Pai asta-i problema, pe cel vechi nu-l mai am…
- L-ati pierdut?
- Nu, mi-a fost furat…
- Unde?
- In metrou…
- Nu-i nimic, se rezolva, mergeti la circa respectiva, faceti o declaratie si ei o sa va dea o dovada cu care veniti la noi…
- … în metroul din Paris voiam sa spun…
- Aha, e mai complicat… probabil nu aveti nicio hârtie de la ei… si daca aveati tot nu folosea la nimic, trebuia tradusa… stiti ceva? Mai bine faceti o declaratie la noi ca l-ati pierdut, pe undeva aproape de casa, ca sa tina de circa noastra, în Piata Victoriei de exemplu, îl aveati în mâna si l-ati scapat pe jos!
- Pai… nu puteam sa ma aplec sa-l ridic? Zic si eu…
- Nu, ca n-ati fost atent… Nicio grija, nu va întrebam noi asa ceva…

Am râs amândoi cu subînteles si peste câteva zile aveam buletinul nou. Omul a fost amabil la urma urmei, dar mie mi-a venit în cap (nedrept!) bancul cu mortul de pe Edgar Quinet pe care militianul l-a împins cu piciorul pe Academiei, ca sa poata face procesul verbal…