… Doamne ce mai râdeam !

Râsul acela caruia-i dai drumul pentru ca nu-ti pasa de nimic. Nimeni nu te provoaca si nimeni nu te opreste. Râsul medicament, râsul transpiratie, diuretic, purgativ, râsul care scoate tot ce s-a adunat rau în tine. Râsul cu lacrimi, care merge pâna la durere fizica, pe care vrei sa-l opresti si nu poti, pentru ca tot tu vrei sa continue. Râsul în care ochii plâng si gura râde. Râsul care trece uneori dincolo de gestul ultim al încrucisarii picioarelor pentru ca nu mai poti sa te tii… DE ATÂTA RÂS !

… si o dupa-amiaza, tot acolo

S-ar putea ca la pozele din povestile care vor urma sa vedeti câte o floare lipita pe undeva. Este doar un simbol care înseamna ca persoana respectiva are flori în privire, în suflet sau prin alte parti.

Facându-se între timp ora mesei ne întorceam pe aceleasi carari, mai multe de data asta si cu aceleasi popasuri catre casa. Tanti Nina ne astepta cu alte surprize în oale si tigai, cu bucurie, nerabdare si un pahar gol în mâna. Odata pregatise câteva sute de chiftelute de peste si pentru ca n-am putut sa le dovedim pe toate a doua zi erau reciclate în “marinate“ cu sos. Ba chiar într-o seara am gasit si mici din peste, spre marea bucurie a unuia dintre noi, mare mâncacios de mici în general.

Fiind din nou cu constiinta încarcata si apasati de remuscari în zona diafragmei, unii dintre noi cadeau zdrobiti si faceau o scurta siesta chiar la fata locului, adica la masa. Altii preferau diverse jocuri de societate care solicitau din plin intelectul: table, sudoku sau sotron. Când era ora plimbarii de dupa-masa trebuia sa ne grabim pentru ca se apropia masa de seara. Am vrut mereu sa depasim nivelul cafenelei litarare dar n-am reusit întotdeauna. Aici intervenea o particularitate urbanistica a locului care facea ca dorind sa ajungem cât mai departe eram obligati sa repetam aceleasi etape de dimineata. In Sulaina strazile nu au nume ci sunt numerotate. Ca în New York. Numai ca acolo sunt “avenues“ iar în Sulaina “streets“ si se spune ca sunt doar sase. Ma rog, nu trebuie sa-i copiem pe americani chiar cuvânt cu cuvânt. Aproape toate cladirile oficiale sunt pe Strada 1, culmea, mereu în acelasi loc. Celelalte 5 strazi sunt în general zone rezidentiale cu cladiri despre care nu se poate spune exact daca sunt în constructie sau în curs de a fi demolate. In plimbarile noastre am putut admira bastinasii cu trupuri zvelte, trasaturi energice, batuti de soare si de vânturi, ca si diverse alte vietuitoare.

Cu un imens efort de vointa am reusit de câteva ori sa depasim “Tip Top“ si sa ajungem la “Biblioteca Municipala“, capitania portului, politia (era închis, asa ca n-am putut intra), cladirile fostelor consulate (opt la numar în anii de glorie a orasului) sau farul vechi. Aici m-a trecut un fior vazând steagurile pe care le arborau vasele care intrau pe vremuri în port ca sa anunte autoritatile daca aveau probleme la bord si ce anume. Cel din stânga, galben cu negru era pentru ciuma... Brrr!

Am ajuns de câteva ori si la mare cu un mijloc de transport ceva mai rapid si am putut vedea pe drum “Cimitirul maritim“ unde erau îngropati de-a valma muritori din toate neamurile pamântului, care cum i-a prins momentul, “traind“ ca sa zic asa într-o deplina armonie, respect mutual si pace adevarata.

Iar marea, ei bine nici marea nu e ca în alte parti. Este galbuie si dulce. Interese turistice sau de alta natura au facut sa apara acolo în ultimii ani un soi de debarcadere din lemn, solide, frumos facute si probabil scumpe care intra în larg cam 50 de metri, zice-se ca pentru iahturile care vor veni din vest, cu toate ca si mai multe ar putea veni si din est. Problema este ca acolo poti merge pe picioare aproape un kilometru în mare si apa ramâne pâna la genunchi...

Partea slaba a fiintelor noastre cerându-si din nou drepturile, o luam înapoi încet spre casa, în grup sau în cupluri, ca sa ne adunam în chioscul nostru drag, unde ziua se încheia mereu la fel. Tantarii ieseau dupa un program foarte precis, apareau doar de la 8 la 9, alungati poate si de pomezile, uleiurile si fumigenele pe care le puneam la lucru. Pe un ecran facut dintr-un cearceaf vedeam pozele si filmuletele zilei în timp ce mai gustam una-alta.

Si râdeam...

O dimineata la Sulina

Ca sa nu se spuna ca în vacanta asta n-a fost decât mâncare si bautura, las deocamdata deoparte aceste lucruri “lumesti“ care degradeaza fiinta umana pâna acolo unde “realizezi ca esti porc“, cum asa de bine spune Dan Puric. Dupa un an în care toti care eram împreuna ne-am spart capetele ca sa ne facem treaba fiecare pe unde-a dat Dumnezeu, “colaborând“ ca sa spun asa cu tot felul de nebuni cu sau fara acte, imaginând diverse chestii inutile care sa faca omenirea sa progreseze, era normal sa ramânem conectati, seriosi, gândindu-ne doar la problemele de serviciu pe care le lasasem în aer si urma sa le gasim la fel si sa ne reprimam orice tentativa nelalocul ei de a fi si noi “nebuni“ în felul nostru, de a evada în derizoriu sau de a schita macar o umbra de zâmbet indecent în acel univers foarte dens, înaltator si divers ca problematica. Iata deci cam cum se desfasura o zi obisnuita de relaxare prin activitati care ne-au slefuit spiritul.

Dupa dezbaterile de profunzimi nebanuite din seara precedenta, discutii care se întindeau pâna la ore târzii în noapte, coboram pe la 9 dimineata în marele chiosc de lânga piscina cu ochii pe jumatate închisi (sau deschisi pentru cei mai superficiali) spre noi însine, scrutându-ne preponderent sinele propriu. Micul dejun auster cu costita, pastrama, ochiuri, telemea, icre de crap, salata de vinete sau o salata foarte usoara de scrumbie sarata, toate cu multa ceapa sau cu usturoi, dupa caz, ne facea sa privim cu si mai mare dispret lumea marunta în care eram obligati sa traim. Drept pentru care la sfârsit, pentru a înlatura scârba infinita care ne cuprindea trebuia sa bem câteva cafele si paharute de vodca, nu multe, doar doua sau trei. Dealtfel perceptia conditiei noastre jalnice si simtul autocritic acut se traducea frecvent prin replica “Mi-e greata“, ceea ce impunea repetarea iar si iar a aceluiasi gest cu scopuri curative, dealtfel singurul la îndemâna.

Dar trec repede peste acest moment de slabiciune. Reabilitati cât de cât, daca nu în ochii nostri, macar în ai celorlalti, plecam sa descoperim bogatii încarcate de istorie si semnificatii, tot atâtea pretexte pentru dezbaterile din seara ce urma.

Prima încercare dificila era traversarea Dunarii pe partea cu centrul administrativ, cultural si comercial al Sulainei. Mergeam cu o luntre cu motor antic, 50 de bani biletul. Ajunsi dincolo, primul asezamânt vizitat era “Pensiunea Perla“, amplasata strategic imediat lânga debarcader. Aici începeam cele “30 de minute de miscare zilnica si 2 litri de lichid“ recomandate de toti medicii nutritionisti. Minimum. Miscarea întretine cordul iar lichidul eliminat din cauza caldurii si a altor motive subîntelese trebuia înlocuit. Si era foarte cald. In piata, în timp ce Doamnele faceau un studiu al evolutiei preturilor în magazine de profil, noi cugetam pe terasa alaturata la nimicnicia vietii si la cât este de trecator totul, împreuna cu localnici de diferite vârste si ocupatii aflati în exercitiul functiunii. Mai încolo cu câteva zeci de metri, la restaurantul cu staif “Maréea Neagra“, era locul cel mai potrivit sa ne interesam, avizi de noutati, de ce se mai întâmpla prin lume. Turul se încheia la cafeneaua literara “Tip, Top“ unde discutiile erau reluate mereu de la început, nemaistiind foarte exact unde le lasasem la plecarea din locul precedent.

Interesati mereu de stabilitatea noastra psihica atât de greu încercata dar si de cea fizica vizibila de catre vremelnicii nostri concitadini preocupati si ei de acelasi lucru, faceam la intervale de timp regulate teste de echilibru, mai ales în marile aglomeratii.

Mâncarurile lunii septembrie

Nimic nou, clasice în Delta. Icre de icre adevarate, nu ”cu gust de…”, cu ceapa taiata marunt de tot, frecate-n sudori cu un linguroi de Roxana si care crantane-n dinti bob cu bob. Ciorba facuta cu pestisori mici de toate neamurile care dupa ce si-au dat duhul si tot gustul pe care l-au avut în zeama din oala se arunca la porci si se pun în loc apoi bucatile mari de peste. Saramura din burta de crap urias (o sa vedeti în viitorul apropiat ca povestile pescaresti sunt foarte adevarate) cu oase lungi, înecata câteva ceasuri în sosul amarui de apa cu sare si ardei iute pâna se face ca o gelatina, dar nu-i nimic, pentru ca mamaliga fierbinte o topeste. Plachia de peste cu legume care când e rece se face si ea ca piftia. Sau mâncarea de ”avat cu legume la cuhta”, cum îi spune Ivan Patzaichin, cu oasele topite de fierbinteala aburului. O sa mai vorbim de mâncarea asta când o sa fie si vremea ei. Si invariabil, la orice masa, la orice ora, respectând deviza giulestenilor ”Nicio masa fara peste – nu-i nici peste ca guvidul, nici echipa ca Rapidul”, nu, nu guvizi ci carasi, multi carasi, sute de carasi pe zi, prajiti în tigaie dupa ce au fost tavaliti prin faina ca sa-i albeasca de fostele pacate si stropiti cu mujdeiul ca o spuma frecat temeinic de un zdrahon de prin partea locului suparat pe nevasta. La sfârsit veneau scovergile facute de tanti Nina, chinuita de o durere de burta pentru ca stapânul nu-i daduse voie sa bea decât o vodca împreuna cu noi si pepenii cumparati zilnic doar de priceputa Ileana ca sa ne mai spalam rinichii, de parca berile nu erau de ajuns.
Doar doua exceptii am facut. Prima, cu o zi înainte de plecare am propus, cumparat si facut putina fasole cu afumatura, dar fara sa exageram, doar cu ciolan, cârnati si costita, mâncata cu covrigi calzi cu mac si susan, ca sa ne pregatim pentru cotidianul bucurestean anost în care urma sa reintram a doua zi. Si a doua, fiind noi în Tulcea pe faleza dupa o rapida calatorie cu vaporasul zis ”Racheta” si asteptând autocarul cu care am revenit în ”lumea civilizata”, parizer ca pe vremuri cu pâine si mustar si cârnati de bere cu… ce altceva decât bere. Despre toate astea, va urma…

Marele râs...

… da, râsul lunii septembrie. De fapt au fost doua si nu reusesc sa le pun într-o ordine, dar cam asa a fost atmosfera generala. Puneti 13 râsuri de astea unul peste altul, de dimineata pâna seara si mai ales dupa aceea si tot nu ajung sa se apropie macar de nebunia care a fost. Nici noua nu ne mai vine sa credem acum…

Declaratia de dragoste... a anului

... da, a anului, nu cred ca exagerez. Ieri seara era sa-mi cada tavanul în cap. Dar s-a mai tinut într-o sârma. Ma uitam la o emisiune despre deficitul de medici în Franta. Bucurie mare într-un orasel, totusi nu foarte mic: a doua zi îsi începeau activitatea acolo doi medici români. Tineri, frumosi, îmbracati cum se cuvine, cu drag pentru meserie si viitorii pacienti, putin apasati de emotii dar siguri pe ei si optimisti. In deplin acord cu nebunia actuala a expulzarilor, reporterul, care cred ca nu stie sa scrie corect unele cuvinte mai grele ca respect, diplomatie si nici chiar propriul nume "linge c*r", a întrebat cu o limba vizibil de vipera pe un viitor pacient: "Ce parere aveti despre faptul ca sunt români?". "Si ce daca sunt români? Aaa, da, asta înseamna ca sunt mai buni decât cei francezi si pentru asta ma bucur!" a raspuns omul mirat si privindu-l cu putin dispret pe francezul "curat" din fata lui. Iar primarul a adaugat "... am avut noroc sa-i gasim si suntem bucurosi ca vor lucra pentru noi".

Nu-i vorba ca sâmbata urmasii lui Clovis vor sti sa readuca egalitatea cu diverse strigaturi, dovezi de simpatie si lozinci patriotice pe stadion. Doar sunt din capitala. Mai superiori...

Declaratia lunii septembrie

Asa vin ideile, dintr-una'ntr-alta. Cam multe cratime, de aia am pus si un apostrof. Ce-as mai râde sa fi gresit!!

Unor copilite fara multe reguli în cap si nicaieri în general nu prea le plac pozele si alte chestii pe blog decât textul. In care sa scrii cum faci dus, cât de des faci pipi si cum e când te scapi tare si mai ales care-i treaba cu amorul în linii mari. In linii mari noi cam stim cum se fac astea, în detaliu fiecare vine cu "eul" lui personal care nu cred ca intereseaza pe altii.

Poate într-o zi o sa si spun cum este (la) Sulina, deocamdata revin tot la poze si sunet. Cel care tuna în final nu este Dumnezeu (desi asa ar fi trebuit), ci vântu' în microfon. Cum care vântu'? Ala din diferentele de presiune, azi aici, mâine dincolo...

Vacanta - evenimentul lunii septembrie

De când am venit ma mut de pe un scaun pe altul ca n-am stare. Trebuie sa încep sa povestesc cuiva cum a fost în vacanta dar nu merge. Toate-s înca într-un mare ghem din care mai iese câte-un capat de vorba, un început de cântare, un sfârsit de film, un râs, alt râs, ce mai râs !! …

Asa ca deocamdata mai stau si între timp fac ordine în poze, filmulete si râsuri. Iar daca vreo nazbâtie mai cu mot iese deasupra, o scot la lumina.

Azi despre evenimentul lunii septembrie : ziua Nanei pe 22. Aranjasem cu Andreea înca din iulie sa vina macar câteva ceasuri la Bucuresti si sa apara acasa asa, din senin, în toiul petrecerii ca sa-i faca o surpriza lu’ mama ei si sa-i spuna La Multi Ani în direct. Asa ca ea si-a luat câteva zile de concediu iar eu i-am luat biletul de avion (nu de alta dar fusese ideea mea) si a putut chiar sa mai ramâna la Bucuresti înca trei zile dupa ce am plecat noi. Deci casa era plina, lumea deja cu chef si Andreea nu mai venea. Toti erau la curent si ma întrebau din priviri ce se întâmpla, “tu numai ne faci un semn si noi începem sa cântam“, Rodica îmi spunea de la aeroport ca avionul are întârziere, Nana vroia sa stie când scoate friptura, “mai stai putin, abia au venit oamenii astia, n-am baut decât doua sticle de whisky, una de vodca, una de gin si niste bere, nici nu ne-am încalzit bine“, din nou Rodica “suntem la Arcul de Triumf“ si în sfârsit pe la 9 trecute seara s-a întâmplat cam asa :



Prima constatare, la rece: Silva neagra este ereditara.

Leapsa cu filmele

Ma întreba Scaietina acum câtva timp daca am timp de o leapsa. Acum am, m-am întors si încerc cu greu sa reintru în normal. Poate nu sunt toate filmele care mi-au placut, sigur pe unele nu mi le mai amintesc, dar daca astea mi-au venit "pe limba" înaintea altora o fi ceva, nu? Sa mai fac si un clasament ar fi prea mult, deci le pun în ordine alfabetica:

Actorul si salbaticii
Asta e
Atunci i-am condamnat pe toti la moarte
Cel mai iubit dintre pamânteni
Daca vreau sa fluier, fluier
D’ale carnavalului (cu distributia veche)
Glissando
Operatiunea "Monstrul" (doar pentru secventa urmatoare)



Prin cenusa imperiului
Reconstituirea

Cele mai multe sunt facute "atunci". Are vreo importanta?

O, tempera...

Ieri am avut intalnire cu un prieten la patru jumate dupa-masa. Cred ca in Bucuresti acum un randevu se da la ora h plus sau minus 30 min in cel mai bun caz. Printr-un fericit concurs de imprejurari, taxiuri, tramvaie, autobuze, salvari, politii, alte (auto)vehicule si pietoni, am ajuns mai devreme.

Era fix 16:16...

Incepe sa-mi placa jocul asta. Timpul ma trage de maneca si-mi da ghionturi. Subiectul a fost tratat din alta perspectiva si de o Doamna mai demult. Deschiderea mea catre a patra dimensiune este manifesta. Sper insa sa nu dispar din celelalte trei in ceea ce oamenii de stiinta numesc "Triunghiul Bichiniurilor", acolo unde, dupa cum bine se stie, nimeni nu ramane intreg.

Ciudat...

Nu prea am timp sa aprofundez, dar:
1. Am un 'zona zoster' pasager, dar doare rau, si
2. Sper ca fara legatura cu punctul 1., azi m-am uitat de doua ori la ceas: prima data era 10:10 si a doua 11:11...

Va doresc multa sanatate si multa fericire.....