In vremea asta eu…

… umblam lela prin vie până la pădurea din vârful dealului, uneori cu prietenii de acolo şi cu Bălan, o namilă de câine alb şi flocos care nu mă lăsa din ochi nici o clipă. Când o zbughea la fugă spre casă ştiam că era ora mesei şi mă strigase bunica.

Spuneam că la vremea culesului se aduna toată familia, cu prieteni cu tot. Nu ştiu cât culegeau, de bază erau oamenii mari, dar ştiu că la sfârşitul zilei se puneau pe petrecut până noaptea târziu.

Mie nu mi-a plăcut niciodată dulceaţa. Mai ales de vişine, cireşe şi trandafiri (brrr !). Şi parcă în ciuda mea numai de asta făceau când venea timpul lor. Cunoscându-mi gusturile şi profitând de veselia din casă, tata, mare amator de dulceţuri, mă lua cu el în cămară “Hai să furăm nişte dulceaţă, stai la pândă să nu vină careva să ne prindă... Hai repede ia şi tu o linguriţă până nu te vede bunica“. Şi eu luam, că în capul meu era o aventură riscantă şi parcă şi dulceaţa era mai bună. Dar mi-am mărturisit greşeala. Eram cu bunica la biserică să ne împărtăşim înainte de Paşti. Mi-a pus părintele Bârsan anteriul în cap şi m-a întrebat ce păcate am. “Fur dulceaţă cu tata părinte“... Sub poala lui protectoare căpătasem curaj. Am auzit atunci un hohot răsunând departe deasupra capului. In întunericul din pulpana popii am crezut că-i chiar Dumnezeu în abur si spirit – mi s-a spus ca El n-are nici carne şi nici oase. “Ei lasî, nu-i nimica, aşa-s copchiii, ti iartî Doamni-Doamni, mai bini viné tac-tu la împărtăşanii“, ceea ce însemna că eu nu eram vinovat şi că puteam să mai fur şi altădată. Pe urmă am început să mănânc oficial, dar numai de nuci verzi, căpşune şi zmeură.

Intr-o seară, aveam vreo şase ani, l-am luat pe tata deoparte şi i-am spus serios că vreau să mă însor cu Carmen, verişoara mea, care avea câteva luni. ”Venise” şi ea la cules cu părinţii. Tata mi-a spus mustăcind că asta-i o treabă importantă, e foarte bine că mă gândesc din timp şi că o să mai vorbim a doua zi. A doua zi însă am avut probabil alte urgenţe, astfel că timp de 23 de ani am uitat de însurătoare. M-am însurat totuşi la aceeaşi dată cu Carmen, întâi noi şi pe urmă ei, ca să le putem fi naşi.