1. M-am intalnit cu un pictor adevarat, Andrei Romoceanu. Mi-a spus "... blasfemie!! Baa, stii ce le-as spune eu f... m... c...? Daca va place asa mult ce creati, uitati-va voi mai intai la opera voastra fo juma' de ora si pe urma aratati-o la altii!!"
2. Azi (adica ieri, ca deja suntem maine), am mancat de doua ori saramura de pui. Prima data la cantina liceului, ca fel doi adaugat ciorbei de fasole traditionale. M-a facut sa zambesc (vad ca asa se obisnuieste, de placere pentru ca a fost iestraordinara). A doua, cea de la restaurant seara m-a facut sa rad de-a binelea: nici nu se compara cu prima si a costat de zece ori mai mult.
3. Versuri pentru speriat mame:
Si te-ai dus dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare'albastra, floare'albastra,
Totul este trist in lume...
Ghici cine-i? Stie dansa mama... La patru dimineata sunt inspirat dar usor obosit.
sâmbătă, 23 mai 2009
joi, 21 mai 2009
Luceafarul si RADET – ul
Si era una la parinti
Si cu sergentul zece...
La 40 de ani fara o zi de la terminarea liceului devin de obicei melancolic. Este ora 5 dimineata. Sapte ore de mers cu masina si o noapte de povesti. Sergentul... Imi amintesc ca când eram sub ARRME se întâmpla ca câte un bou de caprar mai aprig sa ne puna sa dam raportul la un stâlp de telegraf. Demersul era simbolic si educativ. Stâlpul nu mai era “ceva ca ceva”-ul lui Heidegger, nemaiavând nici sârme, nici alta utilizare si nemaifiind nici simbol obscen. Ceva din verticalitatea lui ni se transmitea, trebuia sa stam drepti, la fel si nazuinta lui spre înalturi. Erau momente când simteam ca ca noi nu mai era nimeni. Elanul vârstei si profunzimea clipei ne puteau duce pâna la sacrificiul de sine. Gânduri ca “... mortii ma-si de cretin nenorocit, daca ma mai pune sa fac asta mor cu toti astia de gât” apareau frecvent, cu trimiteri explicite la moartea colectiva, Nae Ionescu, Eliade, Huliganii etc. De aceea zic eu ca capodopera Luceafarul recitata în fata unui simbol ca caloriferul care prin definitie emana caldura sau ca caisul în floare care este parfum si gingasie poate fi luata chiar ca compliment. Pentru unii ca caprarul din poveste.
Si cu sergentul zece...
La 40 de ani fara o zi de la terminarea liceului devin de obicei melancolic. Este ora 5 dimineata. Sapte ore de mers cu masina si o noapte de povesti. Sergentul... Imi amintesc ca când eram sub ARRME se întâmpla ca câte un bou de caprar mai aprig sa ne puna sa dam raportul la un stâlp de telegraf. Demersul era simbolic si educativ. Stâlpul nu mai era “ceva ca ceva”-ul lui Heidegger, nemaiavând nici sârme, nici alta utilizare si nemaifiind nici simbol obscen. Ceva din verticalitatea lui ni se transmitea, trebuia sa stam drepti, la fel si nazuinta lui spre înalturi. Erau momente când simteam ca ca noi nu mai era nimeni. Elanul vârstei si profunzimea clipei ne puteau duce pâna la sacrificiul de sine. Gânduri ca “... mortii ma-si de cretin nenorocit, daca ma mai pune sa fac asta mor cu toti astia de gât” apareau frecvent, cu trimiteri explicite la moartea colectiva, Nae Ionescu, Eliade, Huliganii etc. De aceea zic eu ca capodopera Luceafarul recitata în fata unui simbol ca caloriferul care prin definitie emana caldura sau ca caisul în floare care este parfum si gingasie poate fi luata chiar ca compliment. Pentru unii ca caprarul din poveste.
joi, 7 mai 2009
Imi pare rau, dar am ceva treaba la Bucuresti vreo trei saptamâni
I'm goin' in to Sin City
I'm gonna win in Sin City
Where the lights are bright
Do the town tonight
I'm gonna win in Sin City
Sa va gasesc sanatosi!
miercuri, 6 mai 2009
Mark Knopfler - secvente din Local Hero - 1983
Ziua de pescuit s-a terminat. Barbatii se întorc acasa cu sfârseala si racoarea marii adunate în oase vreme de o saptamâna. Unii îngâna un cântec uitat ... ne întoarcem acasa ... marea si cerul se bucura o data cu ei... Parca si clopotul bate rar sau doar mi se pare mie? Picioarele calca greu prin nisip. Se aud valurile obosite care-si termina scurta calatorie sfarâmându-se de pietre ... si undeva, departe, zgomotele obisnuite ale serii în sat.
Batrânul la cârciuma îsi cânta iar si iar aceleasi dureri nestiune decât de el, refren tânguit obsedant de un burduf spart de armonica. Iar muzica lui se înalta si e cântata mai departe de îngerii care îi stiu povestea. Si coboara iar pe pamânt la el si-i mai da viata.
Si deodata vântul aduce zvon de veselie: muzici, o vioara si alta armonica mai vioaie, tobe, un pian dogit, tropait si chiote. Undeva, într-o curte, se petrece o nunta.
Vorbeam odata de asemanarea cu Castellorizon din "On An Island" al lui Gilmour - 2006
Opera de arta privita de vis-à-vis
E greu ce vreau sa fac eu acum. Scriind rândurile astea s-ar putea sa-mi pierd unii prieteni si sa-mi câstig, daca nu dusmani, macar câtiva judecatori care-o sa-mi dispretuiasca îngustimea spiritului. Dar macar sa mi-o spuna frumos, pentru ca despre orice se poate discuta.
Unde sunt eu fata de opera de arta ? Vis-à-vis, ca s-o vad de departe si sa-mi placa. Deci uneori sunt departe. Departe spiritual fata de arta militanta, care “iese la bataie” sau care “pune probleme privitorului”. Daca ma uit la o opera de arta, o fac sa ma destind, nu sa-mi puna probleme. Cu asta se ocupa altii. Nu sunt neaparat si departe în timp fata de cea care-mi place. In pictura n-am ramas la impresionisti, cu toate ca multe din etaloanele mele se situeaza cam în zona aceea. Sincer, daca ma uit la un portret care are o ureche în locul ochiului, nu-mi trece prin cap “al n-lea simt al artistului care-i permite sa si auda realitatea cu privirea“. Prefer portretele frumoase (cât de frumoase!) ale lui Garmach unde toate (!) sunt la locul lor, lumina deosebita din sud si culoarea de lavanda a ... lavandei din tablourile lui Van Gogh (chiar lumina pe care o emana “Noaptea înstelata pe Rhone“), “Impresiile“ lui Monet, “marinele“ lui Aivazovschi, “Capriciile“ lui Goya, padurile lui Siskin sau câmpurile de flori ale lui Renoir. Nu-mi plac tablourile fotografie. Dar decât ceva care denatureaza realitatea, le prefer pe cele care scot în evidenta, chiar exagerând, o culoare, o pozitie sau o stare sufleteasca.
Am dat acum câtva timp peste un blog al unui copil de 18 ani. La întrebarea “Ce muzica preferi? “ a raspuns adânc, redau aproximativ, “Orice racneste din toti rarunchii împotriva sistemului“. I-auzi!! Pai mai împotriva sistemului ca “The Wall“ se poate ? Daca zice el s-o putea, mai stii ? Si BUG Mafia “cânta“ tot împotriva sistemului. Si mai fac si semne. Inseamna asta ca sunt la fel ca Pink Floyd? Poate sunt si n-am aflat eu înca. Si ca mine mai sunt câteva multe milioane de afoni.
Spuneam ca nu vreau sa-mi puna probleme. Nu-mi place, n-am nici timp, nici chef sa le rezolv. Si daca-mi pune probleme si gasesc într-un târziu o solutie, ce-am facut? O linie care urca de-a lui Miró pentru mine poate sa însemne ceva, pentru Dan Haulica în mod sigur cu totul altceva. Si tot în mod sigur, cel care are dreptate este el. M-am uitat mai mult la pânza asta de paianjen de pe terasa mea decât la toata opera lui Miró. Pentru ca este o opera de arta, tot cu linii. Si à propos de Miró, chiar daca mai “batrân“ decât el, îl prefer pe Gaudi, ca sa ramân tot la un barcelonez. Sagrada Familia este halucinanta. O aseman cu ceva. Imi sugereaza lucruri pe care le poti vedea zilnic, daca vrei si ai ochi pentru asta.
Eram la Beaubourg cu un grup de colegi de prin toata Europa. Toti dadeau întelept din cap la explicatiile ghidului care se straduia sa fie “la înaltimea momentului“. Aceeasi colegi care dupa aceea se mirau când le-am spus ca Brancüzí (încerc sa redau fonetic pronuntia lor) este român. La un moment dat ghidul ne-a spus ceva despre “exteriorul interiorului”, sau invers, ma rog, tot aia!! Mai copilul ploii, chiar asa ? Seara la masa am avut “norocul“ sa stau lânga el si am vazut ca se obisnuise sa vorbeasca la fel si în timpul liber. Si când m-a întrebat în particular ce cred, i-am raspuns senin si privindu-l drept în ochi : “daca tot avea Parisul o sonda, era cazul sa aiba si o rafinarie“, chestie care nici nu-mi apartine, nici nu cred în ea, dar prea o luase razna. S-a amuzat “politicos“ si usor descumpanit si am trecut repede la Brancusi ca sa depasim momentul. Macar el stia ca-i român.
Sper ca nu am spus nicaieri mai sus ca o anumita opera de arta “nu este frumoasa“, spun mereu ca nu îmi place mie. Asta m-a învatat mama mea, scurt : “Când ai sa fii tu mai bun ca ei (pictor, tenor, scriitor…) ai sa poti da verdicte. Pâna atunci te uiti, asculti, îti place sau nu“. Cum mi-ar sta mie sa fac clasamente cu cei trei mari tenori ? Mie îmi place Pavarotti, câteodata nu ascult, daca am ocazia, decât “Vincero“-ul final, asta îmi face pielea de gaina. Si neaparat cu orchestra în spate. Asta vrea sa însemne nu în fosa, alta nebunie de-a mea. Nu-mi place opera. Da’ de loc ! Doua simboluri suprapuse, muzica si teatrul, înseamna prea mult pentru mine. Prefer sa-l vad pe Pavarotti cântând aria asta într-o camasa descheiata la gât si pe urma “You Are So Beautiful“ cu Joe Cocker, cu toate ca vocile lor sunt “usor“ diferite. Dupa care "Holly Mother" cu Clapton. Sau pe Roberto Alagna, ca sa ramânem la tenori, care cânta fara pretentii, asa cum poate, de câte ori i se cere. Nu cred ca asta “vulgarizeaza actul artistic“ asa cum ar putea spune unii. Mai degraba, zic eu, îl face mai accesibil si mai cunoscut. Mai ales tinerilor. Nu asta vrea sau trebuie sa faca arta ?
Imi pare rau, dar despre zvastici pictate pe fundul unei vaci roz sau alte “simboluri“ care ataca biserica, de exemplu, nu am multe de spus. Si “simbolul“ respectiv si biserica au alte “misiuni“, sa nu le amestecam... Atât. Iar daca am dreptul sa evit o mâncare care stiu ca-mi întoarce stomacul pe dos, îmi rezerv si dreptul sa nu privesc o “opera de arta“ care ar avea acelasi efect.
Inchei cu un citat actual care ma face optimist: "Redescoperirea virtutilor artei ... care reabiliteaza peisajul, natura statica, este o tendinta mondiala".
marți, 5 mai 2009
Eu îi spun Moldova, simplu
Am semnat si eu declaratia.
http://praguedeclaration.org/sig
Pentru ca îi iubesc si îi iubesc pentru ca sunt deschisi si necomplicati. Si nu pot face tot ce-ar vrea. Ma simt aproape de ei, am prieteni cu care stau de vorba si stiu ca ne ascultam unul pe altul. Universitari, oameni de carte, studenti si mai în jos, pâna prin ministere. Imi place caldura sufletului lor, chiar daca este, sau poate de aceea, mai degraba suflet de rus. Nici nu poate fi altcumva si nici nu-i rau ca sunt asa. Sunt ca roua ascunsa în flori pe care o calci când te plimbi în zori pe malul unei ape. Dar sunt si ca ceata diminetii pe care nu o poti risipi asa de usor. Trebuie mult soare pentru asta.
Am fost de zeci de ori în Moldova, de la Ungheni pâna la Nistru. Chisinau, Balti, Soroca… Ne-au asternut mereu totul si mai ales inima lor întreaga la picioare. Imi amintesc de prima vizita si de primul mic dejun. Eram la Balti, prin ‘90. Fiecare avea în fata un castronel cu icre rosii, altul cu smântâna, un bot de unt, oua, peste afumat, cârnati, jamboane, slanina, o cutie de ness, lapte si ceai. Mai erau acolo, banale, câteva sticle de vodca. Iar seara, dupa o zi de lucru, daca nu ne invitau la ei acasa, veneau ei la noi, la caminul universitatii, cu mâncare si borcane de vin (ciudat obicei!). Si-mi mai amintesc, ireal, ultimul dejun la cantina universitatii, la aproape zece ani dupa: un cub de macaroane reci într-o farfurie. Doar vodca si borcanele erau ca înainte. Si ei. Parca putin mai tristi. Dar la casa lor era aceeasi îndestulare. De unde, ca nu-si mai primisera leafa de mai multe luni ? Si chiar asa fiind, daca venea vorba despre unire, politica, razboiul din Transnistria, despre ce credeam noi sau ei, îsi faceau de lucru cu o sticla si taceau. Imi place cum beau ei vodca : pun paharul mare si beau tot cu înghitituri mici si egale, iau un dumicat si pe urma stau cu pumnul la gura pâna trece arsura.
Iarta-ma Valeriu (niciodata nu ti-a placut sa-ti spun Valerii Ivanovici), profesore, ca nu mi-am terminat teza cu matale, cu nimeni de fapt, dar cum noi treceam Prutul cu trenul si cu pasaport de serviciu si nu pe podul de flori, se uitau aia cu cozoroace mari prea crucis. Dar dupa examenele de filosofie si pedagogie pe care le-am dat, macar am ramas cu o curiozitate si cu regretul târziu ca n-am încercat sa fac mai multe. Cu toate astea, la sfârsitul fiecarei seri petrecute în tihna de noi doi, la Balti sau la Bucuresti, vegheati de departe de Descartes si Russell, eram un pic mai bogati, iar pe fundul fiecarui pahar golit ramânea mereu un strop de adevar. Mi-au fost mult mai de folos decât un titlu.
http://praguedeclaration.org/sig
Pentru ca îi iubesc si îi iubesc pentru ca sunt deschisi si necomplicati. Si nu pot face tot ce-ar vrea. Ma simt aproape de ei, am prieteni cu care stau de vorba si stiu ca ne ascultam unul pe altul. Universitari, oameni de carte, studenti si mai în jos, pâna prin ministere. Imi place caldura sufletului lor, chiar daca este, sau poate de aceea, mai degraba suflet de rus. Nici nu poate fi altcumva si nici nu-i rau ca sunt asa. Sunt ca roua ascunsa în flori pe care o calci când te plimbi în zori pe malul unei ape. Dar sunt si ca ceata diminetii pe care nu o poti risipi asa de usor. Trebuie mult soare pentru asta.
Am fost de zeci de ori în Moldova, de la Ungheni pâna la Nistru. Chisinau, Balti, Soroca… Ne-au asternut mereu totul si mai ales inima lor întreaga la picioare. Imi amintesc de prima vizita si de primul mic dejun. Eram la Balti, prin ‘90. Fiecare avea în fata un castronel cu icre rosii, altul cu smântâna, un bot de unt, oua, peste afumat, cârnati, jamboane, slanina, o cutie de ness, lapte si ceai. Mai erau acolo, banale, câteva sticle de vodca. Iar seara, dupa o zi de lucru, daca nu ne invitau la ei acasa, veneau ei la noi, la caminul universitatii, cu mâncare si borcane de vin (ciudat obicei!). Si-mi mai amintesc, ireal, ultimul dejun la cantina universitatii, la aproape zece ani dupa: un cub de macaroane reci într-o farfurie. Doar vodca si borcanele erau ca înainte. Si ei. Parca putin mai tristi. Dar la casa lor era aceeasi îndestulare. De unde, ca nu-si mai primisera leafa de mai multe luni ? Si chiar asa fiind, daca venea vorba despre unire, politica, razboiul din Transnistria, despre ce credeam noi sau ei, îsi faceau de lucru cu o sticla si taceau. Imi place cum beau ei vodca : pun paharul mare si beau tot cu înghitituri mici si egale, iau un dumicat si pe urma stau cu pumnul la gura pâna trece arsura.
Iarta-ma Valeriu (niciodata nu ti-a placut sa-ti spun Valerii Ivanovici), profesore, ca nu mi-am terminat teza cu matale, cu nimeni de fapt, dar cum noi treceam Prutul cu trenul si cu pasaport de serviciu si nu pe podul de flori, se uitau aia cu cozoroace mari prea crucis. Dar dupa examenele de filosofie si pedagogie pe care le-am dat, macar am ramas cu o curiozitate si cu regretul târziu ca n-am încercat sa fac mai multe. Cu toate astea, la sfârsitul fiecarei seri petrecute în tihna de noi doi, la Balti sau la Bucuresti, vegheati de departe de Descartes si Russell, eram un pic mai bogati, iar pe fundul fiecarui pahar golit ramânea mereu un strop de adevar. Mi-au fost mult mai de folos decât un titlu.
duminică, 3 mai 2009
Este posibil …
… sa fii fascinat ca autor de personajele tale ? Si sa spui : « Mi-era peste putinta sa ma impotrivesc destinului implacabil, care hotarase de mult, fara stirea mea, sa-i piarda ». Sau : « …avusesem buna inspiratie sa las soldatul de plumb sa-si aminteasca in deplina libertate aventurile si coexistentele lui. »
Ca si cum eu, vazand acum o fata frumoasa, as fi fascinat de frumusetea ei, de glasul ei, de felul in care merge, priveste, respira, ma asculta. Si orice lucru nou pe care-l vad la ea, pe care mi-l descopera, ma mira si ma subjuga. Pentru ca este neasteptat si vine parca din alta lume. Este uman, este real, normal si de inteles. Dar un personaj de roman ? Pe care tu, scriitor, il creezi, pe care tu il faci sa traiasca, tu ii decizi viata, fericirea, pacatele si tot tu moartea. Cum te poate fascina, ce te mai poate mira la o creatie a ta ?
Ca si cum eu, vazand acum o fata frumoasa, as fi fascinat de frumusetea ei, de glasul ei, de felul in care merge, priveste, respira, ma asculta. Si orice lucru nou pe care-l vad la ea, pe care mi-l descopera, ma mira si ma subjuga. Pentru ca este neasteptat si vine parca din alta lume. Este uman, este real, normal si de inteles. Dar un personaj de roman ? Pe care tu, scriitor, il creezi, pe care tu il faci sa traiasca, tu ii decizi viata, fericirea, pacatele si tot tu moartea. Cum te poate fascina, ce te mai poate mira la o creatie a ta ?
vineri, 1 mai 2009
miercuri, 29 aprilie 2009
Lamentabila banalitate
Sa-ti pastrezi un suflet de copil, sa doresti tineretea vesnica este în acelasi timp visul dintotdeauna al oamenilor (mai mult sau mai putin de stiinta), un mit si un simbol pentru istoricii religiilor, basmul copilariei noastre (Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte), o tema preferata a filosofilor (Mitul eternei reîntoarceri, Sacrul si profanul), a cineastilor (Francis Ford Coppola si al sau Om fara vârsta), scriitorilor (Oscar Wilde si Portretul lui Dorian Grey) si chiar a psihiatrilor (complexul sau sindromul – boala ? – lui Peter Pan). A refuza sa îmbatrânesti, la urma urmei de ce nu ? Sa redevii nevinovat si naiv ca în anii copilariei (fara sa fii în mintea lor totusi…), vulcan, val, tremur, o boare de vânt sau o furtuna, entuziast (ce frumos spun iar grecii, en théo, Dumnezeul interior…) ca în adolescenta, fara sa-ti pese ca cei din jur se uita crucis la tine spunând ca esti ridicol. Asta înseamna sa-ti regasesti supletea (nu doar a spiritului si a sufletului) si fantezia fara margini. « Aparent lamentabila banalitate a comportamentului adolescentin ascunde o totala reinnoire... », spunea Eliade. El trece mereu de la un model la altul. Pe pânza alba de in a acestei vârste fiecare zi coase alta broderie plina de culori. De fapt toata trecerea noastra prin lume nu este decât o succesiune de astfel de broderii, care merg în urma, pâna în negura timpului, la sursa sacra. Acolo se afla originea celor mai banale, fericite sau triste obiceiuri ale noastre legate de ce facem sau se petrece în jurul nostru: masa, somn, dragoste, nastere, moarte, sarbatori, renasterea ciclica a tot ceea ce vedem si din care suntem si noi o foarte mica parte. Toate aceste întâmplari, unele de simplitatea unei priviri albastre de prunc, sunt viata noastra întreaga.
marți, 28 aprilie 2009
duminică, 26 aprilie 2009
De ce pe blog ?
Leustean, mândria casei, lalele si ferigi. Romantic!Am uitat de leapsa mea. Are acum aproape doua luni. Sa raspund si eu, trebuie.
M-am apucat de blog mai mult în joaca, “inspirat” de istoriile cu parfum special ale lui Costel, de aici si povestile usor nostalgice din copilaria mea la bunici. Intorcându-ma în trecut eu ma simt bine, copil, elev, student, reintru în pielea de atunci. Si astfel nostalgia nu este chiar “durerea întoarcerii” (din nou Liiceanu…).
M-am mai apucat de blog pentru ca-mi place sa “vorbesc” si sa cunosc, chiar daca numai virtual, oamenii. E un exercitiu frumos sa “construiesti” pe cineva si sa vezi cât ai avut dreptate si cât nu. Iar daca-i cunosti cu-adevarat (deja sau vreodata, cine stie ?), cu atât mai bine, mai ales daca pe www sunt altfel decât îi stii. Si pentru asta am urcat în timp câteva din blogurile de pe lista mea sa va aflu mai bine, fiind intrat mai târziu în joc. Cum le-am ales ? Unele erau pe lista lui Costel si am avut încredere în alegerea lui. Nu m-am înselat. Altii au intrat si au disparut rapid. Probabil altii vor mai aparea. Va vad când veseli, când tristi, caustici, nervosi sau nemultumiti. Eu sunt la fel. Si aproape înteleg cum v-a fost ziua. Daca ar sti profesorul nostru de Româna, acolo unde este el, ca ne-am apucat de scris, daca scris este ce facem noi aici... Chiar si Costel m-a mirat. Si ne stim de 45 de ani. Prima data am ridicat din sprâncene în fata lui acum trei ierni. Eram toti la noi de Craciun, în 2005 si îmi adusese o colectie frumoasa de muzica româneasca. Ascultam parca taragotul lui Farcasu si ochii îi sclipeau altfel… Si mie ascultând si vazându-l. Taragotul si saxofonul sunt, cred eu, cele mai apropiate instrumente de vocea omului. Iar chitara lui Clapton, Gilmour si Knopfler ca si clapele lui Rick Wright de sufletul lui. Probabil v-ati dat seama.
Imi mai place enorm sa glumesc cu altii si sa primesc glumele lor. Nu rautati. Incerc sa nu fiu rautacios, stiu ca nu reusesc mereu. Evident aici sunt riscuri pe care mi le asum : de exemplu daca spun ceva în “doi peri”, sa mi se raspunda la fel. Din pofta mea de “moquerie” ies poate unele postari total sau partial “neserioase”. Asta si vreau, pentru ca asa sunt atunci. Retetele mele sunt partial, chiar va sfatuiesc sa le încercati, tapenadele neaparat cu votca, nu însa si caviarul.
Si m-am mai apucat pentru ca am si aici, în Franta, o asa zisa pagina personala. Si am fost stupefiat de superficialitatea multor reactii si a trairilor ipocrite ale unor persoane fata de cât m-am investit eu. Acum sunt din ce în ce mai putin surprins, revolta mea am si pus-o pe pagina si este vizibil ca unora nu le-a placut, fara sa mi-o spuna si fara macar sa-mi fi spus vreodata ca citesc ce scriu eu acolo. Nu mai pot eu de asta, spun acum, dar atunci m-am întristat. Refuzul câtorva de a intra în dialog (motive de tipul “am uitat, aseara era fata mea la calculator, poate mâine” etc.) si lipsa dorintei de a lamuri subiectul m-au dezamagit. De fapt prima postare de pe blogul românesc este preluata din “franceza în original” (ce mare sunt!!). Cea despre Andreea este tradusa tot din franceza. Drept pentru care am lasat totul balta la nivelul dezgustului actual, dragi îmi sunt doar articolele si pozele postate.
Si acuma de ce pe blog asa cum o fac eu? Nu-mi place sa ma tângui mereu. Uneori sunt trist si se vede, de cele mai multe ori sunt vesel, chiar daca napadit de amintiri frumoase si se vede si asta. Prin formatia mea sunt meticulos. Acasa în România eram numit “riguros”, aici unii mi-au spus “tétu” ca s-o mai îndulceasca apoi: “cartésien”. E tot frantuzesc dar suna mai frumos. Rigoarea asta o resimt câteodata din reactiile unora ca pe un defect. Dar e târziu sa mai schimb ceva, nu cred ca vreau si nici nu stiu daca ar fi bine. Se numeste “deformatie profesionala“ si o iei ca pe un dat al tau. Daca de exemplu primesc un mesaj, fac tot ce pot sa raspund cât mai repede si la toate întrebarile (explicite sau nu), nedumeririle, mirarile sau reprosurile celui care-mi scrie, rând cu rând, presupun ca nu mi le-a scris de pomana. Nu raspund de forma sau ca sa bifez o activitate. De aceea raspunsurile mele sunt lungi. Mi se pare o chestie de respect elementar fata de el (ei) si prin ricoseu, fata de mine. In plus, obligatoriu înainte de a-l trimite îl recitesc. Nu se stie niciodata. Petru Cretia spunea cât sunt de necesare “exercitiile propedeutice si disciplina filologica”. Disciplina filologica este poate un fel în care rigoarea mea se manifesta si merg deseori foarte (prea, ar spune unii) departe, ma framânt si pun suflet, profitând de ocazie ca sa mai si aflu lucruri noi pe care apoi le spun si altora.
Pe blog facem (si) spectacol (asa cum putem - cine nu poate deloc, nu se baga) pentru ca aici suntem multi, incognito sau nu. Blogul îl vad ca pe un joc (“…secund, mai pur“, oare?) onest si deseori serios, dar tot joc, “de-a prinsa”, “de-a ascunselea”, vorbim cu unul sa priceapa al treilea, folosim cuvintele si ticurile cuiva ca sa-l “stârnim“, e un fel de “duel“, avem toti aceeasi vârsta chiar daca cea reala este acolo sus, lânga poza (daca este...).
Pe blog punem de toate: fotografii, flori, muzici, recenzii, poante, ironii, multe ironii, melancolii si ne mai si certam ca doar nu suntem obligati sa ne cântam în struna mereu. Dar a doua zi o luam de la capat, fara suparare. Doar asa cred eu ca altii ne pot cunoaste, ce-i rau în asta? Decât sa las pe cineva sa ma ghiceasca si sa ghiceasca prost, mai bine îi spun eu cum sunt. Asa cred eu... Pentru ca altfel, cum spuneam,
De ce pe blog?
vineri, 24 aprilie 2009
Castellorizon - On An Island
Cititi si mai ales ascultati … zvonul iscat de o muzica … nu va grabiti … într-un orasel, satuc pe malul marii … o sirena de vapor si un strigat de pescarus care zboara flamând deasupra apei .. un motor sacadat de vaporas de pescuit ... punem pas dupa pas prin praful fierbinte din miezul zilei uscate, încet, fara graba ... pescarusii îsi fac de cap, se mai aude o sirena si trecem prin fata unei cârciumi unde un batrân îsi cânta la un banjo amintirile care-l vindeca, iarasi un motor (e doar un sat de pescari, pâna la urma), clopotul unei biserici ... mergem ca-ntr-un vis spre marginea satului, spre mare, în vreme ce amintiri dragi si dureroase ne traverseaza, urcam si trecem printre stânci si … vântul suiera … o data, … de doua ori, … urcam, …a treia oara … si … marea se deschide la picioarele noastre …
Uitati-va în dreapta ... clepsidra ... asta-i unul din secretele resurselor inepuizabile ale lui David Gilmour.
Chip in taci …
Uitati-va în dreapta ... clepsidra ... asta-i unul din secretele resurselor inepuizabile ale lui David Gilmour.
Chip in taci …
miercuri, 22 aprilie 2009
Oameni frumoşi - cu Lumina prin trei ţǎri
Joi seara la opt si sapte minute a venit Andreea. Luni seara la sapte si opt a plecat.
Venirea si plecarea ei (de-)acasa, a lor în general. Doua repere între care pentru noi este sarbatoare. Chiar daca în calendar nu-i trecuta cu rosu. Veselia lor este bucuria noastra adevarata, tristetea chipului lor si privirea usor umbrita este tristetea noastra ascunsa, caci pe dinafara noi trebuie sa continuam sa zâmbim, mincinos. Si nu reusim mereu pentru ca ne tremura sufletul. Ne bucuram când vin, pentru ca vin “acasa“, ne pare rau dar iar ne bucuram când pleaca, pentru ca pleaca “de la casa lor de-aici, acasa la ei acolo”, la “treaba lor“ si ne spunem în gând bine ca au unde.
“Ce aer curat e la voi, miroase a ploaie, a iarba si a pamânt! Ce facem de Inviere?” Asta se întâmpla la gara, în mijlocul unei parcari dintr-un oras, totusi, capitala de “judet”. “Pai de Inviere... uite ca nu ne-am gândit, poate ne odihnim, ca duminica avem noua oameni la masa si-ar mai fi treaba”. “Da, dar eu as vrea sa mergem la biserica”. Stie ca asta a mers întotdeauna. Si mai stie ca si eu stiu. A mai nuantat-o între timp. Acum nu mai este “Da, da’ eu vleau!”, clar, raspicat si fara replica. Acum spune “as vrea tiiiiiicu!”, ceea ce este înca si mai eficace. Nu stiu de ce ma tot mir, asta a învatat, comunicare si relatii strategice, asta face. Chiar în timpul liber dupa cum vad. Asa ca am fost la biserica, la biserica rusa din Luxemburg, cel mai apropiat lacas ortodox de Charleville. Trei ore de drum trecând si prin Belgia, pentru jumatate de ora de slujba, masina lasata la o margine de trotuar, lânga o “stationare interzisa”, curtea plina, biserica si mai plina. Evident plina de rusi în primul rând, mai exact de rusoaice, ca “ei” ramasesera în Mercedesuri. Poate “ei” n-or fi toti rusi. De toate vârstele, dar toate cu “marele pavoaz” si cu panerele pline de bunatati aduse la sfintit, pregatite parca, si unele si altele, de pus la expozitie. Blonde, frumoase, exagerat de frumoase, indecent de frumoase în niste Ardeni (francezi, belgieni sau luxemburghezi) unde oamenii nu sunt nici foarte estetici si nici foarte interesati de cum ar putea s-o mai dreaga. Nu-i o critica, stiu ca nu doar asta conteaza, sunt si eu tare-n teorie, dar conteaza al naibii totusi, uneori când nu-i nici asta nu mai ramâne aproape nimic. La unii, noroc ca nu-i valabil pentru toti. Nu ma supar daca oamenii nu-s frumosi, dar îmi place teribil când sunt... Si rusii sunt oameni foarte frumosi. Si limba lor era frumoasa, acolo, noaptea la Luxemburg, nu la “Novosti” sau în “Izvestia” sau la tribuna PCUS.
Am ascultat slujba tinuta de acelasi preot batrân, din ce în ce mai batrân si mai glumet de vreo zece ani încoace, “Hristos a Inviat!” spus în ruseste si în alte limbi ale pamântului si am cântat fiecare în limba lui. Am auzit chiar si niste vorbe românesti, iar în jur mirosea a cadelnita, a zahar vanilat de la cozonaci si prajituri felurite si a parfumuri amestecate.
Ne-am întors si am intrat în casa cu toate trei Lumini aprinse, am ciocnit un ou, am mâncat o felie de cighir si am ros o coasta de miel. Iar a doua zi am avut cei mai docili si curiosi (“sa afle”) musafiri francezi de pâna acum. Iti face placere sa vezi cum altii îti urmeaza traditiile, la început din respect pentru tine, mai apoi cu bucurie adevarata. Au ciocnit cu noi spunând formulele învatate pe de rost si au mâncat ouale cu hatmatuchi. Au mâncat brânza la început, cu ceapa verde muiata în sare mare. Si salata de vinete si cighirul le-a placut. Au baut palinca si le-a placut tare. Au mâncat bors de miel cu ciusca si au mai cerut. Au baut Cotnari si nu le venea sa creada. Si friptura au mai luat fara nazuri.
Luni s-a trezit spre prânz: “Tiiiiicu’, mâncam un gratar ? “.
De asta cred ca restul anului o sa fie cu belsug si întâmplari frumoase.
Venirea si plecarea ei (de-)acasa, a lor în general. Doua repere între care pentru noi este sarbatoare. Chiar daca în calendar nu-i trecuta cu rosu. Veselia lor este bucuria noastra adevarata, tristetea chipului lor si privirea usor umbrita este tristetea noastra ascunsa, caci pe dinafara noi trebuie sa continuam sa zâmbim, mincinos. Si nu reusim mereu pentru ca ne tremura sufletul. Ne bucuram când vin, pentru ca vin “acasa“, ne pare rau dar iar ne bucuram când pleaca, pentru ca pleaca “de la casa lor de-aici, acasa la ei acolo”, la “treaba lor“ si ne spunem în gând bine ca au unde.
“Ce aer curat e la voi, miroase a ploaie, a iarba si a pamânt! Ce facem de Inviere?” Asta se întâmpla la gara, în mijlocul unei parcari dintr-un oras, totusi, capitala de “judet”. “Pai de Inviere... uite ca nu ne-am gândit, poate ne odihnim, ca duminica avem noua oameni la masa si-ar mai fi treaba”. “Da, dar eu as vrea sa mergem la biserica”. Stie ca asta a mers întotdeauna. Si mai stie ca si eu stiu. A mai nuantat-o între timp. Acum nu mai este “Da, da’ eu vleau!”, clar, raspicat si fara replica. Acum spune “as vrea tiiiiiicu!”, ceea ce este înca si mai eficace. Nu stiu de ce ma tot mir, asta a învatat, comunicare si relatii strategice, asta face. Chiar în timpul liber dupa cum vad. Asa ca am fost la biserica, la biserica rusa din Luxemburg, cel mai apropiat lacas ortodox de Charleville. Trei ore de drum trecând si prin Belgia, pentru jumatate de ora de slujba, masina lasata la o margine de trotuar, lânga o “stationare interzisa”, curtea plina, biserica si mai plina. Evident plina de rusi în primul rând, mai exact de rusoaice, ca “ei” ramasesera în Mercedesuri. Poate “ei” n-or fi toti rusi. De toate vârstele, dar toate cu “marele pavoaz” si cu panerele pline de bunatati aduse la sfintit, pregatite parca, si unele si altele, de pus la expozitie. Blonde, frumoase, exagerat de frumoase, indecent de frumoase în niste Ardeni (francezi, belgieni sau luxemburghezi) unde oamenii nu sunt nici foarte estetici si nici foarte interesati de cum ar putea s-o mai dreaga. Nu-i o critica, stiu ca nu doar asta conteaza, sunt si eu tare-n teorie, dar conteaza al naibii totusi, uneori când nu-i nici asta nu mai ramâne aproape nimic. La unii, noroc ca nu-i valabil pentru toti. Nu ma supar daca oamenii nu-s frumosi, dar îmi place teribil când sunt... Si rusii sunt oameni foarte frumosi. Si limba lor era frumoasa, acolo, noaptea la Luxemburg, nu la “Novosti” sau în “Izvestia” sau la tribuna PCUS.
Am ascultat slujba tinuta de acelasi preot batrân, din ce în ce mai batrân si mai glumet de vreo zece ani încoace, “Hristos a Inviat!” spus în ruseste si în alte limbi ale pamântului si am cântat fiecare în limba lui. Am auzit chiar si niste vorbe românesti, iar în jur mirosea a cadelnita, a zahar vanilat de la cozonaci si prajituri felurite si a parfumuri amestecate.
Ne-am întors si am intrat în casa cu toate trei Lumini aprinse, am ciocnit un ou, am mâncat o felie de cighir si am ros o coasta de miel. Iar a doua zi am avut cei mai docili si curiosi (“sa afle”) musafiri francezi de pâna acum. Iti face placere sa vezi cum altii îti urmeaza traditiile, la început din respect pentru tine, mai apoi cu bucurie adevarata. Au ciocnit cu noi spunând formulele învatate pe de rost si au mâncat ouale cu hatmatuchi. Au mâncat brânza la început, cu ceapa verde muiata în sare mare. Si salata de vinete si cighirul le-a placut. Au baut palinca si le-a placut tare. Au mâncat bors de miel cu ciusca si au mai cerut. Au baut Cotnari si nu le venea sa creada. Si friptura au mai luat fara nazuri.
Luni s-a trezit spre prânz: “Tiiiiicu’, mâncam un gratar ? “.
De asta cred ca restul anului o sa fie cu belsug si întâmplari frumoase.
duminică, 19 aprilie 2009
HRISTOS A INVIAT!
Mai urmeaza, deocamdata sunt plin, toate s-au adunat în mine gramada si bezmetic, trebuie un pic de ordine.
vineri, 17 aprilie 2009
De Pasti
"Confortably Numb", "Remember That Night" si "Find the Cost of Freedom" la Albert Hall.Robert Wyatt singur, David Crosby, Graham Nash si David Gilmour - Niste moshi acolo ...
Nu pot sa spun altceva mai frumos ca ei. O primavara frumoasa si Hristos A Inviat!
joi, 16 aprilie 2009
“Abstractiuni” si din nou cifrele, Pitagora si muzica
Pitagora a descoperit ca exista o legatura între lungimea unei corzi si sunetul pe care aceasta îl emite. Daca avem patru corzi, prima având o anumita lungime, a doua fiind trei sferturi din prima, a treia doua treimi din a doua si în fine ultima, jumatate din a treia, sunetele emise si distantele dintre ele corespund la: prima este Do, a doua este Fa (cuarta), a treia Sol (cvinta) si ultima este Do celalalt, la octava. Frecventele pitagoreice ale notei Do sunt (presupunând ca asociem primei note Do cifra 1): 1, 2, 4, 8, 16 etc., adica puterile lui 2. Si astfel sunetul se leaga de matematica...
Tot el a afirmat ca distantele dintre Soare, Luna si stelele fixe (de fapt planetele) se afla în aceleasi proportii care exista si între sunete. Simplificând mult, spun doar ca orbitele lor dau urmatoarea succesiune a razelor circumferintelor: 1, 3, 9, 27, 81, 243, 729, adica …puterile lui 3. Si culmea !, astazi se pare ca ceea ce spune el nu este departe de adevar. Este sunetul legat si de Cosmos? Se pare ca da, de fapt aveam noi o banuiala mai demult...
Daca tinem seama si de lungimea de unda a sufletului fiecaruia, lucrurile scapa de sub control, pentru ca sufletul nu este legat de matematica la toata lumea. De asta muzica ne duce uneori departe, printre stele. Cu conditia ca sufletul, care este si el o coarda, sa vibreze, pentru ca din pacate la unii zbârnâie.
Tot el a afirmat ca distantele dintre Soare, Luna si stelele fixe (de fapt planetele) se afla în aceleasi proportii care exista si între sunete. Simplificând mult, spun doar ca orbitele lor dau urmatoarea succesiune a razelor circumferintelor: 1, 3, 9, 27, 81, 243, 729, adica …puterile lui 3. Si culmea !, astazi se pare ca ceea ce spune el nu este departe de adevar. Este sunetul legat si de Cosmos? Se pare ca da, de fapt aveam noi o banuiala mai demult...
Daca tinem seama si de lungimea de unda a sufletului fiecaruia, lucrurile scapa de sub control, pentru ca sufletul nu este legat de matematica la toata lumea. De asta muzica ne duce uneori departe, printre stele. Cu conditia ca sufletul, care este si el o coarda, sa vibreze, pentru ca din pacate la unii zbârnâie.
sâmbătă, 11 aprilie 2009
O întrebare
Am citit cu ceva vreme în urma un eseu pe multe pagini despre “Metoda întrebarii prostesti”. Pe scurt cineva tine o conferinta si la sfârsit are proasta inspiratie sa spuna cu superioritate: “Va multumesc pentru atentie, daca aveti întrebari, va stau la dispozitie”. Nimeni nu întreaba nimic, evident toti asteapta sa treaca cele câteva secunde protocolare dar si chinuitoare din respect pentru orator, dupa care vine mântuirea si pot pleca pe unde au cu adevarat treaba. Si când primul întinde mâna dupa caciula sa si-o îndese pe cap, cineva, aproape un nimeni, ridica o mâna tremurata si transpirând de emotie spune cu un glas gâtuit: “Nu va suparati ca va retin, dar as avea o întrebare, poate prosteasca”. Ei bine, în momentul asta oratorul poate fi sigur ca întrebarea nu-i deloc prosteasca si nici timidul nostru idiot. Exista doua continuari: cea mai putin probabila, când oratorul este la fel de destept ca timidul si atunci discutia se poate prelungi înca ore întregi iar ceilalti pot pleca linistiti sau, cel mai des, oratorul nu este, deci nu stie raspunsul si toata lumea pleaca, cel mai multumit fiind timidul (care este de banuit ca avea o polita de platit).
La ce ma gândeam azi uitându-ma la televizor la un meci? La cuvântul ”tele” sau, ca sa fie pe întelesul tuturor, la grecescul ”τηλε”. Si care înseamna departe. Se foloseste pentru a forma cuvinte compuse, în ultimul timp nici nu se mai pune cratima, asa a devenit de popular pe masura ce distantele s-au redus. De la televizor am trecut repede la cel mai frecvent, telenovela, apoi la telerama, telecinemateca, telespectator, teletext sau, de ce nu, teleast. Când s-a terminat meciul m-am gândit la apropiata vacanta, si de aici telecabina, teleski si teleferic. La politica n-am prea avut idei, doar teleconferinta. Când am vazut ce multe sunt, m-am saturat sa tot caut si pentru ca mi-era foame, m-am dus în bucatarie sa manânc niste rosii cu... telemea.
As putea îndrazni sa va pun o întrebare prosteasca ?
La ce ma gândeam azi uitându-ma la televizor la un meci? La cuvântul ”tele” sau, ca sa fie pe întelesul tuturor, la grecescul ”τηλε”. Si care înseamna departe. Se foloseste pentru a forma cuvinte compuse, în ultimul timp nici nu se mai pune cratima, asa a devenit de popular pe masura ce distantele s-au redus. De la televizor am trecut repede la cel mai frecvent, telenovela, apoi la telerama, telecinemateca, telespectator, teletext sau, de ce nu, teleast. Când s-a terminat meciul m-am gândit la apropiata vacanta, si de aici telecabina, teleski si teleferic. La politica n-am prea avut idei, doar teleconferinta. Când am vazut ce multe sunt, m-am saturat sa tot caut si pentru ca mi-era foame, m-am dus în bucatarie sa manânc niste rosii cu... telemea.
As putea îndrazni sa va pun o întrebare prosteasca ?
vineri, 10 aprilie 2009
Imi trimite Moncher (în poza de alaturi), stiti care, un banc. Scuze Doamnelor si Domnisoarelor, n-are nici o legatura cu un anumit text ce-mi aprtine, dar e bun. S-ar putea sa-l stiti, s-ar putea sa-l stiu si eu, nu prea sunt update cu noutatile :Se face un congres mare al feministelor, ca sa se vada ce si cum s-a mai rezolvat prin lume.
Nemtoiaca : ”I-am spus lui Hans sa mai faca si el de mâncare. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia m-a chemat la masa”.
Frantuzoaica : ”I-am spus lui Jean sa mai spele si el rufe. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia a spalat si le-a întins frumos pe sârma”.
Românca : ”I-am spus si eu lui Ion al meu sa mai calce si el câte ceva. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia parca încep sa vad cu un ochi”.
miercuri, 8 aprilie 2009
In umbra unei chilii
O fatuca pedanta draga sufletului meu îmbatrânit în rele m-a facut sa ma gândesc la manastire. Nu, nu ca sa ma calugaresc, Doamne iarta-ma, ce-mi trece prin cap în postul Pastelui! M-am gândit la manastirea - manastirile pe unde am tot fost de când ma stiu baiat mare. La cele din Moldova si mai ales la Agapia. As scrie într-o buna zi mai mult, daca n-ar fi facut-o mai bine Hogas la vremea lui. La Agapia unde l-am ascultat într-o seara, mâncând noi la han niste maduvioare si bând un vin de surcele, pe actorul Nicolae Venias recitând din Eminescu (poti recita altceva acolo?) cu vocea lui ca un violoncel si spunându-ne apoi o epigrama ce-i fusese închinata lui de George Lesnea, coleg de generatie cu Brumaru. Mai vorbiram noi despre el, îti mai aduci aminte? Parca-l aud : “Azi pe Nicusor Venias / Il salut cu drag din Iasi...”. La Agapia unde l-am vazut într-o zi în cimitirul de pe vîrful dealului, fara sa ma sparii, tolanit printre morminte, cu imensa lui palarie alaturi, pe marele si pitorescul Stefan Bousca. Isi scapase privirea cautându-si inspiratia spre largul care se deschidea la picioarele noastre. La Agapia si la casa maicilor surori Dorneanu, în fata unei fântani acoperite azi de pamânt, ca si ele dealtfel, Epiharia si mai încoace Filofteia, unde am stat de atâtea ori. Sau la casa de alaturi si la sugubeata stapâna a locului, maicuta Emiliana, istorisindu-ne ajungerea ei la manastire, copila fiind, cu o papusa în brate pe care a pus-o pe clipocitul pârâului si a privit-o lung apoi cum se ducea la vale, cu copilaria ei împreuna. Care a aflat între timp destula franceza si de altele lumesti ca sa-i spuna unui frantuz gazduit de ea, seara la ora la care orataniile vin acasa, pe limba lui, “sa bage gaina-n curte”, cu un zâmbet pisicher înflorit în coltul gurii si repede acoperit cu coltul basmalei, în gestul acela asa de curat. Sau la alta casa în care iar am stat si la maicile Versavia si Fevronia. La drumul de la Agapia la Varatec unde, odata ajuns la cumpana apelor, vezi “padurea de argint”, un pâlc de mesteceni departe, lânga Filioara. Si la pestera Sfintei Cuvioase Teodora si la serbeturile facute de maici. Si câte altele nu-mi vin acum în minte… Iar seara, în racoarea camerei cu peretii acoperiti de covoare, icoane si candele (negresit aprinse) mintea-ti poate nascoci orice vise Duduca, doar sa nu uiti sa-ti acoperi zâmbetul cu o broboada…
marți, 7 aprilie 2009
Numele vietii tale...
Ce simti când pronunti un nume la care tii ?
Poti s-o strigi vazând-o. Si sa vezi parfumul imaginii ei, ca un abur, conturul, ochii, gura, barbia, totul, tot ce-ai putea recunoaste cu ochii degetelor, ca un orb… Toate astea le simti cu o fractiune de secunda înainte de a te auzi pe tine spunându-i numele ca o rugaciune.
Repeta-i-l de o mie de ori. Vei fi de o mie de ori mai cutremurat, de o mie de ori mai copil. Pentru ca iubind, la început redevii copil. Vazând-o îti este de ajuns, nu te mai poti gândi la altceva. Vrei doar sa dai si sa primesti priviri si mângâieri. Nu este nimic senzual. Daca numele ei este o rugaciune, atunci ea este o icoana. Dincolo de asta nu mai poate fi decât durerea. De asta într-o mare iubire exista si multa suferinta. Pentru ca întotdeauna trecem dincolo. Si totusi suntem fericiti. Exista momente pe care sigur nu le-ai trait si nu le vei mai trai niciodata. Dar datorita acestor focuri care te-au ars cândva, viata ta a avut un rost, n-a fost stearpa.
Si mai poti s-o chemi nevazând-o. Sau nemaigasind-o lânga tine. Caci ai iubit-o neiubind-o, pierdut, era doar o “taina cu ochii de fum” cum spune Fanus. Si-acum o zaresti din ce în ce mai departe. S-o strigi pentru ca-ti vine în minte un nume pe care nu mai poti pune un chip. Si deodata sa stii ca este numele ei. Atunci nu mai poti vorbi si nu întelegi ce se întâmpla. Este tacerea care pastreaza în noi ce avem mai pretios: amintirile care nu se spun pentru ca nu totul se poate spune. Si începi sa rupi bucati din tine ca sa ajungi la miezul tau pe care vrei sa-l întelegi si te sfârsesti si te pierzi înlauntrul tau pe care nu-l cunosti. Spune-i atunci numele de sute de ori. Repeta-l pânǎ când devine o simplǎ înşiruire de litere, îşi pierde orice semnificaţie şi nu te mai doare.
Demult am aflat ca grecii numeau nostalgie durerea întoarcerii (nostos si alghia). Pentru ca rareori la întoarcere gasesti ce-ai lasat la plecare. Si de aceea câteodata nici nu mai vrei sa te întorci. Si suferi, ca sa te lasi apoi bântuit de iubirile trecute si pierdute, si-i dai din nou dreptate filosofului care vorbeste despre mirarea de care suntem cotropiti toata viata în fata lor, despre dorinta, binecuvantarea si blestemul pe care le ducem cu noi pâna în ultima zi, când totul o ia de la capat.
Poti s-o strigi vazând-o. Si sa vezi parfumul imaginii ei, ca un abur, conturul, ochii, gura, barbia, totul, tot ce-ai putea recunoaste cu ochii degetelor, ca un orb… Toate astea le simti cu o fractiune de secunda înainte de a te auzi pe tine spunându-i numele ca o rugaciune.
Repeta-i-l de o mie de ori. Vei fi de o mie de ori mai cutremurat, de o mie de ori mai copil. Pentru ca iubind, la început redevii copil. Vazând-o îti este de ajuns, nu te mai poti gândi la altceva. Vrei doar sa dai si sa primesti priviri si mângâieri. Nu este nimic senzual. Daca numele ei este o rugaciune, atunci ea este o icoana. Dincolo de asta nu mai poate fi decât durerea. De asta într-o mare iubire exista si multa suferinta. Pentru ca întotdeauna trecem dincolo. Si totusi suntem fericiti. Exista momente pe care sigur nu le-ai trait si nu le vei mai trai niciodata. Dar datorita acestor focuri care te-au ars cândva, viata ta a avut un rost, n-a fost stearpa.
Si mai poti s-o chemi nevazând-o. Sau nemaigasind-o lânga tine. Caci ai iubit-o neiubind-o, pierdut, era doar o “taina cu ochii de fum” cum spune Fanus. Si-acum o zaresti din ce în ce mai departe. S-o strigi pentru ca-ti vine în minte un nume pe care nu mai poti pune un chip. Si deodata sa stii ca este numele ei. Atunci nu mai poti vorbi si nu întelegi ce se întâmpla. Este tacerea care pastreaza în noi ce avem mai pretios: amintirile care nu se spun pentru ca nu totul se poate spune. Si începi sa rupi bucati din tine ca sa ajungi la miezul tau pe care vrei sa-l întelegi si te sfârsesti si te pierzi înlauntrul tau pe care nu-l cunosti. Spune-i atunci numele de sute de ori. Repeta-l pânǎ când devine o simplǎ înşiruire de litere, îşi pierde orice semnificaţie şi nu te mai doare.
Demult am aflat ca grecii numeau nostalgie durerea întoarcerii (nostos si alghia). Pentru ca rareori la întoarcere gasesti ce-ai lasat la plecare. Si de aceea câteodata nici nu mai vrei sa te întorci. Si suferi, ca sa te lasi apoi bântuit de iubirile trecute si pierdute, si-i dai din nou dreptate filosofului care vorbeste despre mirarea de care suntem cotropiti toata viata în fata lor, despre dorinta, binecuvantarea si blestemul pe care le ducem cu noi pâna în ultima zi, când totul o ia de la capat.
sâmbătă, 4 aprilie 2009
Tov. Corneliu I.
Ce primavara frumoasa! Cum se razbuna toti si toate pe lunile reci si neprietenoase! Gradina-i plina de flori, Titica zburda ca un iepuras (ma bate un gând, cu masline, la cuptor, uaaaah!). ”In acea noapte tǎrmul scotian era rǎscolit de o furtunǎ îngrozitoare. Valuri uriase se spǎrgeau de stânci umplând noaptea cu o pulbere de stropi. Dar asta n-are nici o legaturǎ cu povestea noastrǎ care se petrece în sudul mereu însorit al Frantei.” Cam aşa începea o carte politistǎ pe care am citit-o acum vreo 40 de ani. Ce spuneam la început n-are deci nici o legatura cu ce vreau sa va povestesc în continuare.
Eram proaspat absolvent de facultate, diplomat care va sa zica, proaspat repartizat la tot proaspatul înfiintat Centru de Calcul al MICM, si mai proaspat demolat, dupa cum am vazut anul trecut. Cladire mare, pe Calea Victoriei colt cu Lemnea. Acum este o groapa mare acolo (relativ proaspata), nu stiu cine s-o fi mutat în loc. Ministru plin (chiar foarte plin) era Ioan Avram, un om de altfel foarte de treaba si cu o voce blânda si usor voalata, îmi amintea mereu de Sadoveanu când citea “Amintiri din copilarie” (Sadoveanu, nu Avram). Dar numai primele cuvinte (“Nu stiu altii cum sunt, dar eu ...”), pentru ca daca se enerva obligat fiind de functie (adica mereu) si trântea un pumn în masa, sareau toate creioanele si telefoanele în sus (mai putin ala rosu) si se auzea pâna la noi la parter: “Toti ministrii vin la sedintele cu to’arasul cu rapoartele pe hârtie cu gaurele pe margini, numai eu ma duc cu foi batute la masina!”. Si-i dadeam hârtie cu gaurele.
Directorul Centrului, fost jucator de rugby, fusese numit de directorul general, fost jucator de tenis. Seful biroului Salarii era nea Romica, fost boxer, la Cadre sef era nea Vasile, fost aviator, seful unui laborator (de programare) era nea Sandu, fost regizor de teatru, iar Corneliu I., seful meu de laborator (de analiza de sistem) era fost Corneliu I. Chiar si secretara directorului era fosta. Nu mai stiu ce. Toti cei pomeniti erau bineînteles fosti colegi, de scoala, de facultate sau de alte servicii sau prestari. Seful meu era un tip de aproape doi metri daca ar fi stat drept si atârna vreo 50 de kile, cu bataie, nu stiu exact, poate chiar mai putin. Fuma cam trei pachete de Carpati fara filtru pe zi, adica tot timpul, de altfel cam toata lumea pe-acolo fuma în draci de toate, de la Marasesti la Snagov, numai un ministru adjunct, neputându-se lasa de fumat ca cel plin (pentru ca în plus era si secretar de partid pe minister) era obligat saracu’ sa fumeze Kent. Corneliu avea un stil aparte de fumat: când tragea din tigara se ducea un sfert si pe urma sufla fumul vreo doua minute, iesea din el ca aburul la termocentrala, la trei metri distanta si suierând. Dupa trei fumuri începea sa miroase a unghie arsa si trebuia sa aprinda alta, ce sa faca si el.
Primim noi într-o zi sarcina de partid (de la cel cu Kentul) sa mergem sa donam sânge. Zis si facut: programare pe servicii, laboratoare etc, partidul organiza totul. In ziua stabilita ne prezentam noi, analistii de sistem, în frunte cu Corneliu, la Institutul de hematologie (culmea ironiei, lânga casa mea din Bucuresti de-acum!) si asteptam sa ne cheme cineva. Corneliu, ca orice sef razbatator si descurcaret, cauta o usa pe care sa scrie “Recoltari”, ca sa fim imediat disponibili la momentul oportun. O gaseste, o vad si eu si dracu’ ma pune, ca nu vad cine altcineva, sa-i spun:
- Tov. I., cred ca dumneavoastra trebuie sa intrati alaturi.
Lânga usa “Recoltari” era alta pe care scria “Transfuzii”... De atunci am ramas “prieteni” tot timpul cât am mai ramas acolo, adica înca doi ani, de, trebuia sa termin stagiul. Si am simtit pe pielea mea dreptatea unui proverb (cum spuneam, adevaruri distilate în câteva vorbe): “Gura bate curu’”, pardon de cuvântul gura. Dar nu m-am schimbat, unele mici neajunsuri ulterioare sunt compensate din plin de satisfactiile imense pe care le ai pe moment...
Eram proaspat absolvent de facultate, diplomat care va sa zica, proaspat repartizat la tot proaspatul înfiintat Centru de Calcul al MICM, si mai proaspat demolat, dupa cum am vazut anul trecut. Cladire mare, pe Calea Victoriei colt cu Lemnea. Acum este o groapa mare acolo (relativ proaspata), nu stiu cine s-o fi mutat în loc. Ministru plin (chiar foarte plin) era Ioan Avram, un om de altfel foarte de treaba si cu o voce blânda si usor voalata, îmi amintea mereu de Sadoveanu când citea “Amintiri din copilarie” (Sadoveanu, nu Avram). Dar numai primele cuvinte (“Nu stiu altii cum sunt, dar eu ...”), pentru ca daca se enerva obligat fiind de functie (adica mereu) si trântea un pumn în masa, sareau toate creioanele si telefoanele în sus (mai putin ala rosu) si se auzea pâna la noi la parter: “Toti ministrii vin la sedintele cu to’arasul cu rapoartele pe hârtie cu gaurele pe margini, numai eu ma duc cu foi batute la masina!”. Si-i dadeam hârtie cu gaurele.
Directorul Centrului, fost jucator de rugby, fusese numit de directorul general, fost jucator de tenis. Seful biroului Salarii era nea Romica, fost boxer, la Cadre sef era nea Vasile, fost aviator, seful unui laborator (de programare) era nea Sandu, fost regizor de teatru, iar Corneliu I., seful meu de laborator (de analiza de sistem) era fost Corneliu I. Chiar si secretara directorului era fosta. Nu mai stiu ce. Toti cei pomeniti erau bineînteles fosti colegi, de scoala, de facultate sau de alte servicii sau prestari. Seful meu era un tip de aproape doi metri daca ar fi stat drept si atârna vreo 50 de kile, cu bataie, nu stiu exact, poate chiar mai putin. Fuma cam trei pachete de Carpati fara filtru pe zi, adica tot timpul, de altfel cam toata lumea pe-acolo fuma în draci de toate, de la Marasesti la Snagov, numai un ministru adjunct, neputându-se lasa de fumat ca cel plin (pentru ca în plus era si secretar de partid pe minister) era obligat saracu’ sa fumeze Kent. Corneliu avea un stil aparte de fumat: când tragea din tigara se ducea un sfert si pe urma sufla fumul vreo doua minute, iesea din el ca aburul la termocentrala, la trei metri distanta si suierând. Dupa trei fumuri începea sa miroase a unghie arsa si trebuia sa aprinda alta, ce sa faca si el.
Primim noi într-o zi sarcina de partid (de la cel cu Kentul) sa mergem sa donam sânge. Zis si facut: programare pe servicii, laboratoare etc, partidul organiza totul. In ziua stabilita ne prezentam noi, analistii de sistem, în frunte cu Corneliu, la Institutul de hematologie (culmea ironiei, lânga casa mea din Bucuresti de-acum!) si asteptam sa ne cheme cineva. Corneliu, ca orice sef razbatator si descurcaret, cauta o usa pe care sa scrie “Recoltari”, ca sa fim imediat disponibili la momentul oportun. O gaseste, o vad si eu si dracu’ ma pune, ca nu vad cine altcineva, sa-i spun:
- Tov. I., cred ca dumneavoastra trebuie sa intrati alaturi.
Lânga usa “Recoltari” era alta pe care scria “Transfuzii”... De atunci am ramas “prieteni” tot timpul cât am mai ramas acolo, adica înca doi ani, de, trebuia sa termin stagiul. Si am simtit pe pielea mea dreptatea unui proverb (cum spuneam, adevaruri distilate în câteva vorbe): “Gura bate curu’”, pardon de cuvântul gura. Dar nu m-am schimbat, unele mici neajunsuri ulterioare sunt compensate din plin de satisfactiile imense pe care le ai pe moment...
marți, 31 martie 2009
Femeia vietii si femeia visurilor
In primul rând daca exista cineva care crede ca este acelasi lucru, trebuie sa ne deslusim, s-ar putea sa fie vorba de o confuzie. Dar repet, daca exista cineva care doar crede, asa îsi închipuie el. Pentru ca daca vreun barbat stie ca este asa, pe pielea lui, e altceva, trebuie sa ne povesteasca.
Femeia vietii tale vine cu frumusetea ei, cu sufletul ei, cu lacrimile si istoria ei, cu sistemul ei de valori si cu iluziile ei despre ce va fi, catre sistemul tau de (poate alte) valori si (poate alte) iluzii. Suflet, lacrimi si istorie avem toti. Si viata devine mai placuta, pentru ca fiecare a facut pasul pe care si l-a dorit. Vorbesc despre cuplu, nu de vieti suprapuse, la propriu si la figurat, pe scurte perioade de timp. Incerc sa ma eliberez de o dubla prejudecata, cea a vârstei si cea de român. De prima ne putem descotorosi usor (daca vrem), iar cealalta nu-i doar de român, ipocrizia însa nu o recunoaste niciunde.
Femeia vietii are inevitabil si defecte. Pentru ca si tu ai defecte. De fapt v-ati ales unul pe altul stiind ca le aveti, dar ignorându-le în favoarea calitatilor. Sau ingnorându-le pur si simplu pentru ca n-ati avut timp sa le descoperiti. Poate sa nu aiba cei mai frumosi ochi albastri din lume, nici cel mai frumos nas sau frunte, dar toate astea creeaza un tot care pe tine te subjuga, ochii astia de fapt sunt frumosi pentru ca au o scânteie pe care n-ai mai vazut-o. Este frumoasa ta, inteligenta si spirituala ta, mandria ta. Totul este relativ la tine. Altuia poate nu-i spune chiar nimic. Dar de aceea ea este femeia vietii tale si nu a acestui altcineva. Când o întâlnesti prima data ea este femeia visurilor, pentru ca dupa o vreme sa devina femeia vietii tale, ceea ce înseamna de fapt mai mult, chiar daca ea ar vrea invers. Privind-o la început nu ca-ti taie respiratia, pur si simplu uiti sa respiri. Si pentru ca ea te vrea viu, devine femeia vietii tale si astfel poti si tu respira.
Cineva vorbea, nu mai stiu unde, despre femei adevarate. Nu cred ca asta ar fi o a treia categorie. Si doua sunt cam multe si pot provoca mici confuzii. Poate o sa ajungem în final la concluzia ca de fapt nu exista decât una singura. Un fost profesor de-al meu spunea ca lumea se împarte în doua categorii: cei care cred ca lumea se împarte în doua categorii si restul. Iar A.L. ca “femei natural adevarate nu prea mai exista“. Pai daca nu-i naturala cum sa fie adevarata? Ma rog, o umbra de fard si o boare de Chanel nu strica naturalul. O sa-mi placa de exemplu mereu femeile care fac cu mâna dimineata zâmbind copilareste din masina când le lasi sa treaca. Chiar daca au înauntru copiii care urla fiecare ca nu vrea la gradinita sau la scoala sau chiar daca s-au certat cu barbatul înainte de a iesi din casa. Sau cele care au un anumit fin detaliu mai mult banuit care seamana cu emblema de la Mercedes. Cele sugubete care spun bancuri “mai altfel“ si mai stiu sa le si asculte. Care gândesc uneori, ca si noi, “ce ti-as face!“, desi pâna la urma nici noi nici ele nu ne facem nimic. Exclamatia asta este de fapt la conditional pentru ca urmeaza o multime de “daca“ greu de împacat. Femeia vietii trebuie sa fie adevarata, femeia visurilor în schimb, ei bine, aici ceva nu prea merge, ori e adevarata, ori e mereu a visurilor. Si atunci ramâi incomplet. Admir femeile adevarate, în nici un caz cele barbatoase sau feministele. Cu toate ca am constatat fara sa ma mir o ciudata si aproape totala coincidenta între barbatoase si feministe. Pentru ce lupta ele când au deja totul la picioare? De unde razboiul asta bolovanos între sexe? Ce avem de împartit decât uneori o viata? Continui sa cred cu tarie ca doua dintre calitatile cele mai frumoase ale unei femei sunt feminitatea si fragilitatea. Sunt date de Dumnezeu, dar unele vor sa se lepede de ele, neîntelegând de fapt ca asta este puterea lor.
Si-mi mai sunt foarte dragi barbatii care iubesc femeile.
Femeia vietii tale vine cu frumusetea ei, cu sufletul ei, cu lacrimile si istoria ei, cu sistemul ei de valori si cu iluziile ei despre ce va fi, catre sistemul tau de (poate alte) valori si (poate alte) iluzii. Suflet, lacrimi si istorie avem toti. Si viata devine mai placuta, pentru ca fiecare a facut pasul pe care si l-a dorit. Vorbesc despre cuplu, nu de vieti suprapuse, la propriu si la figurat, pe scurte perioade de timp. Incerc sa ma eliberez de o dubla prejudecata, cea a vârstei si cea de român. De prima ne putem descotorosi usor (daca vrem), iar cealalta nu-i doar de român, ipocrizia însa nu o recunoaste niciunde.
Femeia vietii are inevitabil si defecte. Pentru ca si tu ai defecte. De fapt v-ati ales unul pe altul stiind ca le aveti, dar ignorându-le în favoarea calitatilor. Sau ingnorându-le pur si simplu pentru ca n-ati avut timp sa le descoperiti. Poate sa nu aiba cei mai frumosi ochi albastri din lume, nici cel mai frumos nas sau frunte, dar toate astea creeaza un tot care pe tine te subjuga, ochii astia de fapt sunt frumosi pentru ca au o scânteie pe care n-ai mai vazut-o. Este frumoasa ta, inteligenta si spirituala ta, mandria ta. Totul este relativ la tine. Altuia poate nu-i spune chiar nimic. Dar de aceea ea este femeia vietii tale si nu a acestui altcineva. Când o întâlnesti prima data ea este femeia visurilor, pentru ca dupa o vreme sa devina femeia vietii tale, ceea ce înseamna de fapt mai mult, chiar daca ea ar vrea invers. Privind-o la început nu ca-ti taie respiratia, pur si simplu uiti sa respiri. Si pentru ca ea te vrea viu, devine femeia vietii tale si astfel poti si tu respira.
Cineva vorbea, nu mai stiu unde, despre femei adevarate. Nu cred ca asta ar fi o a treia categorie. Si doua sunt cam multe si pot provoca mici confuzii. Poate o sa ajungem în final la concluzia ca de fapt nu exista decât una singura. Un fost profesor de-al meu spunea ca lumea se împarte în doua categorii: cei care cred ca lumea se împarte în doua categorii si restul. Iar A.L. ca “femei natural adevarate nu prea mai exista“. Pai daca nu-i naturala cum sa fie adevarata? Ma rog, o umbra de fard si o boare de Chanel nu strica naturalul. O sa-mi placa de exemplu mereu femeile care fac cu mâna dimineata zâmbind copilareste din masina când le lasi sa treaca. Chiar daca au înauntru copiii care urla fiecare ca nu vrea la gradinita sau la scoala sau chiar daca s-au certat cu barbatul înainte de a iesi din casa. Sau cele care au un anumit fin detaliu mai mult banuit care seamana cu emblema de la Mercedes. Cele sugubete care spun bancuri “mai altfel“ si mai stiu sa le si asculte. Care gândesc uneori, ca si noi, “ce ti-as face!“, desi pâna la urma nici noi nici ele nu ne facem nimic. Exclamatia asta este de fapt la conditional pentru ca urmeaza o multime de “daca“ greu de împacat. Femeia vietii trebuie sa fie adevarata, femeia visurilor în schimb, ei bine, aici ceva nu prea merge, ori e adevarata, ori e mereu a visurilor. Si atunci ramâi incomplet. Admir femeile adevarate, în nici un caz cele barbatoase sau feministele. Cu toate ca am constatat fara sa ma mir o ciudata si aproape totala coincidenta între barbatoase si feministe. Pentru ce lupta ele când au deja totul la picioare? De unde razboiul asta bolovanos între sexe? Ce avem de împartit decât uneori o viata? Continui sa cred cu tarie ca doua dintre calitatile cele mai frumoase ale unei femei sunt feminitatea si fragilitatea. Sunt date de Dumnezeu, dar unele vor sa se lepede de ele, neîntelegând de fapt ca asta este puterea lor.
Si-mi mai sunt foarte dragi barbatii care iubesc femeile.
duminică, 29 martie 2009
Fosbury flop
Vorbeam de Fosbury. Prin ultimele clase de liceu eram la un concurs de atletism (la saritura în înaltime) pe stadionul din Iasi. Abia se terminase olimpiada din ’68 din Mexic unde Dick Fosbury, un american, daduse peste cap pronosticurile si câstigase cu 2,25 m cu un nou stil, “flop” (care este folosit si astazi). Eu nu sarisem niciodata asa, dar vazusem în mare cam cum se face. Eram la a treia încercare la nu mai stiu ce înaltime, daca ratam ieseam din concurs. Fara sa spun nimic profesorului (Tesu, pentru Costel), îmi iau elan, bat pe dreptul, ma rasucesc pe spate si bag umerii în fata, cu cap cu tot (cam sec dupa cum avea sa se dovedeasca imediat) si ... ori la bal, ori la spital! In ziua aceea plouase si nefiind vorba de Jocuri Olimpice nimeni nu grebla dupa sarituri, asa ca se adunase câte o movila de nisip, destul de tarisoara, de fiecare parte a gropii. Cum era alt stil, n-am nimerit si eu ca ceilalti în gaura dintre movile ci pe una din ele, si nu pe picioare, ci pe spate. In clipa aceea mi-am adus aminte si de ultimul detaliu al sariturii lui Fosbury, ignorat pâna atunci: la olimpiada ei aveau un strat gros de burete, nu nisip. Dar era prea târziu! N-am simtit nimic deosebit la început, doar ca afara s-a întunecat brusc, simturile mele au început sa ma paraseasca unul câte unul si m-am trezit într-un târziu cu fizicul amenintator al lui Tesu periculos de aproape de ochii mei. Parca-mi daduse cineva sa miros saruri! Corpul meu era demontat în componentele sale de baza si ma simteam, probabil, ca un pedofil într-o închisoare plina de homosexuali. Ma rog, dupa ce terminati comentariile, putem continua. Gata? Asadar eram complet rupt. Heidegger ar spune ca devenisem un obiect pur, când întelegerea este suspendata si nu mai esti legat de vreo întrebuintare. Are dreptate, eram chiar foarte pur, întelegerea mea era complet nula în acele momente si nu mai eram bun de nimic. Dar stacheta era acolo, sus! Nu am mai încercat niciodata experienta asta si pot spune deci ca m-am retras în plina glorie, ca de glagorie nu putea fi vorba. Incerc sa ma gândesc cu mintea mea de-acum (de-acum, de-atunci, tot aia!), de unde gustul asta pentru tavaleala? Fosbury, la fotbal si la handbal eram portar, la volei îmi zdreleam coatele si genunchii aruncându-ma ca-n apa dupa mingi pierdute. Sst! Vorbiti mai încet ca umbla niste psy pe lânga mine!
sâmbătă, 28 martie 2009
Când se apropia seara...
... si oboseam eram jegosi, arsi, negri si plini de sânge de parca veneam de la razboi. Atunci veneau si fetele: verisoara mea Carmen, mica tare saracuta, cam de vârsta lui Dadache si surorile lui Nicu, Ileana si Maricica, mai mari ca noi, nu mult, dar destul... Ne adunam în coliba noastra, sprijinita de un gard de strujeni, facuta din araci si acoperita cu toale vechi si cu ce mai gaseam prin casa (dupa ce gaseam noi nu mai gasea bunica si când gasea, nu mai folosea la nimic). Nu înteleg cum încapeam toti acolo. Dar era vremea “cinei” si ne era foame. Ileana si Maricica faceau ordine în toata multimea asta. Subtire, înalta si blonda, cu ochi decolorati de soare si de albastri ce erau, Ileana era ca o zvârluga. Cealalta, bruna, asezata si blânda asculta de sora-sa mai mica. Amândoua începusera sa îmboboceasca frumos dupa cum vedeam noi cu coada ochiului dar foarte clar, mai ales daca batea putin vântul, ele nebagând de seama ca erau prinse de treburile gospodariei. Respiram mai adânc, de oboseala sau de altceva, n-am sa stiu niciodata. Cu rosii, ceapa, usturoi, ardei, ceva zarzavat, castraveti (cum spuneam altadata “cumparaturile” le faceam noi baietii dimineata, prin gradini) si un castron ciobit fetele faceau cea mai buna salata pe care am mâncat-o vreodata. Pâine, mai mult uscata, era la discretie, ca bunica o dadea oricum la pasari, asta era baza de fapt. La o lampa cu gaz, într-o cratita sparta, cu câteva oua adunate de prin cuibare si cartofi scosi din pamânt faceam o amestecatura grozava, ca nu stiu ce nume sa-i dau. Mâncam toti, pe rând, cu aceeasi furculita stirba. Si-acum mai fac acasa sau mai cer la vreo cârciuma pe unde ma prinde foamea “cartofi prajiti cu ochiuri”, dar n-o sa mai fie niciodata ca atunci. Cartofii erau nespalati si prajiti pe jumatate, ca sa pastreze toate mineralele si vitaminele, ulei prea mult nu era si cât era curgea prin gaura, legumele erau chiar mai mult de cinci la numar, deci aveam, “avant la lettre”, o alimentatie rationala, dupa cum spun nutritionistii de azi. In plus era o deplina armonie între sexe, respect mutual, toata lumea muncea, nimeni nu facea greva, de feminism nici vorba, fetele nu ieseau în strada sa ceara egalitate ca oricum nu ieseam din vorba lor, problema copiilor si altele adiacente nu se puneau chiar daca ne jucam “de-a mama si de-a tata”, iar baietii nu doream sa ne însuram între noi, Doamne fereste!
vineri, 27 martie 2009
Jocurile vacantelor
In timpul vacantelor programul nostru era foarte strict si încarcat: aveam doar câteva activitati principale. De fapt programul zilei îl aflam dimineata de la bunici sau parinti: “Nu cumva sa va mai prind si astazi …“ si urma interdictia. Deci era clar ca exact asta trebuia sa facem. Dimineata mergeam la “furat“, evident din propriile noastre gradini (de fapt ale bunicilor). Nu era bun ce aveam acasa, copt, curat, spalat si fara pericole. Trebuia sa riscam, sa ne ascundem, sa ne julim genunchii si sa furam. Eram ca partizanii, furam doar ca sa supravietuim. Dar chiar daca eram copii, sau poate de aceea, si chiar daca eram în ilegalitate, aveam totusi simtul echitatii: nu furam de doua ori la rând din aceeasi gradina. Mergeam prin rotatie la fiecare dintre noi. Mere, caise si prune, de preferinta verzi, dar asta depindea de sezon si foarte multi castraveti. Neaparat nespalati, direct de pe pamânt, cautati cu rabdare pe curpeni sub frunze. Iar când era si vremea rosiilor era o minune. Dar nici pe astea nu aveam rabdare sa asteptam ca sa le mâncam coapte. Într-un târziu, cu burta plina, ne piteam în vârful copacilor sa fumam o tigara. Il obligam si pe Dadache, chiar daca el nu prinsese înca gustul, dar trebuia sa fim siguri ca nu ne spune.
Când nu eram prin gradini sa facem aprovizionarea, faceam sport. Trebuie sa spun aici ca prima vizita dupa sosirea mea în Podu Iloaiei era la bunicul Ghita al verisoarei mele Carmen. El era profesor de sport si tot materialul îl avea acasa. Vizita era strict protocolara si dura putin, iar la plecare îi ceream sistematic o minge sa jucam fotbal. Mi-o dadea întotdeauna cu mare bucurie (doar nu era a lui) si când se termina vacanta stia ca era gata si mingea. Zdrente, nu altceva. Dupa sportul pe care ne venea cheful sa-l facem, ne deplasam într-una din curti. Fara sa ne dam seama, cu timpul curtile noastre devenisera arene special dedicate anumitor sporturi. La mine se facea scrima. Dar nu scrima sportiva, ci mai degraba cea “artistica”. Era vremea filmelor cu Jean Marais si Gérard Barray, Pardaillan cavalerul. În prima zi dupa sosire ne faceam sabii din lemn: palose sau mai subtiri, din crengi. Nici azi nu înteleg cum de nu ne-am scos ochii niciodata când ne duelam. Si ne duelam fratioare, zi de vara pâna-n seara, cu figuri ca-n filme, ne urcam în caruta ca sa sarim de acolo din nou jos, ne bagam pe sub cal, se uita ala la noi ca la nebuni, urcam pe scara în vârful surii de faceam praf acoperisul de stuf al lui Mâneni si saream de acolo iar jos, si asta ore întregi. Dupa o zi de dueluri palosele noastre erau franjuri, dar noi tot vii.
In curtea lui Dadache jucam fotbal. Trageam la poarta sau faceam mici miute, când ne adunam mai multi, ca mai venea uneori si Radu, baiatul preotului si Florin, care a dat mai târziu la Sport. Pentru ca un perete întreg al casei, imens, nu avea geamuri, acolo era poarta, pe care o si desenam de altfel cu caramida rosie. Orataniile se cam fereau de noi, în schimb Hector, câinele de vânatoare al tatalui lui Dadache, alerga zapacit printre picioarele noastre dupa minge. Bunica lui, tanti Anuta, era disperata din cauza bubuiturilor din perete. Unde mai pui ca si tencuiala începuse sa cada. Din cauza asta antrenamentele erau întotdeauna dimineata. Pe urma veneau parintii lui Dadache de la serviciu si era mai riscant. In plus, dupa amiaza spre seara era marele meci zilnic la spital. Acolo în curte, Mihaita, baiatul directorului, reusise sa convinga autoritatile parentale sa aprobe unele mici amenajari si sa investeasca putin în sportul local: doua bare transversale între copaci si curtea degajata si nivelata. În rest aveam noi grija s-o batatorim zilnic, asa ca nici vorba de iarba sau buruieni.
In curte la Nicu era arena de atletism : multi copaci între care întindeam o sfoara pentru sarituri în înaltime, ba chiar si cu prajina. Prajinile erau araci de vie luati bineînteles dintr-una din gradini. Tin minte ca saream destul de bine, 1,10 m pentru mine era aproape înaltimea mea de-atunci. Dar daca se agata vreun picior în sfoara bine întinsa, cazatura era urâta. In functie de stilul folosit, cadeam sau în cap, sau pe un umar si cum ne aparam fata cu mâinile, de la umar la cot eram rana vie, sau în, pardon, fund. Norocul nostru ca înca nu aparuse Dick Fosbury cu “flopul” lui, ca s-ar fi terminat prost. Fiind perfectionisti, ne studiam miscarile si ne corectam unii pe altii, astfel ca la sfârsitul sezonului performantele erau simtitor mai bune. Tot la Nicu mai era o groapa de gunoi rotunda si larga de vreo trei metri, care ardea mocnit si fumega tot timpul. Acolo saream în lungime. Se întâmpla destul de rar sa ajungem în partea cealalta si astfel ranile noastre capatate la alte sporturi erau cauterizate rapid si fara dureri si nici nu se infectau, asta si datorita injectiilor anti-tetanos facute pentru cuiele ruginite în care calcam des si cu multa aplicatie.
Când nu eram prin gradini sa facem aprovizionarea, faceam sport. Trebuie sa spun aici ca prima vizita dupa sosirea mea în Podu Iloaiei era la bunicul Ghita al verisoarei mele Carmen. El era profesor de sport si tot materialul îl avea acasa. Vizita era strict protocolara si dura putin, iar la plecare îi ceream sistematic o minge sa jucam fotbal. Mi-o dadea întotdeauna cu mare bucurie (doar nu era a lui) si când se termina vacanta stia ca era gata si mingea. Zdrente, nu altceva. Dupa sportul pe care ne venea cheful sa-l facem, ne deplasam într-una din curti. Fara sa ne dam seama, cu timpul curtile noastre devenisera arene special dedicate anumitor sporturi. La mine se facea scrima. Dar nu scrima sportiva, ci mai degraba cea “artistica”. Era vremea filmelor cu Jean Marais si Gérard Barray, Pardaillan cavalerul. În prima zi dupa sosire ne faceam sabii din lemn: palose sau mai subtiri, din crengi. Nici azi nu înteleg cum de nu ne-am scos ochii niciodata când ne duelam. Si ne duelam fratioare, zi de vara pâna-n seara, cu figuri ca-n filme, ne urcam în caruta ca sa sarim de acolo din nou jos, ne bagam pe sub cal, se uita ala la noi ca la nebuni, urcam pe scara în vârful surii de faceam praf acoperisul de stuf al lui Mâneni si saream de acolo iar jos, si asta ore întregi. Dupa o zi de dueluri palosele noastre erau franjuri, dar noi tot vii.
In curtea lui Dadache jucam fotbal. Trageam la poarta sau faceam mici miute, când ne adunam mai multi, ca mai venea uneori si Radu, baiatul preotului si Florin, care a dat mai târziu la Sport. Pentru ca un perete întreg al casei, imens, nu avea geamuri, acolo era poarta, pe care o si desenam de altfel cu caramida rosie. Orataniile se cam fereau de noi, în schimb Hector, câinele de vânatoare al tatalui lui Dadache, alerga zapacit printre picioarele noastre dupa minge. Bunica lui, tanti Anuta, era disperata din cauza bubuiturilor din perete. Unde mai pui ca si tencuiala începuse sa cada. Din cauza asta antrenamentele erau întotdeauna dimineata. Pe urma veneau parintii lui Dadache de la serviciu si era mai riscant. In plus, dupa amiaza spre seara era marele meci zilnic la spital. Acolo în curte, Mihaita, baiatul directorului, reusise sa convinga autoritatile parentale sa aprobe unele mici amenajari si sa investeasca putin în sportul local: doua bare transversale între copaci si curtea degajata si nivelata. În rest aveam noi grija s-o batatorim zilnic, asa ca nici vorba de iarba sau buruieni.
In curte la Nicu era arena de atletism : multi copaci între care întindeam o sfoara pentru sarituri în înaltime, ba chiar si cu prajina. Prajinile erau araci de vie luati bineînteles dintr-una din gradini. Tin minte ca saream destul de bine, 1,10 m pentru mine era aproape înaltimea mea de-atunci. Dar daca se agata vreun picior în sfoara bine întinsa, cazatura era urâta. In functie de stilul folosit, cadeam sau în cap, sau pe un umar si cum ne aparam fata cu mâinile, de la umar la cot eram rana vie, sau în, pardon, fund. Norocul nostru ca înca nu aparuse Dick Fosbury cu “flopul” lui, ca s-ar fi terminat prost. Fiind perfectionisti, ne studiam miscarile si ne corectam unii pe altii, astfel ca la sfârsitul sezonului performantele erau simtitor mai bune. Tot la Nicu mai era o groapa de gunoi rotunda si larga de vreo trei metri, care ardea mocnit si fumega tot timpul. Acolo saream în lungime. Se întâmpla destul de rar sa ajungem în partea cealalta si astfel ranile noastre capatate la alte sporturi erau cauterizate rapid si fara dureri si nici nu se infectau, asta si datorita injectiilor anti-tetanos facute pentru cuiele ruginite în care calcam des si cu multa aplicatie.
joi, 26 martie 2009
Prietenii de-atunci, de-acum, de când ?
Ajungeam în Podu Iloaiei de la Iasi dupa o jumatate de ora de mers cu trenul (personalul sau motorul de Hârlau, ori trenul de Pascani), sapte lei la clasa a doua. Uneori prietenii ma asteptau la gara, aflau de la bunici (prin ce minune?) ca trebuia sa ajung. Ma gândesc acum, cu cât timp înainte si cum era anuntata o sosire în anii aceia? Telefon nu era, internet nici atâta, ramânea doar o carte postala trimisa din vreme.
Aveam doi prieteni buni atunci în Podu Iloaiei: unul de vârsta mea, Nicu, celalalt mai mic decât noi cu vreo trei ani, Iordache sau Dadache, cum îi spuneam noi. Cu Nicu am fost si coleg de primara în comuna în singurul trimestru petrecut acolo ca elev “de-antâia“ între doua mutari ale parintilor. Fiind si vecini, ne petreceam tot timpul împreuna, de dimineata pâna seara (faceam o pauza la prânz, trebuia sa dormim dupa-masa, numai eu stiu cum stateam cu ochii beliti în tavan sa se faca ora la care ieseam din nou afara).
Când plecam iar la Iasi la sfârsit de vacanta, cu simtul datoriei împlinite, promitându-ne alte aventuri înca si mai grozave data viitoare (ca în Amintirile lui Creanga – toate copilariile sunt la fel, dar sunt oare la fel?), eram mai copt si la propriu si la figurat. Aceiasi prieteni ma petreceau la plecare. Veneam toti la gara cu taxiul local, altfel spus cu caruta lui Mâneni, la care era înhamat calul, blândul cal, martorul discret al tuturor prostiilor noastre de vacanta. În plus mai era în gara si Nelu Ungureanu, prieten din copilarie cu ai mei si impiegat de miscare, cea mai mare functie ierarhica pe care o vazusem eu pâna atunci. Datorita lui, când ma întorceam cu automotorul, puteam sa stau cu mecanicul în fata si sa am impresia ca-l conduc si eu un pic. Mai erau de obicei câtiva ceferisti în cabina care vorbeau râzând tot drumul pâna la Iasi. Nu se fereau de mine, e adevarat ca nici eu nu pricepeam mare lucru, dar stiu ca discutau numai despre fete (ca sa fiu delicat...), chestie care ma mira foarte tare pentru ca ar fi fost o multime de alte subiecte mai interesante, dupa parerea mea. Dar bagam la cap tot si vedeam ca de la un an la altul, de la o vacanta la alta, întelegeam din ce în ce mai multe si-mi dadeam seama ca era un domeniu important dar cam neexplorat. Si îmi propuneam ca în fiecare vacanta si chiar mai des, pentru ca vacantele erau prea rare pentru cât de vast era domeniul, sa adaug câte ceva la lista problemelor rezolvate. Probabil venise timpul si pentru asta, “…ca soarele si ploaia care trebuie sa vina la timp pentru coacerea unui fruct” cum asa de frumos si adevarat spune …Liiceanu, cine altul?
Aveam doi prieteni buni atunci în Podu Iloaiei: unul de vârsta mea, Nicu, celalalt mai mic decât noi cu vreo trei ani, Iordache sau Dadache, cum îi spuneam noi. Cu Nicu am fost si coleg de primara în comuna în singurul trimestru petrecut acolo ca elev “de-antâia“ între doua mutari ale parintilor. Fiind si vecini, ne petreceam tot timpul împreuna, de dimineata pâna seara (faceam o pauza la prânz, trebuia sa dormim dupa-masa, numai eu stiu cum stateam cu ochii beliti în tavan sa se faca ora la care ieseam din nou afara).
Când plecam iar la Iasi la sfârsit de vacanta, cu simtul datoriei împlinite, promitându-ne alte aventuri înca si mai grozave data viitoare (ca în Amintirile lui Creanga – toate copilariile sunt la fel, dar sunt oare la fel?), eram mai copt si la propriu si la figurat. Aceiasi prieteni ma petreceau la plecare. Veneam toti la gara cu taxiul local, altfel spus cu caruta lui Mâneni, la care era înhamat calul, blândul cal, martorul discret al tuturor prostiilor noastre de vacanta. În plus mai era în gara si Nelu Ungureanu, prieten din copilarie cu ai mei si impiegat de miscare, cea mai mare functie ierarhica pe care o vazusem eu pâna atunci. Datorita lui, când ma întorceam cu automotorul, puteam sa stau cu mecanicul în fata si sa am impresia ca-l conduc si eu un pic. Mai erau de obicei câtiva ceferisti în cabina care vorbeau râzând tot drumul pâna la Iasi. Nu se fereau de mine, e adevarat ca nici eu nu pricepeam mare lucru, dar stiu ca discutau numai despre fete (ca sa fiu delicat...), chestie care ma mira foarte tare pentru ca ar fi fost o multime de alte subiecte mai interesante, dupa parerea mea. Dar bagam la cap tot si vedeam ca de la un an la altul, de la o vacanta la alta, întelegeam din ce în ce mai multe si-mi dadeam seama ca era un domeniu important dar cam neexplorat. Si îmi propuneam ca în fiecare vacanta si chiar mai des, pentru ca vacantele erau prea rare pentru cât de vast era domeniul, sa adaug câte ceva la lista problemelor rezolvate. Probabil venise timpul si pentru asta, “…ca soarele si ploaia care trebuie sa vina la timp pentru coacerea unui fruct” cum asa de frumos si adevarat spune …Liiceanu, cine altul?
miercuri, 25 martie 2009
Soldat TR Vaideanu, permiteti sa raportez!
Eram în armata si faceam primul meu serviciu de santinela. Obligatoriu de noapte, pentru ca soldatii obisnuiti faceau ziua având armata mai lunga si fiind menajati, în timp ce noi (TR-istii, cei cu facultate) trebuia sa ne obisnuim cu privatiunile în timpul scurt (6 luni) pe care ni-l dadea statul. S-a nimerit sa fie si cel mai greu, “schimbul doi de noapte”, adica de la 2 la 5 dimineata. Nici pâna la doua nu puteai dormi mare lucru, iar dupa cinci nici atâta, ca la 5 :30 fix era desteptarea. Era iarna, sufla un vânt crâncen pe malul Argesului, zapada prinsese o pojghita, iar postul meu se nimerise lânga “gospodaria anexa“, altfel spus cotetele porcilor mai ales. Iar în noaptea aceea a fost si mai greu pentru ca dupa o zi de instructie ca la carte, am profitat ca ofiterul de serviciu era “de-al nostru”, mai întelegator, asa ca am rechizitionat de la bucatarie niste canistre pe care le-am umplut în sat cu vin. Un vin rosu autentic, colorat cu multa sfecla. Imi faceam deci traseul constiincios în jurul postului, încercând sa-mi pun ceva ordine în idei. Usor de zis! In primul rând trebuia sa “încerc”, ceea ce însemna din start ca nu eram obligat sa si reusesc, pe urma “ordine” în starea în care eram era mai greu de facut si în fine “idei”, bravos amice, care idei? Si am început sa repet formulele si ce aveam de facut în caz ca, Doamne fereste!, am fi fost atacati de dusmani: “Staaaaai cine vine?”, “Caporalul de schimb esteee?”, “Caporalul de schimb la mine, ceilalti pe loc”, “Lumineaza-ti fata!” (noi spuneam “luminati-as”), toate astea spuse pe un ton înfricosator, ca sa li se faca frica la agresori. Pe urma, daca lucrurile s-ar fi agravat, somatie, tras în aer, tras la picioare si daca nu se potoleau, în plin, aiurea, ce atâta introducere, pâna spun eu toata poezia asta vine ala la mine si murdaresc pantalonii din dotare, imaginatia lucra, zgomotele noptii veneau gramada peste mine si “fandacsia-i gata ... si pe urma, fireste, si nimica misca”. Si miscau ale naibii toate-n jur, porcii n-aveau somn, ciorile si ele faceau un zgomot uscat pe zapada înghetata, departe pe gârla crapa gheata iar eu pipaiam mitraliera ca sa capat curaj. Si pe neasteptate, o data cu caldura m-a cuprins si o liniste mare. “Hait, zic eu, am încurcat-o rau, mor de hipotermie!” Stiam ca înainte de a îngheta ti se face cald si bine. “Miscare si fa ceva sa-ti umble si creierul!” Si facându-mi rondul reglementar îmi vine o idee. “Ce-ar fi sa fac o poezie?” Na, ca ma apucase brusc si inspiratia! Acuma poezii mai facusem eu, dar în caldura parfumata a dormitorului comun, de dragoste, eram îndragostit, da’ stiti cum?, rau de tot, ca ultima oara înainte de însuratoare. Dar atunci, în post, eram patruns de responsabilitate, mi se parea ca toata lumea din unitate dormea linistita si chiar oamenii din sat, pentru ca eram eu la datorie. Mi-a venit în minte o imagine din Evul Mediu cu aia care umblau aiurea noaptea pe strazi si racneau din toti bojocii: “Linisteeeeee! Toata lumea doaaaarmeeeee!!!!!!” si m-a prins ceva asa, ca un patriotism. “Ce-ar fi sa fac o poezie despre tara, adaptata la moment? Adica patriotica, ce s-o mai scaldam!” Da’ cum s-o scriu fratele meu, ca era o bezna de-mi bagam destele-n ochi si cu tot harnasamentul pe mine abia ma miscam ? “Nu-i nimic, o fac mai scurta si o recit de unul singur pâna o învat pe de rost, ce dracu’ mai fac doua ore?”, ca una trecuse deja pâna ma obisnuisem cu decorul. “Bine-ai mai ajuns Dane, numa’ asta n-ai facut în viata ta, sa vorbesti cu porcii noaptea. Da’ ia stai, de ce sa nu fie vorba si despre mine, adica stau aici si le pazesc somnul la toti ca prostu’ si sa nu ramâna nimic? “ Si ca sa n-o mai lungesc, asa a iesit poezia “Autobiografie“ :
Aici, unde zilele
Se socotesc în dimineti
Si anii în primaveri,
Aici, unde pamântul
Cânta pentru fiecare grâu
Si pâinea se face
Lumina,
Aici, unde cerul adânc, albastru
Este prima carte pe care o citesc copiii,
Aici, unde fapta oamenilor
- certitudine si fagaduinta –
Inseamna îndemn,
Aici, unde dragostea izvoraste
Din priviri si inimi
Si unde iarba si nisipul
Nasc bucuria,
Aici, printre oameni ca mine,
Eu m-am nascut.
Aici, unde zilele
Se socotesc în dimineti
Si anii în primaveri,
Aici, unde pamântul
Cânta pentru fiecare grâu
Si pâinea se face
Lumina,
Aici, unde cerul adânc, albastru
Este prima carte pe care o citesc copiii,
Aici, unde fapta oamenilor
- certitudine si fagaduinta –
Inseamna îndemn,
Aici, unde dragostea izvoraste
Din priviri si inimi
Si unde iarba si nisipul
Nasc bucuria,
Aici, printre oameni ca mine,
Eu m-am nascut.
Tare mai era frig! Mai ales la “fapta oamenilor”, alea trei versuri. Trebuia pus ceva cu oamenii muncii, cincinale... sa treaca de cenzura. Am publicat-o în revista pe care am scos-o înainte de “liberare“. “Cadente”. Ma uit la ea chiar acum. Cu desenele facute de mine, în penita. Am dat de ea într-un raft, cautând bineînteles altceva.
Dupa vârsta de 50 de ani, Dan s-a stabilit în Franta.
joi, 19 martie 2009
O singura greşealǎ
Îţi trebuie mult timp, ani întregi, uneori chiar o viaţǎ ca sǎ construieşti ceva durabil. Sǎ fii iubit si respectat. Şi pe urmǎ, mânat fiind de ceva, nu se ştie de ce anume, în câteva secunde sǎ distrugi totul. Este greşeala finalǎ, de care te apropii ca fluturii de noapte de luminǎ.
Dupǎ cum poţi fi un om ilustru al vremii tale dar sǎ porţi stigmatul unui pǎcat. Greşeala de început, cu care trebuie sa trǎieşti toatǎ viaţa. Sau purtând stigmatul sǎ fii totuşi celebru. Dar fǎrǎ ca una sǎ o facǎ uitatǎ pe deplin pe cealaltǎ.
Aşa s-au întâmplat lucrurile cu Eliade, Ionesco sau Cioran. Prigoniţi în propria ţarǎ pentru unele (mici) rǎtǎciri din juneţe, au devenit totuşi şi au rǎmas repere ale culturii lumii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Maugham, care a fost pentru M.I.-6. "omul nostru din Petrogad" sau cu Hemingway care a fost "omul nostru din Havana", fǎrǎ însǎ ca valoarea creaţiei lor sǎ scadǎ. Iar Wagner fǎrǎ (aproape) nici o vinǎ, a suportat 90 de ani mai târziu consecinţele faptului cǎ opera sa a fost apreciatǎ de Hitler. Sau ce-ar mai fi de spus despre Karajan care a celebrat printr-un concert cǎderea Parisului pentru ca în 1985 sǎ dirijeze oficial pentru prima oarǎ Imnul European, asta dupǎ ce a fost recuperat rapid de aliaţi în 1948, când lumea încǎ nu se trezise din coşmarul rǎzboiului. Şi a fost şi el printre uriaşii secolului trecut.
Cǎrǎm şi noi, cei obisnuiţi, în spinare o povarǎ de regrete pentru lucruri pe care le-am vrea uitate. Şi nefiind uriaşi, rǎmânem vinovaţi. Dacǎ ai omorât, nimic nu te mai spalǎ, te vei numi criminal tot restul vieţii. Dacǎ ai înşelat, îi pierzi pe cei apropiaţi pǎstrându-ţi însǎ duşmanii şi toţi, şi unii şi alţii, te vor privi cu neîncredere, aşa cum îti pǎzesti buzunarele în mulţime. Dacǎ ai fǎcut pe cineva sǎ sufere, te pedepseşti singur pentru cǎ tu suferi încǎ mai mult ca el. Chiar dacǎ a fost fǎrǎ vina sau voia ta, tu ştii cǎ n-a fost nici a lui. Şi nu uita nici cǎ ceea ce faci într-o clipǎ tulbure nu-ţi va limpezi mai mult calea ci îi va adǎuga poate zbaterea pǎrerii de rǎu. Devii astfel vinovat de douǎ ori, necunoscându-l îndeajuns pe el şi necunoscându-te nici pe tine: vinovat faţǎ de el şi apoi faţa de "eul" tǎu ascuns, atunci când rǎmâi singur în faţa ta. Pentru cǎ absolut singur nu eşti niciodatǎ. Şi cred cǎ cel mai greu este sǎ te ierţi pe tine. Voltaire spunea cǎ “cea mai înverşunatǎ luptǎ este cu tine insuţi. Te afli în ambele tabere”. Sǎ încerci sǎ explici, tu, cel care cere iertare şi astfel sǎ te faci sǎ înţelegi pe tine, cel care trebuie sǎ ierte şi poate nu te va ierta niciodatǎ. Continui sǎ fii un om normal sau un geniu, dar îţi vei aminti mereu cǎ odatǎ ai greşit. Şi toţi cei care te cunosc vor face la fel. Dacǎ ai fost un om normal, în sens de obişnuit, nu mai rǎmâne nimic decât greşeala, iar dacǎ ai fost geniu (sau mǎcar peste media respectabilitǎţii), va exista mereu un "dar" atenuant, pe lângǎ cel definitiv, acuzator…
Dupǎ cum poţi fi un om ilustru al vremii tale dar sǎ porţi stigmatul unui pǎcat. Greşeala de început, cu care trebuie sa trǎieşti toatǎ viaţa. Sau purtând stigmatul sǎ fii totuşi celebru. Dar fǎrǎ ca una sǎ o facǎ uitatǎ pe deplin pe cealaltǎ.
Aşa s-au întâmplat lucrurile cu Eliade, Ionesco sau Cioran. Prigoniţi în propria ţarǎ pentru unele (mici) rǎtǎciri din juneţe, au devenit totuşi şi au rǎmas repere ale culturii lumii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Maugham, care a fost pentru M.I.-6. "omul nostru din Petrogad" sau cu Hemingway care a fost "omul nostru din Havana", fǎrǎ însǎ ca valoarea creaţiei lor sǎ scadǎ. Iar Wagner fǎrǎ (aproape) nici o vinǎ, a suportat 90 de ani mai târziu consecinţele faptului cǎ opera sa a fost apreciatǎ de Hitler. Sau ce-ar mai fi de spus despre Karajan care a celebrat printr-un concert cǎderea Parisului pentru ca în 1985 sǎ dirijeze oficial pentru prima oarǎ Imnul European, asta dupǎ ce a fost recuperat rapid de aliaţi în 1948, când lumea încǎ nu se trezise din coşmarul rǎzboiului. Şi a fost şi el printre uriaşii secolului trecut.
Cǎrǎm şi noi, cei obisnuiţi, în spinare o povarǎ de regrete pentru lucruri pe care le-am vrea uitate. Şi nefiind uriaşi, rǎmânem vinovaţi. Dacǎ ai omorât, nimic nu te mai spalǎ, te vei numi criminal tot restul vieţii. Dacǎ ai înşelat, îi pierzi pe cei apropiaţi pǎstrându-ţi însǎ duşmanii şi toţi, şi unii şi alţii, te vor privi cu neîncredere, aşa cum îti pǎzesti buzunarele în mulţime. Dacǎ ai fǎcut pe cineva sǎ sufere, te pedepseşti singur pentru cǎ tu suferi încǎ mai mult ca el. Chiar dacǎ a fost fǎrǎ vina sau voia ta, tu ştii cǎ n-a fost nici a lui. Şi nu uita nici cǎ ceea ce faci într-o clipǎ tulbure nu-ţi va limpezi mai mult calea ci îi va adǎuga poate zbaterea pǎrerii de rǎu. Devii astfel vinovat de douǎ ori, necunoscându-l îndeajuns pe el şi necunoscându-te nici pe tine: vinovat faţǎ de el şi apoi faţa de "eul" tǎu ascuns, atunci când rǎmâi singur în faţa ta. Pentru cǎ absolut singur nu eşti niciodatǎ. Şi cred cǎ cel mai greu este sǎ te ierţi pe tine. Voltaire spunea cǎ “cea mai înverşunatǎ luptǎ este cu tine insuţi. Te afli în ambele tabere”. Sǎ încerci sǎ explici, tu, cel care cere iertare şi astfel sǎ te faci sǎ înţelegi pe tine, cel care trebuie sǎ ierte şi poate nu te va ierta niciodatǎ. Continui sǎ fii un om normal sau un geniu, dar îţi vei aminti mereu cǎ odatǎ ai greşit. Şi toţi cei care te cunosc vor face la fel. Dacǎ ai fost un om normal, în sens de obişnuit, nu mai rǎmâne nimic decât greşeala, iar dacǎ ai fost geniu (sau mǎcar peste media respectabilitǎţii), va exista mereu un "dar" atenuant, pe lângǎ cel definitiv, acuzator…
duminică, 15 martie 2009
Avem secrete?
Dragii mei moncheri. Nu va râdeti, avem un coleg caruia i-am spus la început, cu drag si prieteneste "mon cher". Cu timpul asta a devenit (pre)numele lui, deci acuma îl cheama pur si simplu, desi el nu-i nici pur si nici simplu, Moncher. Initiez o dezbatere, sau cum vad ca e moda acum, îi zice leapsa. Despre cât si ce trebuie sa stie lumea despre noi. Am vazut emisiuni întregi la TV despre Facebook (stiati ca autorul este un pusti sub 30 de ani ?, scuze celor sub 30 de ani, o sa vedeti voi peste alti 30 ce compliment frumos este), despre camere video montate prin oras la intersectii, pasaport biometric, cipuri etc. In Romania este dezbatere mare, în toate mediile (culturale si mai putin), despre noile pasapoarte. In familia mea se ia cuvântul pro sau contra. La toate astea, contrar principiilor de baza ale unei Lepse autentice, unde tu, initiatorul, pui problema si lasi în mod sadic oamenii sa caute raspunsul înauntrul lor, eu raspund primul printr-o adânca reflectie : foaie verde prastie, curge apa-n beci ! Problema nu este ce se afla despre tine (mare minune!, daca din miile de legi care exista - unele contradictorii, ca uneori Parlamentul scoate legi, dar uita sa le abroge pe alea vechi ! – eu respect doar cele 10 porunci, atunci e OK), ci mai degraba cine. Daca e un idiot, sa fie sanatos, îi doresc chiar sincer chestia asta, daca nu, nu, adica o sa treaca la altceva mai interesant pentru el si meseria pe care o face. Eu tin minte o replica a lui Sarko (oui, lui-même !) de foarte mult bun simt : "Pentru mine cea mai mare libertate este ca oamenii sa poata merge pe strada fara sa le fie frica". Deci mie n-au decât sa-mi puna o camera video si în, pardon, buda. N-am nimic de ascuns! Riscul, daca o fi vreo unul, este al lor!
De ce toata introducerea asta? De azi înainte, dau un ordin scurt si precis administratorilor blogului (o sa bifez o casuta), sa faca publica adresa mea (noastra) privata de mail. Veti fi deci toti verisori sau verisoare (aici e problema!) din partea vreunei strabunici (neaparat ramura cea buna!). Raducu si-a descoperit anul trecut o verisoara (pe bune!) despre care nu stia nimic. Deci se poate! Click pe pliculetul de mai jos si m-ati terminat! AM ZIS!
Leapsa în ordine alfabetica la: Costel, Duduca, Fata moshului, Raducu, Rosioara
De ce toata introducerea asta? De azi înainte, dau un ordin scurt si precis administratorilor blogului (o sa bifez o casuta), sa faca publica adresa mea (noastra) privata de mail. Veti fi deci toti verisori sau verisoare (aici e problema!) din partea vreunei strabunici (neaparat ramura cea buna!). Raducu si-a descoperit anul trecut o verisoara (pe bune!) despre care nu stia nimic. Deci se poate! Click pe pliculetul de mai jos si m-ati terminat! AM ZIS!
Leapsa în ordine alfabetica la: Costel, Duduca, Fata moshului, Raducu, Rosioara
sâmbătă, 14 martie 2009
Caii Moshului
Ia uite Costele de când dateaza capodopera: anul bacului nostru. Ma rog, unii învatau pentru examene, altii o faceau si mai lata! Având în vedere unde am dat eu examen, înca-i bine!
Wonderful Tonight
Asta caut de mult. Dupa mine cel mai frumos cântec cântat vreodata, cel mai simplu si adevarat text, cea mai buna versiune. Si bineînteles, deja clasic, pentru ca toate acestea trebuia sa aiba un nume, s-au numit Clapton.
Pentru ca nu pot fara o gluma, chiar proasta, nu stiam de ce sunt asa de cutremurat de melodia asta: a fost lansata în 1977.
Pulpa de miel la cuptor
Tocmai am pus o pulpa de miel (ma pregatesc de Pasti si ma antrenez!) la cuptor. Dar stiti cum? Impanata cu ... usturoi, normal, era de asteptat. Am pus o capatâna deja si mai am una pregatita. Prima cu cateii dezbracati la pielea goala pe care i-am insinuat adânc în carne, a doua îsi asteapta rândul spre sfârsitul coacerii. Daca se poate, mai puteti pune si câteva bucatele mici de gingimbru, da un gust bun si se spune ca este foarte bun pentru fete daca îl manânca baietii. Sare, un "praf de piper" dupa gust deasupra, eu am mai pus cumin si niste mirodenii din Guadelupa (merge si curry, în functie de asta se schimba doar numele produsului final: "Agneau au cumin et ses legumes" sau "au curry...", chestia asta cu "legumele sale" nu pot s-o înteleg, dar suna frumos). Deocamdata las pulpa împanata sa zaca într-o solutie de ulei plus apa si când cred eu ca e pe la jumatatea chinului, înnec totul cu vin alb putin dulce. Din timp în timp scoateti tava si cu o lingura mai domoliti fierbinteala carnii cu sosul în care se scalda. Atentie, animalul nu trebuie sa ramâna nici o secunda pe uscat, uleiul dispare ultimul si se arde, aburii de apa si vin intra însa în el pentru tot restul vietii. Cand se rumeneste bine pe o parte o puteti întoarce si pe partea cealalta ca sa fie bine prinsa peste tot, stiti voi. Acopar pulpa cu felioare subtiri de piept afumat de porc si deasupra pun ardei rosii, galbeni si verzi curatati si taiati în sferturi, neaparat în ordinea asta, pentru estetica si ca sa fereasca feliile de costita sa cedeze prea repede la dogoarea focului. Pun cateii de la cealalta capatâna de usturoi, dar nu dezbracati de tot, ci pâna la ultima coaja, cum ar fi în slip si t-shirt, în sosul în care se balaceste pulpa deja bine prinsa de caldura (sa vedeti ce buni sunt la sfarsit, ca o pasta si nici nu mai miros asa tare, puteti sa va si... vorbiti mai de-aproape). Mai arunc cu oarecare dispret cartofii taiati mare (de exemplu un cartof ca un ou taiat în sferturi) de jur împrejur, las sa ninga un pic de sare si pe cartofi si pun iar comoara asta în cuptor. Adaugati din timp în timp acelasi vin alb dupa cum am mentionat mai sus, dar pe coapsa mielului si lasati-o pe ea sa decida ce lasa sa curga mai jos. Eu am pus si putin suc de portocale si deja mirosul m-a zapacit de tot! Ce se mai vede dupa toata manopera asta, daca este bine aplicata, sunt cartofii si ardeii care acopera rusinea pulpei. Ei bine, când coaja ardeilor începe sa se întunece la culoare si cartofii se auresc ca verighetele, înseamna ca e gata. Bineînteles ca în tot timpul asta bucatarul (masculin obligatoriu, maître deci) trebuie sa aiba la dispozitie un (sau mai multe) Bloody Mary.
Asteptând sa se termine ce am pus eu la cuptor, manânc o musaca grozava facuta de Nana care a plecat iar la Paris la Andreea.
PS Dupa musaca si o cafea, plus niste ciocolata, între doua meciuri de rugby, am gustat ce-a iesit: IESTRAORDINAR, nu ca am facut-o eu, ca sunt si modest pe lânga celelalte calitati, dar merita efortul, care nici nu-i prea mare la o adica, doar ca trebuie sa te mai uiti din când în când ce se întâmpla în cuptorul ala!
Asteptând sa se termine ce am pus eu la cuptor, manânc o musaca grozava facuta de Nana care a plecat iar la Paris la Andreea.
PS Dupa musaca si o cafea, plus niste ciocolata, între doua meciuri de rugby, am gustat ce-a iesit: IESTRAORDINAR, nu ca am facut-o eu, ca sunt si modest pe lânga celelalte calitati, dar merita efortul, care nici nu-i prea mare la o adica, doar ca trebuie sa te mai uiti din când în când ce se întâmpla în cuptorul ala!
duminică, 8 martie 2009
Gabriel Liiceanu – Scrisori cǎtre fiul meu
Am citit cartea, am închis-o, am pus-o pe piept şi am rǎmas aşa multǎ vreme. Asta fac de fiecare datǎ când termin o carte. Şi am, aproape mereu, aceleaşi gânduri: cǎ a fost scrisǎ pentru mine, sau despre mine, cǎ aş fi putut s-o scriu eu sau cǎ aş putea sǎ scriu vreodatǎ ceva asemǎnǎtor. Nu banalizând-o, ci dându-mi seama, a câta oarǎ, cǎ subiectele cǎrţilor sunt la îndemâna noastrǎ, uneori aşa de aproape cǎ nici nu le vezi, neştiind unde sǎ cauţi, iar dacǎ le gǎseşti, mai trebuie sǎ şi fii în stare sǎ scrii despre ele.
Pe urmǎ, dacǎ autorul îmi este cunoscut, vreau sǎ ştiu dacǎ-l “vǎd” la fel ca înainte sau ceva s-a schimbat.
Dacǎ-l ştiu doar din alte cǎrţi sau din ce s-a spus despre el, adaug sau schimb ceva la portretul lui. Este ca un fel de Dorian Gray cu diferenţa cǎ nu se descompune, ci se recompune, se schimbǎ, în timp ce personajul real rǎmâne cel cunoscut din biografii. Aşa s-a întâmplat cu Eliade pe care citindu-l, îmi este totuşi la fel de departe, în timp şi-n spaţiu.
Dacǎ în plus îl cunosc, suntem aproape din aceeasi generaţie, l-am ascultat vorbind de multe ori, este o personalitate admiratǎ şi contestatǎ deopotrivǎ, atunci chiar personajul real, cel din biografiile neterminate, se schimbǎ. Şi pe mǎsurǎ ce înţeleg lucruri noi despre el, întrebǎrile care nu au (încǎ) rǎspuns se înmulţesc. Aşa se întâmplǎ cu Liiceanu.
Ca sǎ mǎrturisesc la care anume din cele 16 scrisori continui încǎ sǎ mǎ gândesc, la destulǎ vreme dupǎ citirea lor, atunci spun sincer, 15 şi 16. Curios, exact acelea care ni-l aratǎ pe Liiceanu cel cunoscut, care-l fac sǎ rǎmânǎ acolo unde era şi înainte, poate cu unele detalii în plus. Filosof, discipol preferat al lui Noica, care face ce face şi vorbeste despre (din) Heidegger şi care nu-şi poate (nu vrea ?) reprima plǎcerea despicǎrii firului în paişpe sau a “dezbrǎcǎrii“ cuvintelor. De altfel, demersul sǎu este asemǎnǎtor cu cel al lui Noica. Acesta susţinea în 1942 cǎ produsele tehnicii sunt, în fond, abstracţiuni. “O şosea este o abstracţiune, dar pe o şosea se pot întâmpla lucruri concrete, de exemplu sǎ plece în lume fiul risipitor”. Asa şi Liiceanu: pleacǎ de pildǎ de la noţiunea de aforism şi ajunge sǎ demonstreze pe mai multe pagini destul de abstracte cǎ numele, cel mai concret şi aproape lucru de fiinţa noastrǎ, este un “aforism prin excelenţǎ”.
In celelalte scrisori vezi un alt Liiceanu, care ni se mǎrturiseşte aşa cum este el, se agaţǎ de toate (?) detaliile vieţii lui ca sǎ-l vedem cum nu-l ştiam. O şi spune de altfel: “Voi proceda ca iedera: pentru a lua în stǎpânire totul, mǎ voi agǎţa de orice îmi iese în cale.” Şi-l vedem un om obişnuit ca mulţi dintre noi, acasǎ la el, cu obiceiuri (jumǎtatea de paginǎ unde ne povesteşte cum se bea o bere Leffe este memorabilǎ) şi program strict, simplu şi modest (imagine cǎutatǎ? asta e treaba lui), fiindu-i omeneşte fricǎ atunci când este bolnav, simţindu-se ostatic în spital dar recunoscǎtor apoi doctorilor şi asistentelor, de-a valma, dupǎ ce l-au facut sǎnǎtos (un fel de sindrom Stockholm), lǎudând la grǎmadǎ sistemul american dar uitând sǎ ne spunǎ cât a costat operaţia, la bucǎtǎrie fiindu-i poftǎ şi foame (asta sigur nu este o imagine trucatǎ, se vede cǎ omului îi place sǎ mǎnânce şi, firesc, sǎ gǎteascǎ) sau în final, colecţionar de amintiri mǎrunte (“cutia lui cu fleacuri”), dar care pentru el înseamnǎ mult. Nu ne hrǎnim oare şi noi, acum când copiii noştri au plecat la rostul lor, cu amintiri de când erau acasǎ? Hedonist, epicurian, ceva între ceea ce francezii numesc “viveur” şi “bon vivant”, asta doar prietenii apropiaţi o ştiu şi doar el ne-ar putea-o spune. De fapt amestecul de imagini pe care ni-l propune despre el este tot un fel de “Jambalaya”, felul de mâncare tradiţional despre care povesteşte într-o întreagǎ scrisoare, în care se pun împreunǎ cǎrnuri şi legume de nealǎturat prin alte pǎrţi nici mǎcar pe o foaie de hârtie. Iar cum ne spune istoria vieţii nu este departe de felul în care gazda lui pregǎteşte aceastǎ mâncare: amândoi oficiazǎ. Nu ni l-am imaginat niciodatǎ aşa? E vina noastrǎ, ar fi trebuit sǎ bǎnuim cǎ a fost odatǎ copil, bǎiat mǎrişor care-şi descoperǎ trupul, începe sǎ aibǎ unele mirǎri şi sǎ priceapǎ câte ceva (aici este un pasaj de câteva rânduri unde nu-l cred, dar pentru cǎ-i scrie fiului lui, hai sǎ mergem cu tact mai departe, toţi am trecut prin asta), cǎ îl mai doare şi pe el ceva din când în când, cǎ-i este foame sau sete, sau cǎ, la cât îi pare barba de rebelǎ, bǎrbieritul este o caznǎ zilnicǎ dupǎ care trebuie sǎ-şi calmeze usturimea cu ceva şi dacǎ o poate face ca sǎ şi miroase frumos dupǎ aceea, de ce nu? Auzindu-i vocea şi vǎzându-i chipul, aş fi jurat cǎ fumeazǎ. El ne-o spune pe trei pagini. Cine nu ştia, întelege acum cǎ fumatul înseamnǎ în primul rând gestul. Şi multe tabieturi legate de pachet, brichetǎ sau scrumierǎ. Pentru un filosof care se respectǎ asta se numeşte “ritualizarea micilor plǎceri”. Bun, între timp s-a lǎsat. Fiind un hedonist, nu neapǎrat ateu (“Dumnezeu şi Diavolul sǎlǎşuiesc în detalii”), ci mai degrabǎ agnostic ("despre viaţa de dincolo nimeni nu ştie nimic, nu s-a întors nimeni de acolo, de aceea putem divaga la infinit"), supus “marilor mici plǎceri ale vieţii“şi fumatul fiind una dintre ele, n-ar fi exclus ca într-o bunǎ zi sǎ se reapuce şi sǎ ne spunǎ asta în alte scrisori. El vrea sǎ ne curme curiozitatea şi ne povesteşte nesofisticat despre el, dar de pe poziţia lui de bǎrbat bine, cochet, normal, de succes, foarte ocupat şi singur. Singur… Ei, aici e buba. Când vine vorba de “celǎlalt“.
Şi uite-aşa revenim la cele douǎ scrisori pomenite mai sus. “Pentru cǎ am iubit fetele când eram adolescenţi iubim femeile astǎzi“, se spunea ieri despre o carte a lui Cǎrtǎrescu. Şi nu ne putem separa de acest “când blestem când binefacere“ care ne va locui şi însoţi pânǎ la sfârşitul vieţii, spune azi Liiceanu. Nimic nou, ştiam deja asta. Sunt dintre cei care au plâns de multe ori pentru o fatǎ, care au fost în stare sǎ nu doarmǎ nopţi pentru un cuvânt, privire sau atingere. Sunt un etern îndrǎgostit, chiar dacǎ, voind sǎ spun ceva despre poziţia mea faţǎ de concept, rǎmân un fidel convins. Dragostea nedorinţǎ, care nu are nimic senzual, cuprinderea în mintea ta a universului ei, secundele unei priviri sau zâmbet, care n-au mai fost şi nu vor mai fi. Cioran spune cǎ dupǎ asta nu poate fi decât moartea, Eliade cǎ este un început spre altceva. Liiceanu îi admirǎ pe cei rǎmaşi singuri care au puterea, precum unele pǎsǎri, sǎ disparǎ prin vrerea lor. Spun toţi trei acelaşi lucru ? Nu ştiu. Eliade crede cǎ moartea este de fapt un nou început, dar abordarea este veselǎ, sau hai sǎ zicem neapǎsatǎ, nefatalistǎ, nu trebuie sǎ ne apropiem de ea din ce în ce mai sumbri. Liiceanu e pe-aproape. Perspectiva “nu trebuie neapǎrat trǎita ca o catastrofǎ”, ne putem îndrepta cǎtre sfârşit cu veselie. El nu neagǎ iubirea, în schimb o pune în condiţii imposibile. Iubirea “departe de ochii lumii” este de fapt întoarcerea la Adam şi Eva când lumea nu exista, e adevǎrat nu pentru multǎ vreme. Sǎ fie oare un “da” spus lui Rousseau (“omul e bun prin natura sa, societatea însǎ îl stricǎ” – întreb şi eu, omul om sau omul bǎrbat?, asta e una din capcanele limbii franceze), aplicat la cuplu? “Marea întâlnire” nu este decât “adevǎrul cumplit al neîntâlnirilor esenţiale ale vieţii” spune Liiceanu. Eu unul nu cred. Dupǎ el Romeo şi Julieta s-au iubit deci “în contratimp“ şi n-au avut vreme sǎ-şi armonizeze cronologiile, sǎ-şi muleze vieţile şi de asta acum, dupǎ moarte, aratǎ cu degetul, dar nu spre simbolul unirii prin moarte ci spre “imposibilitatea ideii de cuplu“. Ne este cunoscutǎ parcǎ resemnarea asta mioriticǎ, nu? Şi aici începe pledoaria lui despre cuplu. Evit sǎ spun “împotriva cuplului”. Pentru cǎ problema lui Liiceanu este cuplul. Iar problema cuplului la el este “diferenţa între iubire şi iubirea juridic-eticǎ (cǎsǎtoria)”. In toatǎ cartea asta lipseşte un personaj. Vorbeşte despre mama lui, despre tatǎ, despre prieteni şi magistri, îi scrie fiului, dar nu pomeneşte o vorbǎ despre mama acestui fiu. Aici este rana lui, chiar daca spǎlatǎ cu sǎpun de santal şi acoperitǎ mereu cu o hainǎ frumoasǎ. Cred cǎ a suferit mult. Suferinţa este evidentǎ, trǎirea lui nu poate sau nu vrea sǎ o uite sau da deoparte, exemplele pe care le dǎ în favoarea ideii sale sunt vii şi merg pânǎ la detalii surprinzǎtoare de dialog. In schimb, putinele evocǎri pozitive sunt vagi şi existǎ doar pentru a echilibra un pic “l’arrière gout”. Iar explicaţia pe care ne-o dǎ pentru aceste cupluri care totuşi supravieţuiesc este înfricoşǎtoare: “... frica de a te muta din existenţa ta ... de continuitatea între plânsul iniţial şi singurǎtatea horcǎitului final “.
Şi cu toate acestea Liiceanu încearcǎ o reconciliere, mǎcar teoreticǎ şi mǎcar cu el însuşi : “Avem nevoie de celǎlalt. Marile bucurii sau fericirea ... nu sunt exercitii solitare“, dar nu se poate totuşi abţine sǎ nu adauge sâmburele îndoielii: “atunci când sunt posibile“. El a iubit şi iubeste infinit femeia, simbolul, ideea, aerul pe care-l reprezintǎ ea, situându-se undeva între Cioran şi Eliade. Mai aproape de Eliade ziceam, pentru cǎ o iubeşte divinizând-o, cunoscând-o, recunoscând-o şi cǎutând-o, ea n-a apǎrut în viaţa lui la 70 de ani ca o mirare, fǎrǎ sǎ ştie prea bine cum se procedeazǎ cu aceastǎ fiinţǎ şi având apoi insomnii gândindu-se la ce s-a întâmplat. “Unde eşti tu, pe care cǎutându-te cu mâinile întinse, sǎ te gǎsesc cǎutându-mǎ la fel ? “ – ce întrebare tristǎ dar şi optimistǎ în acelasi timp!
Este oare o carte doar pentru “noi bǎrbaţii? Aceste animale eterne? “, adaug şi eu semnul meu de întrebare. Nu cred. Poate chiar invers, iar femeile şi bǎrbaţii deopotrivǎ trebuie sǎ o înţeleagǎ împreunǎ. Şi dacǎ în final la picioarele statuii închinate cuplului şi la picioarele femeii se aşterne un covor de flori, dacǎ vǎ uitaţi mai atent o sǎ vedeti cǎ primele sunt coroane, din pǎcate rǎtǎcite acolo. “Ce-ar fi oamenii fǎrǎ femei? Rari..., extrem de rari...” spunea Mark Twain. Iar faptul cǎ “nu putem intra mǎcar o datǎ în somn fǎrǎ sǎ mângâiem, cu ochii mijiţi ai minţii un trup de femeie“ nu e nici o supǎrare, trebuie sǎ rǎmânǎ speranţa noastrǎ. Imaginaţia dragele mele, mai mult chiar decât trupul, ce sǎ-i faci, aceste câmpuri fǎrǎ margini ale noastre din care Calul Negru al lui Platon a fǎcut adevǎrate hipodromuri. Cu multe obstacole...
Pe urmǎ, dacǎ autorul îmi este cunoscut, vreau sǎ ştiu dacǎ-l “vǎd” la fel ca înainte sau ceva s-a schimbat.
Dacǎ-l ştiu doar din alte cǎrţi sau din ce s-a spus despre el, adaug sau schimb ceva la portretul lui. Este ca un fel de Dorian Gray cu diferenţa cǎ nu se descompune, ci se recompune, se schimbǎ, în timp ce personajul real rǎmâne cel cunoscut din biografii. Aşa s-a întâmplat cu Eliade pe care citindu-l, îmi este totuşi la fel de departe, în timp şi-n spaţiu.
Dacǎ în plus îl cunosc, suntem aproape din aceeasi generaţie, l-am ascultat vorbind de multe ori, este o personalitate admiratǎ şi contestatǎ deopotrivǎ, atunci chiar personajul real, cel din biografiile neterminate, se schimbǎ. Şi pe mǎsurǎ ce înţeleg lucruri noi despre el, întrebǎrile care nu au (încǎ) rǎspuns se înmulţesc. Aşa se întâmplǎ cu Liiceanu.
Ca sǎ mǎrturisesc la care anume din cele 16 scrisori continui încǎ sǎ mǎ gândesc, la destulǎ vreme dupǎ citirea lor, atunci spun sincer, 15 şi 16. Curios, exact acelea care ni-l aratǎ pe Liiceanu cel cunoscut, care-l fac sǎ rǎmânǎ acolo unde era şi înainte, poate cu unele detalii în plus. Filosof, discipol preferat al lui Noica, care face ce face şi vorbeste despre (din) Heidegger şi care nu-şi poate (nu vrea ?) reprima plǎcerea despicǎrii firului în paişpe sau a “dezbrǎcǎrii“ cuvintelor. De altfel, demersul sǎu este asemǎnǎtor cu cel al lui Noica. Acesta susţinea în 1942 cǎ produsele tehnicii sunt, în fond, abstracţiuni. “O şosea este o abstracţiune, dar pe o şosea se pot întâmpla lucruri concrete, de exemplu sǎ plece în lume fiul risipitor”. Asa şi Liiceanu: pleacǎ de pildǎ de la noţiunea de aforism şi ajunge sǎ demonstreze pe mai multe pagini destul de abstracte cǎ numele, cel mai concret şi aproape lucru de fiinţa noastrǎ, este un “aforism prin excelenţǎ”.
In celelalte scrisori vezi un alt Liiceanu, care ni se mǎrturiseşte aşa cum este el, se agaţǎ de toate (?) detaliile vieţii lui ca sǎ-l vedem cum nu-l ştiam. O şi spune de altfel: “Voi proceda ca iedera: pentru a lua în stǎpânire totul, mǎ voi agǎţa de orice îmi iese în cale.” Şi-l vedem un om obişnuit ca mulţi dintre noi, acasǎ la el, cu obiceiuri (jumǎtatea de paginǎ unde ne povesteşte cum se bea o bere Leffe este memorabilǎ) şi program strict, simplu şi modest (imagine cǎutatǎ? asta e treaba lui), fiindu-i omeneşte fricǎ atunci când este bolnav, simţindu-se ostatic în spital dar recunoscǎtor apoi doctorilor şi asistentelor, de-a valma, dupǎ ce l-au facut sǎnǎtos (un fel de sindrom Stockholm), lǎudând la grǎmadǎ sistemul american dar uitând sǎ ne spunǎ cât a costat operaţia, la bucǎtǎrie fiindu-i poftǎ şi foame (asta sigur nu este o imagine trucatǎ, se vede cǎ omului îi place sǎ mǎnânce şi, firesc, sǎ gǎteascǎ) sau în final, colecţionar de amintiri mǎrunte (“cutia lui cu fleacuri”), dar care pentru el înseamnǎ mult. Nu ne hrǎnim oare şi noi, acum când copiii noştri au plecat la rostul lor, cu amintiri de când erau acasǎ? Hedonist, epicurian, ceva între ceea ce francezii numesc “viveur” şi “bon vivant”, asta doar prietenii apropiaţi o ştiu şi doar el ne-ar putea-o spune. De fapt amestecul de imagini pe care ni-l propune despre el este tot un fel de “Jambalaya”, felul de mâncare tradiţional despre care povesteşte într-o întreagǎ scrisoare, în care se pun împreunǎ cǎrnuri şi legume de nealǎturat prin alte pǎrţi nici mǎcar pe o foaie de hârtie. Iar cum ne spune istoria vieţii nu este departe de felul în care gazda lui pregǎteşte aceastǎ mâncare: amândoi oficiazǎ. Nu ni l-am imaginat niciodatǎ aşa? E vina noastrǎ, ar fi trebuit sǎ bǎnuim cǎ a fost odatǎ copil, bǎiat mǎrişor care-şi descoperǎ trupul, începe sǎ aibǎ unele mirǎri şi sǎ priceapǎ câte ceva (aici este un pasaj de câteva rânduri unde nu-l cred, dar pentru cǎ-i scrie fiului lui, hai sǎ mergem cu tact mai departe, toţi am trecut prin asta), cǎ îl mai doare şi pe el ceva din când în când, cǎ-i este foame sau sete, sau cǎ, la cât îi pare barba de rebelǎ, bǎrbieritul este o caznǎ zilnicǎ dupǎ care trebuie sǎ-şi calmeze usturimea cu ceva şi dacǎ o poate face ca sǎ şi miroase frumos dupǎ aceea, de ce nu? Auzindu-i vocea şi vǎzându-i chipul, aş fi jurat cǎ fumeazǎ. El ne-o spune pe trei pagini. Cine nu ştia, întelege acum cǎ fumatul înseamnǎ în primul rând gestul. Şi multe tabieturi legate de pachet, brichetǎ sau scrumierǎ. Pentru un filosof care se respectǎ asta se numeşte “ritualizarea micilor plǎceri”. Bun, între timp s-a lǎsat. Fiind un hedonist, nu neapǎrat ateu (“Dumnezeu şi Diavolul sǎlǎşuiesc în detalii”), ci mai degrabǎ agnostic ("despre viaţa de dincolo nimeni nu ştie nimic, nu s-a întors nimeni de acolo, de aceea putem divaga la infinit"), supus “marilor mici plǎceri ale vieţii“şi fumatul fiind una dintre ele, n-ar fi exclus ca într-o bunǎ zi sǎ se reapuce şi sǎ ne spunǎ asta în alte scrisori. El vrea sǎ ne curme curiozitatea şi ne povesteşte nesofisticat despre el, dar de pe poziţia lui de bǎrbat bine, cochet, normal, de succes, foarte ocupat şi singur. Singur… Ei, aici e buba. Când vine vorba de “celǎlalt“.
Şi uite-aşa revenim la cele douǎ scrisori pomenite mai sus. “Pentru cǎ am iubit fetele când eram adolescenţi iubim femeile astǎzi“, se spunea ieri despre o carte a lui Cǎrtǎrescu. Şi nu ne putem separa de acest “când blestem când binefacere“ care ne va locui şi însoţi pânǎ la sfârşitul vieţii, spune azi Liiceanu. Nimic nou, ştiam deja asta. Sunt dintre cei care au plâns de multe ori pentru o fatǎ, care au fost în stare sǎ nu doarmǎ nopţi pentru un cuvânt, privire sau atingere. Sunt un etern îndrǎgostit, chiar dacǎ, voind sǎ spun ceva despre poziţia mea faţǎ de concept, rǎmân un fidel convins. Dragostea nedorinţǎ, care nu are nimic senzual, cuprinderea în mintea ta a universului ei, secundele unei priviri sau zâmbet, care n-au mai fost şi nu vor mai fi. Cioran spune cǎ dupǎ asta nu poate fi decât moartea, Eliade cǎ este un început spre altceva. Liiceanu îi admirǎ pe cei rǎmaşi singuri care au puterea, precum unele pǎsǎri, sǎ disparǎ prin vrerea lor. Spun toţi trei acelaşi lucru ? Nu ştiu. Eliade crede cǎ moartea este de fapt un nou început, dar abordarea este veselǎ, sau hai sǎ zicem neapǎsatǎ, nefatalistǎ, nu trebuie sǎ ne apropiem de ea din ce în ce mai sumbri. Liiceanu e pe-aproape. Perspectiva “nu trebuie neapǎrat trǎita ca o catastrofǎ”, ne putem îndrepta cǎtre sfârşit cu veselie. El nu neagǎ iubirea, în schimb o pune în condiţii imposibile. Iubirea “departe de ochii lumii” este de fapt întoarcerea la Adam şi Eva când lumea nu exista, e adevǎrat nu pentru multǎ vreme. Sǎ fie oare un “da” spus lui Rousseau (“omul e bun prin natura sa, societatea însǎ îl stricǎ” – întreb şi eu, omul om sau omul bǎrbat?, asta e una din capcanele limbii franceze), aplicat la cuplu? “Marea întâlnire” nu este decât “adevǎrul cumplit al neîntâlnirilor esenţiale ale vieţii” spune Liiceanu. Eu unul nu cred. Dupǎ el Romeo şi Julieta s-au iubit deci “în contratimp“ şi n-au avut vreme sǎ-şi armonizeze cronologiile, sǎ-şi muleze vieţile şi de asta acum, dupǎ moarte, aratǎ cu degetul, dar nu spre simbolul unirii prin moarte ci spre “imposibilitatea ideii de cuplu“. Ne este cunoscutǎ parcǎ resemnarea asta mioriticǎ, nu? Şi aici începe pledoaria lui despre cuplu. Evit sǎ spun “împotriva cuplului”. Pentru cǎ problema lui Liiceanu este cuplul. Iar problema cuplului la el este “diferenţa între iubire şi iubirea juridic-eticǎ (cǎsǎtoria)”. In toatǎ cartea asta lipseşte un personaj. Vorbeşte despre mama lui, despre tatǎ, despre prieteni şi magistri, îi scrie fiului, dar nu pomeneşte o vorbǎ despre mama acestui fiu. Aici este rana lui, chiar daca spǎlatǎ cu sǎpun de santal şi acoperitǎ mereu cu o hainǎ frumoasǎ. Cred cǎ a suferit mult. Suferinţa este evidentǎ, trǎirea lui nu poate sau nu vrea sǎ o uite sau da deoparte, exemplele pe care le dǎ în favoarea ideii sale sunt vii şi merg pânǎ la detalii surprinzǎtoare de dialog. In schimb, putinele evocǎri pozitive sunt vagi şi existǎ doar pentru a echilibra un pic “l’arrière gout”. Iar explicaţia pe care ne-o dǎ pentru aceste cupluri care totuşi supravieţuiesc este înfricoşǎtoare: “... frica de a te muta din existenţa ta ... de continuitatea între plânsul iniţial şi singurǎtatea horcǎitului final “.
Şi cu toate acestea Liiceanu încearcǎ o reconciliere, mǎcar teoreticǎ şi mǎcar cu el însuşi : “Avem nevoie de celǎlalt. Marile bucurii sau fericirea ... nu sunt exercitii solitare“, dar nu se poate totuşi abţine sǎ nu adauge sâmburele îndoielii: “atunci când sunt posibile“. El a iubit şi iubeste infinit femeia, simbolul, ideea, aerul pe care-l reprezintǎ ea, situându-se undeva între Cioran şi Eliade. Mai aproape de Eliade ziceam, pentru cǎ o iubeşte divinizând-o, cunoscând-o, recunoscând-o şi cǎutând-o, ea n-a apǎrut în viaţa lui la 70 de ani ca o mirare, fǎrǎ sǎ ştie prea bine cum se procedeazǎ cu aceastǎ fiinţǎ şi având apoi insomnii gândindu-se la ce s-a întâmplat. “Unde eşti tu, pe care cǎutându-te cu mâinile întinse, sǎ te gǎsesc cǎutându-mǎ la fel ? “ – ce întrebare tristǎ dar şi optimistǎ în acelasi timp!
Este oare o carte doar pentru “noi bǎrbaţii? Aceste animale eterne? “, adaug şi eu semnul meu de întrebare. Nu cred. Poate chiar invers, iar femeile şi bǎrbaţii deopotrivǎ trebuie sǎ o înţeleagǎ împreunǎ. Şi dacǎ în final la picioarele statuii închinate cuplului şi la picioarele femeii se aşterne un covor de flori, dacǎ vǎ uitaţi mai atent o sǎ vedeti cǎ primele sunt coroane, din pǎcate rǎtǎcite acolo. “Ce-ar fi oamenii fǎrǎ femei? Rari..., extrem de rari...” spunea Mark Twain. Iar faptul cǎ “nu putem intra mǎcar o datǎ în somn fǎrǎ sǎ mângâiem, cu ochii mijiţi ai minţii un trup de femeie“ nu e nici o supǎrare, trebuie sǎ rǎmânǎ speranţa noastrǎ. Imaginaţia dragele mele, mai mult chiar decât trupul, ce sǎ-i faci, aceste câmpuri fǎrǎ margini ale noastre din care Calul Negru al lui Platon a fǎcut adevǎrate hipodromuri. Cu multe obstacole...
sâmbătă, 7 martie 2009
8 Martie, what else?
Un curcubeu din Ardeni... ghiocei si o "primavera" din gradina noastra.
Sa fiti (sunteti) cele mai frumoase si iubite!
Pentru Andreea, mereu si daca va mai fi vreodata suparata ca o "dadacesc" prea mult, pentru Nana, tot mereu si cand se va mai indoi de mine si pentru "voi", fara de care noi n-am fi.
joi, 5 martie 2009
Lupul si oile
Nu vad nici o reactie. Cica help, spunea un banc românesc:
Intr-o zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
A doua zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul a luat .... samd
A n-a zi o oaie a mâncat o oaie.
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
(aproximativ, please help me!!!, cine e aceasta poezie?)
Intr-o zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
A doua zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul a luat .... samd
A n-a zi o oaie a mâncat o oaie.
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
(aproximativ, please help me!!!, cine e aceasta poezie?)
SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 3
Sa ne distram un pic!
- La nastere suntem toti "des zéros". De-a lungul timpului putem deveni "des héros" !
- Uitati-va la litera M (aime !) si veti vedea doua fiinte care-si dau mâna. Daca priviti la N (haine !), cele doua fiinte sunt în opozitie.
- O anagrama a lui ZERO este EROZ (Eros) iar alta este ROZE, dragostea manifestata.
- A propos de cifra 7, care reprezinta ordinea cosmica si spirituala, perfectiunea: la 7 ani mergem la scoala, la 14 avem prima carte de identitate si la 21 (pe vremuri) deveneam majori!
Visele noptii
1 - Unitatea sau Monada, inceputul tuturor lucrurilor. A visa cifra 1 simbolizeaza singularitatea, dar si initiativa, noi orizonturi, posturi de conducere.
2 - Dualitatea, Duada, diversitatea, armonia. Simbolistica visului este asociere, cooperare, alianta.
3 - Ternarul sau Triada, numarul perfect. Visul înseamna artele, bucuria de a trai, usurinta in exprimare.
- La nastere suntem toti "des zéros". De-a lungul timpului putem deveni "des héros" !
- Uitati-va la litera M (aime !) si veti vedea doua fiinte care-si dau mâna. Daca priviti la N (haine !), cele doua fiinte sunt în opozitie.
- O anagrama a lui ZERO este EROZ (Eros) iar alta este ROZE, dragostea manifestata.
- A propos de cifra 7, care reprezinta ordinea cosmica si spirituala, perfectiunea: la 7 ani mergem la scoala, la 14 avem prima carte de identitate si la 21 (pe vremuri) deveneam majori!
Visele noptii
1 - Unitatea sau Monada, inceputul tuturor lucrurilor. A visa cifra 1 simbolizeaza singularitatea, dar si initiativa, noi orizonturi, posturi de conducere.
2 - Dualitatea, Duada, diversitatea, armonia. Simbolistica visului este asociere, cooperare, alianta.
3 - Ternarul sau Triada, numarul perfect. Visul înseamna artele, bucuria de a trai, usurinta in exprimare.
SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 2
ZERO …
… sau sunya înseamna "vid" în sanscrita si prima figurare a lui zero a fost un mic cerc. El reprezinta deci un tot finit, complet si perfect, autonom si totusi închis de propria lui limita. Cercul este proiectia echidistanta a punctului central, o creatie expansiva, fiind astfel imaginea conceptiei divine.
Tradus în araba, sunya devine sifr (vid), mentionat pentru prima data în mileniul III înainte de Christos în Babilon. Calatoria acestei lungi transformari trece prin sippar (mai întâi orasul Sippar în câmpia mesopotamiana dintre Tigru si Eufrat unde au fost gasite table de argila cu semne cuneiforme). De la acest cuvânt provine ebraicul sipur (istorie) care devine sepher (carte) si sephar (numar). Acest cuvânt va deveni în araba cifr sau sifr (cifra) având în final în algebra araba sensul numeric de zero. Transformarea fonetica în italiana l-a adus la formele cifra si zefiro, apoi zero, cifra cheie pentru stiinta si gandire (Sepher Torah de exemplu este textul fondator al iudaismului).
Civilizatia maya îl considera oul cosmic care contine regenerarea universului. Dumnezeu este deci matricea altor Dumnezei. Este numit Oul Lumii. Pitagora spune ca zero contine totul în el însusi. Simbolica sa este deci paradoxala deoarece el reprezinta totul sau nimic în diferite culturi.
UNU…
… este simbolul unitatii si al originii, începutul Universului. De altfel Universul îsi contine unicitatea chiar în numele lui. El reprezinta Creatia primordiala, lumina si soarele, originea vietii. Primele cuvinte din Biblie sunt "La început, Dumnezeu a creat …". Aceasta cifra este asociata Divinitatii ca sursa, suport si scop unic al întregii Creatii. La nivelul cel mai înalt de interpretare, el este Dumnezeu creat de Dumnezeu, adica 1 aparut din 0, Dumnezeu unic care a creat apoi totul în religiile monoteiste. El este Fiul. Unicitatea acestui Dumnezeu este resimtita profund si fundamental de câteva secole încoace.
1 este de asemenea unitatea matematica. El este reprezentat ca o bara verticala, imaginea simplificata a unui deget la sumerieni, babilonieni, hindusi, romani, arabi si chinezi. Poate fi de asemenea o linie orizontala la japonezi, sau chiar un punct, reprezentând o piatra, la mayasi. Este spiritul care actioneaza. 1 este vertical, "în picioare", pozitia distinctiva a speciei umane pentru ca reprezinta fiinta dotata cu cuvântul, receptor al Spiritului.
Trebuie spus de asemenea ca matematicienii greci faceau distinctie între unitate si numar. In opera sa "Elementele" Euclid spunea : “Unitatea este aceea potrivit careia fiecare lucru se numeste unu. Iar numar este o multime compusa din unitati”. De asemenea multe carti afirmau ca “unu nu-i numar, ci originea si baza tuturor numerelor”. "Eroarea" a fost corectata in secolul al XIX-lea.
DOI ...
… este sinonimul diferentei. El poate reprezenta în acelasi timp uniunea si separarea, echilibrul si conflictul. In a doua zi a Creatiei, Dumnezeu a "despartit apele". In raport cu UNU, chiar daca succesor, el se gaseste la o mare distanta. Distanta dintre singur si împreuna. El este, ca si 1, de origine sanscrita (dva, surprinzator, dar asta o stiti, este doi în ruseste!) care a trecut apoi în latina : duo. Cifra 2 desemneaza dragostea, cuplul, creatia, caminul, dar si dualitatea a doua fiinte fizice unite în acelasi spirit. Chinezii îl asociaza yin-ului feminin.
Adeptii fantasticului paralel spun ca (chiar) în situatiile aparent fara nici o iesire, exista totusi o iesire. Nu o vedem pentru ca nu stim unde sa o cautam. Este iesirea în planul irealului care ne aduce din nou la suprafata, la viata. Este cifra 2, iesirea gasita, negarea negatiei, negatia mortii, reînvierea deci, transformarea în spirit care este de fapt prima repetitie.
2 este cifra dualitatii, nu doar feminine si masculine ci a tuturor complementaritatilor. Dublul este necesar (dar înca nu suficient) pentru stabilitate. El este compus din 1+1 care s-au integrat într-o singura cifra, un singur corp. Acest corp este format dintr-o emisfera, semnificând femininul (matricea, simbolul feminitatii) si o dreapta orizontala, desemnând prin complementaritate polul masculin. Va rog sa notati, Stimati Domni, ca emisfera domina ansamblul…
Ca simbol, 2 a fost scris ca repetare a lui 1 : "II", "=" sau "..". Babilonienii, romanii si egiptenii au folosit prima forma. Ceva mai târziu celelalte doua bare orizontale au fost unite printr-o diagonala (interactiunea care uneste cele doua polaritati) ca sa se obtina Z si mai apoi 2.
TREI ...
... în sanscrita "tri" defineste echilibrul. Ce a început sa faca 2 pentru stabilitate, 3 îl desavârseste. Aceasta cifra are o simbolica particulara în toate credintele lumii. Taoistii cred ca ea este perfecta. In geometrie trei puncte sunt (în general, asta pentru matematicieni) suficiente pentru a defini un plan, de aceea mesele si scaunele cu trei picioare sunt întotdeauna stabile.
Semnificatia trinitatii este deosebita : asa cum a fost elaborata in sec. al IV-lea dupa Christos, ea semnifica un singur Dumnezeu care exista în trei ipostaze divine: Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Este ideea initiala a "tri-unitatii " în unitate. Intelegerea corecta a cifrei 3 (din punct de vedere simbolic, teologic si sacramental), acesta este tot misterul teologiei trinitare. Geneza spune ca în cea de-a treia zi Dumnezeu a creat marile, pamântul a iesit din ape si a aparut "belsugul de vegetatie", deci toate elementele necesare vietii. In a treia zi a fost trecut asadar pragul catre materia vie, spre viata. Toate zilele creatiei sunt grupate câte trei: într-a patra, a cincea si a sasea se savârseste opera începuta în primele trei.
Cifra 3 a atras întotdeauna atentia, poate pentru ca omului i-a fost greu sa si-o imagineze, adica sa treaca dincolo de 2. De altfel cuvântul trans, apropiat de trei, înseamna dincolo. Poseidon are ca simbol tridentul, templele antichitatii au grupuri de câte trei decoratiuni, fetele piramidelor sunt triunghiuri iar egiptenii repetau de trei ori o hieroglifa pentru a reprezenta infinitul.
TREI a fost reprezentat adaugând o unitate la DOI : "III", "≡" sau "…". Unind cele trei bare orizontale s-a obtinut cifra 3.
… sau sunya înseamna "vid" în sanscrita si prima figurare a lui zero a fost un mic cerc. El reprezinta deci un tot finit, complet si perfect, autonom si totusi închis de propria lui limita. Cercul este proiectia echidistanta a punctului central, o creatie expansiva, fiind astfel imaginea conceptiei divine.
Tradus în araba, sunya devine sifr (vid), mentionat pentru prima data în mileniul III înainte de Christos în Babilon. Calatoria acestei lungi transformari trece prin sippar (mai întâi orasul Sippar în câmpia mesopotamiana dintre Tigru si Eufrat unde au fost gasite table de argila cu semne cuneiforme). De la acest cuvânt provine ebraicul sipur (istorie) care devine sepher (carte) si sephar (numar). Acest cuvânt va deveni în araba cifr sau sifr (cifra) având în final în algebra araba sensul numeric de zero. Transformarea fonetica în italiana l-a adus la formele cifra si zefiro, apoi zero, cifra cheie pentru stiinta si gandire (Sepher Torah de exemplu este textul fondator al iudaismului).
Civilizatia maya îl considera oul cosmic care contine regenerarea universului. Dumnezeu este deci matricea altor Dumnezei. Este numit Oul Lumii. Pitagora spune ca zero contine totul în el însusi. Simbolica sa este deci paradoxala deoarece el reprezinta totul sau nimic în diferite culturi.
UNU…
… este simbolul unitatii si al originii, începutul Universului. De altfel Universul îsi contine unicitatea chiar în numele lui. El reprezinta Creatia primordiala, lumina si soarele, originea vietii. Primele cuvinte din Biblie sunt "La început, Dumnezeu a creat …". Aceasta cifra este asociata Divinitatii ca sursa, suport si scop unic al întregii Creatii. La nivelul cel mai înalt de interpretare, el este Dumnezeu creat de Dumnezeu, adica 1 aparut din 0, Dumnezeu unic care a creat apoi totul în religiile monoteiste. El este Fiul. Unicitatea acestui Dumnezeu este resimtita profund si fundamental de câteva secole încoace.
1 este de asemenea unitatea matematica. El este reprezentat ca o bara verticala, imaginea simplificata a unui deget la sumerieni, babilonieni, hindusi, romani, arabi si chinezi. Poate fi de asemenea o linie orizontala la japonezi, sau chiar un punct, reprezentând o piatra, la mayasi. Este spiritul care actioneaza. 1 este vertical, "în picioare", pozitia distinctiva a speciei umane pentru ca reprezinta fiinta dotata cu cuvântul, receptor al Spiritului.
Trebuie spus de asemenea ca matematicienii greci faceau distinctie între unitate si numar. In opera sa "Elementele" Euclid spunea : “Unitatea este aceea potrivit careia fiecare lucru se numeste unu. Iar numar este o multime compusa din unitati”. De asemenea multe carti afirmau ca “unu nu-i numar, ci originea si baza tuturor numerelor”. "Eroarea" a fost corectata in secolul al XIX-lea.
DOI ...
… este sinonimul diferentei. El poate reprezenta în acelasi timp uniunea si separarea, echilibrul si conflictul. In a doua zi a Creatiei, Dumnezeu a "despartit apele". In raport cu UNU, chiar daca succesor, el se gaseste la o mare distanta. Distanta dintre singur si împreuna. El este, ca si 1, de origine sanscrita (dva, surprinzator, dar asta o stiti, este doi în ruseste!) care a trecut apoi în latina : duo. Cifra 2 desemneaza dragostea, cuplul, creatia, caminul, dar si dualitatea a doua fiinte fizice unite în acelasi spirit. Chinezii îl asociaza yin-ului feminin.
Adeptii fantasticului paralel spun ca (chiar) în situatiile aparent fara nici o iesire, exista totusi o iesire. Nu o vedem pentru ca nu stim unde sa o cautam. Este iesirea în planul irealului care ne aduce din nou la suprafata, la viata. Este cifra 2, iesirea gasita, negarea negatiei, negatia mortii, reînvierea deci, transformarea în spirit care este de fapt prima repetitie.
2 este cifra dualitatii, nu doar feminine si masculine ci a tuturor complementaritatilor. Dublul este necesar (dar înca nu suficient) pentru stabilitate. El este compus din 1+1 care s-au integrat într-o singura cifra, un singur corp. Acest corp este format dintr-o emisfera, semnificând femininul (matricea, simbolul feminitatii) si o dreapta orizontala, desemnând prin complementaritate polul masculin. Va rog sa notati, Stimati Domni, ca emisfera domina ansamblul…
Ca simbol, 2 a fost scris ca repetare a lui 1 : "II", "=" sau "..". Babilonienii, romanii si egiptenii au folosit prima forma. Ceva mai târziu celelalte doua bare orizontale au fost unite printr-o diagonala (interactiunea care uneste cele doua polaritati) ca sa se obtina Z si mai apoi 2.
TREI ...
... în sanscrita "tri" defineste echilibrul. Ce a început sa faca 2 pentru stabilitate, 3 îl desavârseste. Aceasta cifra are o simbolica particulara în toate credintele lumii. Taoistii cred ca ea este perfecta. In geometrie trei puncte sunt (în general, asta pentru matematicieni) suficiente pentru a defini un plan, de aceea mesele si scaunele cu trei picioare sunt întotdeauna stabile.
Semnificatia trinitatii este deosebita : asa cum a fost elaborata in sec. al IV-lea dupa Christos, ea semnifica un singur Dumnezeu care exista în trei ipostaze divine: Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Este ideea initiala a "tri-unitatii " în unitate. Intelegerea corecta a cifrei 3 (din punct de vedere simbolic, teologic si sacramental), acesta este tot misterul teologiei trinitare. Geneza spune ca în cea de-a treia zi Dumnezeu a creat marile, pamântul a iesit din ape si a aparut "belsugul de vegetatie", deci toate elementele necesare vietii. In a treia zi a fost trecut asadar pragul catre materia vie, spre viata. Toate zilele creatiei sunt grupate câte trei: într-a patra, a cincea si a sasea se savârseste opera începuta în primele trei.
Cifra 3 a atras întotdeauna atentia, poate pentru ca omului i-a fost greu sa si-o imagineze, adica sa treaca dincolo de 2. De altfel cuvântul trans, apropiat de trei, înseamna dincolo. Poseidon are ca simbol tridentul, templele antichitatii au grupuri de câte trei decoratiuni, fetele piramidelor sunt triunghiuri iar egiptenii repetau de trei ori o hieroglifa pentru a reprezenta infinitul.
TREI a fost reprezentat adaugând o unitate la DOI : "III", "≡" sau "…". Unind cele trei bare orizontale s-a obtinut cifra 3.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
