Bunicii, iar şi iar...

Am pus eu profesorii primii pe listă, dar primele amintiri, marea libertate a copilăriei şi mirările de început le-am avut la bunici. Mai ales la bunicii din partea mamei. Pe bunicii paterni nu i-am cunoscut. Bunica s-a prăpădit înainte de a mă naşte eu, iar despre bunic îmi amintesc doar că-i spuneam, cât a mai trăit, “Mâneni cel bătrân“, cu toate că era mai tânăr, la fel cum îl strigam stâlcit şi pe “Mâneni“ cel original.

Prima imagine a bunicii a fost dintotdeauna de femeie în plină putere (n-avea nici 50 de ani), cu părul deja alb-strălucitor prins într-un coc. Şi-l peria în fiecare dimineaţă ţinînd spelcile în gură şi pe urmă îşi împletea coada şi-o învârtea în creştet. Când se spăla pe cap îşi punea un vârf de creion chimic în apă…

O altă poză de-o clipă mi-o arată, zeci de ani mai târziu, cu părul despletit, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte de finet lungă până-n pământ, cu Andreea de câteva luni în braţe. Doar aşa nu plângea. Ehei, poveste veche, toţi sfătuitorii spun că nu-i bine dar toţi fac la fel… A stat aşa toată noaptea ca să ne putem noi odihni, Nana avea de spălat şi călcat a doua zi vreo douăzeci de rânduri de pelinci, iar eu mă sculam la 5 sa plec la serviciu.

Ultima imagine, tristă, aş vrea s-o uit dar nu pot…