Mi-am cumparat deci “matrica”, dupa sfatul noului meu prieten si m-am lansat pe autostrazile din Ungaria, impecabile pe vremea aceea si plictisitoare în egala masura, ca toate autostrazile dealtfel. La fel am zburat si prin Austria, cu toate ca drumurile erau mai proaste, dar macar peisajul a fost frumos, în fine, cred, se facuse noapte si nu vedeam nimic.
Ce vremuri! In Ungaria intram cu pasaportul, prin Austria treceam cu viza de tranzit, iar în Franta ajungeam cu invitatie si viza de Schengen dupa ce prefectura facea o vizita “gazdei Nana” sa vada daca are conditii sa ma cazeze conform normelor, cu nu mai stiu câti metri cubi de aer numai al meu. Dupa aceea stateam la coada o noapte la Consulatul Frantei lânga Piata Amzei si cu viza luata puteam traversa si Germania.
Si uite-asa am ajuns la frontiera alemanda cu vreo jumatate de ora înainte de miezul noptii zilei în care începea sejurul meu din pasaport în “spatiul Schengen”, întelegeti ce vreau sa zic. “Numai bine”, îmi spun, “ma mai odihnesc si eu putin si pe urma merg ca gândul sa-mi reîntregesc familia”, stiut fiind ca în Germania alergi cât te tine beemveul.
Si cum stateam eu asa repauzându-ma cu ochii închisi, ma trezesc cu un proiector drept în fata. Posesorul era o aratare de vreo doi metri si circa 50 de kile în total, cu tot cu haine, bocanci si pistol, nefiresc de vesel si autoritar. Ma întreba de vinieta. Blestem, “astia s-au vorbit între ei”, zice iar vocea mea interioara. N-aveam vinieta de Austria si nimeni nu-mi spusese ca trebuia. Or fi scris ei undeva, dar în nemteste… Problema este ca aici nu a mai mers cu moneda de 20 de dolari. Asta voia amenda în moneda locala, nu stiu câte sute de silingi. Ori eu nu aveam decât dolari si nici aia prea multi având în vedere tóate cotizatiile pe care le dadusem pâna atunci la unguri. Dar cu aceeasi amabilitate ca si a colegilor sai din fostul imperiu m-a informat ca dincolo de frontiera, la nemti adica, acolo unde eu si doream sa ajung dealtfel, era o banca deschisa non-stop si puteam sa schimb. “Hai” zic, “hai” zice. Inchid masina mea, ma urc în masina lui si constat ca în spatele meu gâfâia agitat, cu spume si limba scoasa un ditamai câinele, nu din Baskerville, mai ceva ca ala. “Stai linistit, nu te teme” zice el, politaiul adica, eu nu am zis nimic ca eram singur si ei doi, am ajuns la banca trecând prin tot felul de bariere (pe jos era mai repede), am schimbat banii, ne-am întors în Austria, mi-a facut procesul verbal, i-am dat banii, mi-a dat mâna, tóate astea râzând amical, mai mult el. Ce frumoasa e prietenia între popoare!!
Cum între timp se facuse miezul noptii si puteam intra legal în Occidentul mult visat, am trecut prin vama cu inima usoara (si nu numai) si fara cazier si am ajuns la alesele inimii aproape la timp…
Să ne relaxăm...
Acum 14 ore
:) Complicată şi păguboasă la buzunar prietenia asta între popoare!
RăspundețiȘtergereDar observăm cu toţii că Albastra n-are nicio vină aici.
Ceva n-am înţeles, totuşi: cum e asta cu "alesele" inimii? Pe mine m-ai băgat în ceaţă cu pluralul ăla. :))
Albastra n-a fost vinovata niciodata! Chiar m-a scos din multe belele.
ȘtergerePai erau Nana si Andreea care ma asteptau...
:) Aha! Ai folosit termenul intr-un fel inovator, dat fiind că numai una e aleasa inimii. Cealaltă e un dar.
ȘtergereCel mai frumos dar pe care l-am primit vreodata...
Ștergere:) Eşti un om fericit. Mă bucur pentru tine.
ȘtergereSaru' mâna...
ȘtergereVezi? Acum ai ce povesti pe blog. :)
RăspundețiȘtergereO sa ajung si la aia rosie, cu care am plimbat unele personalitati...
Ștergereparca povestea din cartea anterioara (postarea anterioara) era mai interesanta... :)
RăspundețiȘtergerenu mai exista tari si popoare...exista doar continente si oameni...
Cartile alea sunt foarte interesante, pentru cine-i pasionat de stiinta. Le citesti pe nerasuflate...
ȘtergereContinente mai sunt, unele amestecate, dar oameni, crezi ca toti sunt oameni?
eee... uite d-asta imi plac mie strainii astia...
RăspundețiȘtergereiti trag un sut in fund cu zambetul pe buze; si parca asa nici nu doare...
Pentru ca ne ducem la ei cu capul prea plecat... Dupa niste ani când încerci sa ridici fruntea sa stii ca doare, si doare al naibii!
ȘtergereAcuma, daca unii ridica mai usor capul pentru ca-i sec si se burica învârtosati fara rost, e treaba lor...
eiii.... n-are treaba cu capul plecat; cred ca inca mai stii cum e pe la ghiseurile functionaresti de pe la noi; ti se face lehamite inainte sa deschizi gura cand vezi cum se poarta cei de dincolo de gemuletul ala ingust prin care poti intinde mana dar nu poti privi;
RăspundețiȘtergereapropo de asta, acum ceva vreme am fost la politie sa reclam un furt din locuinta; asa am fost luat la intrebari si descusut si intors pe toate partile incat m-am simtit mai rau ca hotul; mi-a fost si jena c-am avut indrazneala sa ma duc sa reclam (de altfel politistii mi-au tot sugerat ca n-are rost sa depun plangerea ca le fac lor viata grea si tot nu rezolv nimic, hotul nu se intoarce cu bunurile)
Si eu am avut o experienta cu politia când mi-au spart casa din Bucuresti. Mai era putin si eram eu vinovatul. Era pe vremea când generalul Abraham, întrebat fiind de Florin Calinescu "Daca prind un hot în casa, am voie sa-l omor?" a raspuns halucinant "Depinde pentru ce a venit...".
ȘtergereEu ma gândeam la capul plecat din cauza sentimentului idiot de inferioritate de care esti impregnat când ajungi sau când traiesti acolo, pe vremuri din cauza regimului din care tocmai ai iesit, acum din cauza regimului în care traiesti sau a unor concetateni de-ai nostri care sunt cu totul altfel decât unii concetateni de-ai lor care si ei fura si sunt si mai multi.