Femeia vietii si femeia visurilor

In primul rând daca exista cineva care crede ca este acelasi lucru, trebuie sa ne deslusim, s-ar putea sa fie vorba de o confuzie. Dar repet, daca exista cineva care doar crede, asa îsi închipuie el. Pentru ca daca vreun barbat stie ca este asa, pe pielea lui, e altceva, trebuie sa ne povesteasca.

Femeia vietii tale vine cu frumusetea ei, cu sufletul ei, cu lacrimile si istoria ei, cu sistemul ei de valori si cu iluziile ei despre ce va fi, catre sistemul tau de (poate alte) valori si (poate alte) iluzii. Suflet, lacrimi si istorie avem toti. Si viata devine mai placuta, pentru ca fiecare a facut pasul pe care si l-a dorit. Vorbesc despre cuplu, nu de vieti suprapuse, la propriu si la figurat, pe scurte perioade de timp. Incerc sa ma eliberez de o dubla prejudecata, cea a vârstei si cea de român. De prima ne putem descotorosi usor (daca vrem), iar cealalta nu-i doar de român, ipocrizia însa nu o recunoaste niciunde.

Femeia vietii are inevitabil si defecte. Pentru ca si tu ai defecte. De fapt v-ati ales unul pe altul stiind ca le aveti, dar ignorându-le în favoarea calitatilor. Sau ingnorându-le pur si simplu pentru ca n-ati avut timp sa le descoperiti. Poate sa nu aiba cei mai frumosi ochi albastri din lume, nici cel mai frumos nas sau frunte, dar toate astea creeaza un tot care pe tine te subjuga, ochii astia de fapt sunt frumosi pentru ca au o scânteie pe care n-ai mai vazut-o. Este frumoasa ta, inteligenta si spirituala ta, mandria ta. Totul este relativ la tine. Altuia poate nu-i spune chiar nimic. Dar de aceea ea este femeia vietii tale si nu a acestui altcineva. Când o întâlnesti prima data ea este femeia visurilor, pentru ca dupa o vreme sa devina femeia vietii tale, ceea ce înseamna de fapt mai mult, chiar daca ea ar vrea invers. Privind-o la început nu ca-ti taie respiratia, pur si simplu uiti sa respiri. Si pentru ca ea te vrea viu, devine femeia vietii tale si astfel poti si tu respira.

Cineva vorbea, nu mai stiu unde, despre femei adevarate. Nu cred ca asta ar fi o a treia categorie. Si doua sunt cam multe si pot provoca mici confuzii. Poate o sa ajungem în final la concluzia ca de fapt nu exista decât una singura. Un fost profesor de-al meu spunea ca lumea se împarte în doua categorii: cei care cred ca lumea se împarte în doua categorii si restul. Iar A.L. ca “femei natural adevarate nu prea mai exista“. Pai daca nu-i naturala cum sa fie adevarata? Ma rog, o umbra de fard si o boare de Chanel nu strica naturalul. O sa-mi placa de exemplu mereu femeile care fac cu mâna dimineata zâmbind copilareste din masina când le lasi sa treaca. Chiar daca au înauntru copiii care urla fiecare ca nu vrea la gradinita sau la scoala sau chiar daca s-au certat cu barbatul înainte de a iesi din casa. Sau cele care au un anumit fin detaliu mai mult banuit care seamana cu emblema de la Mercedes. Cele sugubete care spun bancuri “mai altfel“ si mai stiu sa le si asculte. Care gândesc uneori, ca si noi, “ce ti-as face!“, desi pâna la urma nici noi nici ele nu ne facem nimic. Exclamatia asta este de fapt la conditional pentru ca urmeaza o multime de “daca“ greu de împacat. Femeia vietii trebuie sa fie adevarata, femeia visurilor în schimb, ei bine, aici ceva nu prea merge, ori e adevarata, ori e mereu a visurilor. Si atunci ramâi incomplet. Admir femeile adevarate, în nici un caz cele barbatoase sau feministele. Cu toate ca am constatat fara sa ma mir o ciudata si aproape totala coincidenta între barbatoase si feministe. Pentru ce lupta ele când au deja totul la picioare? De unde razboiul asta bolovanos între sexe? Ce avem de împartit decât uneori o viata? Continui sa cred cu tarie ca doua dintre calitatile cele mai frumoase ale unei femei sunt feminitatea si fragilitatea. Sunt date de Dumnezeu, dar unele vor sa se lepede de ele, neîntelegând de fapt ca asta este puterea lor.

Si-mi mai sunt foarte dragi barbatii care iubesc femeile.

Fosbury flop

Vorbeam de Fosbury. Prin ultimele clase de liceu eram la un concurs de atletism (la saritura în înaltime) pe stadionul din Iasi. Abia se terminase olimpiada din ’68 din Mexic unde Dick Fosbury, un american, daduse peste cap pronosticurile si câstigase cu 2,25 m cu un nou stil, “flop” (care este folosit si astazi). Eu nu sarisem niciodata asa, dar vazusem în mare cam cum se face. Eram la a treia încercare la nu mai stiu ce înaltime, daca ratam ieseam din concurs. Fara sa spun nimic profesorului (Tesu, pentru Costel), îmi iau elan, bat pe dreptul, ma rasucesc pe spate si bag umerii în fata, cu cap cu tot (cam sec dupa cum avea sa se dovedeasca imediat) si ... ori la bal, ori la spital! In ziua aceea plouase si nefiind vorba de Jocuri Olimpice nimeni nu grebla dupa sarituri, asa ca se adunase câte o movila de nisip, destul de tarisoara, de fiecare parte a gropii. Cum era alt stil, n-am nimerit si eu ca ceilalti în gaura dintre movile ci pe una din ele, si nu pe picioare, ci pe spate. In clipa aceea mi-am adus aminte si de ultimul detaliu al sariturii lui Fosbury, ignorat pâna atunci: la olimpiada ei aveau un strat gros de burete, nu nisip. Dar era prea târziu! N-am simtit nimic deosebit la început, doar ca afara s-a întunecat brusc, simturile mele au început sa ma paraseasca unul câte unul si m-am trezit într-un târziu cu fizicul amenintator al lui Tesu periculos de aproape de ochii mei. Parca-mi daduse cineva sa miros saruri! Corpul meu era demontat în componentele sale de baza si ma simteam, probabil, ca un pedofil într-o închisoare plina de homosexuali. Ma rog, dupa ce terminati comentariile, putem continua. Gata? Asadar eram complet rupt. Heidegger ar spune ca devenisem un obiect pur, când întelegerea este suspendata si nu mai esti legat de vreo întrebuintare. Are dreptate, eram chiar foarte pur, întelegerea mea era complet nula în acele momente si nu mai eram bun de nimic. Dar stacheta era acolo, sus! Nu am mai încercat niciodata experienta asta si pot spune deci ca m-am retras în plina glorie, ca de glagorie nu putea fi vorba. Incerc sa ma gândesc cu mintea mea de-acum (de-acum, de-atunci, tot aia!), de unde gustul asta pentru tavaleala? Fosbury, la fotbal si la handbal eram portar, la volei îmi zdreleam coatele si genunchii aruncându-ma ca-n apa dupa mingi pierdute. Sst! Vorbiti mai încet ca umbla niste psy pe lânga mine!

Când se apropia seara...

... si oboseam eram jegosi, arsi, negri si plini de sânge de parca veneam de la razboi. Atunci veneau si fetele: verisoara mea Carmen, mica tare saracuta, cam de vârsta lui Dadache si surorile lui Nicu, Ileana si Maricica, mai mari ca noi, nu mult, dar destul... Ne adunam în coliba noastra, sprijinita de un gard de strujeni, facuta din araci si acoperita cu toale vechi si cu ce mai gaseam prin casa (dupa ce gaseam noi nu mai gasea bunica si când gasea, nu mai folosea la nimic). Nu înteleg cum încapeam toti acolo. Dar era vremea “cinei” si ne era foame. Ileana si Maricica faceau ordine în toata multimea asta. Subtire, înalta si blonda, cu ochi decolorati de soare si de albastri ce erau, Ileana era ca o zvârluga. Cealalta, bruna, asezata si blânda asculta de sora-sa mai mica. Amândoua începusera sa îmboboceasca frumos dupa cum vedeam noi cu coada ochiului dar foarte clar, mai ales daca batea putin vântul, ele nebagând de seama ca erau prinse de treburile gospodariei. Respiram mai adânc, de oboseala sau de altceva, n-am sa stiu niciodata. Cu rosii, ceapa, usturoi, ardei, ceva zarzavat, castraveti (cum spuneam altadata “cumparaturile” le faceam noi baietii dimineata, prin gradini) si un castron ciobit fetele faceau cea mai buna salata pe care am mâncat-o vreodata. Pâine, mai mult uscata, era la discretie, ca bunica o dadea oricum la pasari, asta era baza de fapt. La o lampa cu gaz, într-o cratita sparta, cu câteva oua adunate de prin cuibare si cartofi scosi din pamânt faceam o amestecatura grozava, ca nu stiu ce nume sa-i dau. Mâncam toti, pe rând, cu aceeasi furculita stirba. Si-acum mai fac acasa sau mai cer la vreo cârciuma pe unde ma prinde foamea “cartofi prajiti cu ochiuri”, dar n-o sa mai fie niciodata ca atunci. Cartofii erau nespalati si prajiti pe jumatate, ca sa pastreze toate mineralele si vitaminele, ulei prea mult nu era si cât era curgea prin gaura, legumele erau chiar mai mult de cinci la numar, deci aveam, “avant la lettre”, o alimentatie rationala, dupa cum spun nutritionistii de azi. In plus era o deplina armonie între sexe, respect mutual, toata lumea muncea, nimeni nu facea greva, de feminism nici vorba, fetele nu ieseau în strada sa ceara egalitate ca oricum nu ieseam din vorba lor, problema copiilor si altele adiacente nu se puneau chiar daca ne jucam “de-a mama si de-a tata”, iar baietii nu doream sa ne însuram între noi, Doamne fereste!

Bruxelles, 21 martie

O cladire în renovare, acoperita cu o prelata (normal, nu?) si creierul meu. Nana se mira ca-l mai am, mie mi se pare totusi cam mare si prea albastru.

Jocurile vacantelor

In timpul vacantelor programul nostru era foarte strict si încarcat: aveam doar câteva activitati principale. De fapt programul zilei îl aflam dimineata de la bunici sau parinti: “Nu cumva sa va mai prind si astazi …“ si urma interdictia. Deci era clar ca exact asta trebuia sa facem. Dimineata mergeam la “furat“, evident din propriile noastre gradini (de fapt ale bunicilor). Nu era bun ce aveam acasa, copt, curat, spalat si fara pericole. Trebuia sa riscam, sa ne ascundem, sa ne julim genunchii si sa furam. Eram ca partizanii, furam doar ca sa supravietuim. Dar chiar daca eram copii, sau poate de aceea, si chiar daca eram în ilegalitate, aveam totusi simtul echitatii: nu furam de doua ori la rând din aceeasi gradina. Mergeam prin rotatie la fiecare dintre noi. Mere, caise si prune, de preferinta verzi, dar asta depindea de sezon si foarte multi castraveti. Neaparat nespalati, direct de pe pamânt, cautati cu rabdare pe curpeni sub frunze. Iar când era si vremea rosiilor era o minune. Dar nici pe astea nu aveam rabdare sa asteptam ca sa le mâncam coapte. Într-un târziu, cu burta plina, ne piteam în vârful copacilor sa fumam o tigara. Il obligam si pe Dadache, chiar daca el nu prinsese înca gustul, dar trebuia sa fim siguri ca nu ne spune.

Când nu eram prin gradini sa facem aprovizionarea, faceam sport. Trebuie sa spun aici ca prima vizita dupa sosirea mea în Podu Iloaiei era la bunicul Ghita al verisoarei mele Carmen. El era profesor de sport si tot materialul îl avea acasa. Vizita era strict protocolara si dura putin, iar la plecare îi ceream sistematic o minge sa jucam fotbal. Mi-o dadea întotdeauna cu mare bucurie (doar nu era a lui) si când se termina vacanta stia ca era gata si mingea. Zdrente, nu altceva. Dupa sportul pe care ne venea cheful sa-l facem, ne deplasam într-una din curti. Fara sa ne dam seama, cu timpul curtile noastre devenisera arene special dedicate anumitor sporturi. La mine se facea scrima. Dar nu scrima sportiva, ci mai degraba cea “artistica”. Era vremea filmelor cu Jean Marais si Gérard Barray, Pardaillan cavalerul. În prima zi dupa sosire ne faceam sabii din lemn: palose sau mai subtiri, din crengi. Nici azi nu înteleg cum de nu ne-am scos ochii niciodata când ne duelam. Si ne duelam fratioare, zi de vara pâna-n seara, cu figuri ca-n filme, ne urcam în caruta ca sa sarim de acolo din nou jos, ne bagam pe sub cal, se uita ala la noi ca la nebuni, urcam pe scara în vârful surii de faceam praf acoperisul de stuf al lui Mâneni si saream de acolo iar jos, si asta ore întregi. Dupa o zi de dueluri palosele noastre erau franjuri, dar noi tot vii.

In curtea lui Dadache jucam fotbal. Trageam la poarta sau faceam mici miute, când ne adunam mai multi, ca mai venea uneori si Radu, baiatul preotului si Florin, care a dat mai târziu la Sport. Pentru ca un perete întreg al casei, imens, nu avea geamuri, acolo era poarta, pe care o si desenam de altfel cu caramida rosie. Orataniile se cam fereau de noi, în schimb Hector, câinele de vânatoare al tatalui lui Dadache, alerga zapacit printre picioarele noastre dupa minge. Bunica lui, tanti Anuta, era disperata din cauza bubuiturilor din perete. Unde mai pui ca si tencuiala începuse sa cada. Din cauza asta antrenamentele erau întotdeauna dimineata. Pe urma veneau parintii lui Dadache de la serviciu si era mai riscant. In plus, dupa amiaza spre seara era marele meci zilnic la spital. Acolo în curte, Mihaita, baiatul directorului, reusise sa convinga autoritatile parentale sa aprobe unele mici amenajari si sa investeasca putin în sportul local: doua bare transversale între copaci si curtea degajata si nivelata. În rest aveam noi grija s-o batatorim zilnic, asa ca nici vorba de iarba sau buruieni.

In curte la Nicu era arena de atletism : multi copaci între care întindeam o sfoara pentru sarituri în înaltime, ba chiar si cu prajina. Prajinile erau araci de vie luati bineînteles dintr-una din gradini. Tin minte ca saream destul de bine, 1,10 m pentru mine era aproape înaltimea mea de-atunci. Dar daca se agata vreun picior în sfoara bine întinsa, cazatura era urâta. In functie de stilul folosit, cadeam sau în cap, sau pe un umar si cum ne aparam fata cu mâinile, de la umar la cot eram rana vie, sau în, pardon, fund. Norocul nostru ca înca nu aparuse Dick Fosbury cu “flopul” lui, ca s-ar fi terminat prost. Fiind perfectionisti, ne studiam miscarile si ne corectam unii pe altii, astfel ca la sfârsitul sezonului performantele erau simtitor mai bune. Tot la Nicu mai era o groapa de gunoi rotunda si larga de vreo trei metri, care ardea mocnit si fumega tot timpul. Acolo saream în lungime. Se întâmpla destul de rar sa ajungem în partea cealalta si astfel ranile noastre capatate la alte sporturi erau cauterizate rapid si fara dureri si nici nu se infectau, asta si datorita injectiilor anti-tetanos facute pentru cuiele ruginite în care calcam des si cu multa aplicatie.

Smile

Search for a better way / To find my way home / To your smile

Prietenii de-atunci, de-acum, de când ?

Ajungeam în Podu Iloaiei de la Iasi dupa o jumatate de ora de mers cu trenul (personalul sau motorul de Hârlau, ori trenul de Pascani), sapte lei la clasa a doua. Uneori prietenii ma asteptau la gara, aflau de la bunici (prin ce minune?) ca trebuia sa ajung. Ma gândesc acum, cu cât timp înainte si cum era anuntata o sosire în anii aceia? Telefon nu era, internet nici atâta, ramânea doar o carte postala trimisa din vreme. 

Aveam doi prieteni buni atunci în Podu Iloaiei: unul de vârsta mea, Nicu, celalalt mai mic decât noi cu vreo trei ani, Iordache sau Dadache, cum îi spuneam noi. Cu Nicu am fost si coleg de primara în comuna în singurul trimestru petrecut acolo ca elev “de-antâia“ între doua mutari ale parintilor. Fiind si vecini, ne petreceam tot timpul împreuna, de dimineata pâna seara (faceam o pauza la prânz, trebuia sa dormim dupa-masa, numai eu stiu cum stateam cu ochii beliti în tavan sa se faca ora la care ieseam din nou afara). 

Când plecam iar la Iasi la sfârsit de vacanta, cu simtul datoriei împlinite, promitându-ne alte aventuri înca si mai grozave data viitoare (ca în Amintirile lui Creanga – toate copilariile sunt la fel, dar sunt oare la fel?), eram mai copt si la propriu si la figurat. Aceiasi prieteni ma petreceau la plecare. Veneam toti la gara cu taxiul local, altfel spus cu caruta lui Mâneni, la care era înhamat calul, blândul cal, martorul discret al tuturor prostiilor noastre de vacanta. În plus mai era în gara si Nelu Ungureanu, prieten din copilarie cu ai mei si impiegat de miscare, cea mai mare functie ierarhica pe care o vazusem eu pâna atunci. Datorita lui, când ma întorceam cu automotorul, puteam sa stau cu mecanicul în fata si sa am impresia ca-l conduc si eu un pic. Mai erau de obicei câtiva ceferisti în cabina care vorbeau râzând tot drumul pâna la Iasi. Nu se fereau de mine, e adevarat ca nici eu nu pricepeam mare lucru, dar stiu ca discutau numai despre fete (ca sa fiu delicat...), chestie care ma mira foarte tare pentru ca ar fi fost o multime de alte subiecte mai interesante, dupa parerea mea. Dar bagam la cap tot si vedeam ca de la un an la altul, de la o vacanta la alta, întelegeam din ce în ce mai multe si-mi dadeam seama ca era un domeniu important dar cam neexplorat. Si îmi propuneam ca în fiecare vacanta si chiar mai des, pentru ca vacantele erau prea rare pentru cât de vast era domeniul, sa adaug câte ceva la lista problemelor rezolvate. Probabil venise timpul si pentru asta, “…ca soarele si ploaia care trebuie sa vina la timp pentru coacerea unui fruct” cum asa de frumos si adevarat spune …Liiceanu, cine altul?

Soldat TR Vaideanu, permiteti sa raportez!

Eram în armata si faceam primul meu serviciu de santinela. Obligatoriu de noapte, pentru ca soldatii obisnuiti faceau ziua având armata mai lunga si fiind menajati, în timp ce noi (TR-istii, cei cu facultate) trebuia sa ne obisnuim cu privatiunile în timpul scurt (6 luni) pe care ni-l dadea statul. S-a nimerit sa fie si cel mai greu, “schimbul doi de noapte”, adica de la 2 la 5 dimineata. Nici pâna la doua nu puteai dormi mare lucru, iar dupa cinci nici atâta, ca la 5 :30 fix era desteptarea. Era iarna, sufla un vânt crâncen pe malul Argesului, zapada prinsese o pojghita, iar postul meu se nimerise lânga “gospodaria anexa“, altfel spus cotetele porcilor mai ales. Iar în noaptea aceea a fost si mai greu pentru ca dupa o zi de instructie ca la carte, am profitat ca ofiterul de serviciu era “de-al nostru”, mai întelegator, asa ca am rechizitionat de la bucatarie niste canistre pe care le-am umplut în sat cu vin. Un vin rosu autentic, colorat cu multa sfecla. Imi faceam deci traseul constiincios în jurul postului, încercând sa-mi pun ceva ordine în idei. Usor de zis! In primul rând trebuia sa “încerc”, ceea ce însemna din start ca nu eram obligat sa si reusesc, pe urma “ordine” în starea în care eram era mai greu de facut si în fine “idei”, bravos amice, care idei? Si am început sa repet formulele si ce aveam de facut în caz ca, Doamne fereste!, am fi fost atacati de dusmani: “Staaaaai cine vine?”, “Caporalul de schimb esteee?”, “Caporalul de schimb la mine, ceilalti pe loc”, “Lumineaza-ti fata!” (noi spuneam “luminati-as”), toate astea spuse pe un ton înfricosator, ca sa li se faca frica la agresori. Pe urma, daca lucrurile s-ar fi agravat, somatie, tras în aer, tras la picioare si daca nu se potoleau, în plin, aiurea, ce atâta introducere, pâna spun eu toata poezia asta vine ala la mine si murdaresc pantalonii din dotare, imaginatia lucra, zgomotele noptii veneau gramada peste mine si “fandacsia-i gata ... si pe urma, fireste, si nimica misca”. Si miscau ale naibii toate-n jur, porcii n-aveau somn, ciorile si ele faceau un zgomot uscat pe zapada înghetata, departe pe gârla crapa gheata iar eu pipaiam mitraliera ca sa capat curaj. Si pe neasteptate, o data cu caldura m-a cuprins si o liniste mare. “Hait, zic eu, am încurcat-o rau, mor de hipotermie!” Stiam ca înainte de a îngheta ti se face cald si bine. “Miscare si fa ceva sa-ti umble si creierul!” Si facându-mi rondul reglementar îmi vine o idee. “Ce-ar fi sa fac o poezie?” Na, ca ma apucase brusc si inspiratia! Acuma poezii mai facusem eu, dar în caldura parfumata a dormitorului comun, de dragoste, eram îndragostit, da’ stiti cum?, rau de tot, ca ultima oara înainte de însuratoare. Dar atunci, în post, eram patruns de responsabilitate, mi se parea ca toata lumea din unitate dormea linistita si chiar oamenii din sat, pentru ca eram eu la datorie. Mi-a venit în minte o imagine din Evul Mediu cu aia care umblau aiurea noaptea pe strazi si racneau din toti bojocii: “Linisteeeeee! Toata lumea doaaaarmeeeee!!!!!!” si m-a prins ceva asa, ca un patriotism. “Ce-ar fi sa fac o poezie despre tara, adaptata la moment? Adica patriotica, ce s-o mai scaldam!” Da’ cum s-o scriu fratele meu, ca era o bezna de-mi bagam destele-n ochi si cu tot harnasamentul pe mine abia ma miscam ? “Nu-i nimic, o fac mai scurta si o recit de unul singur pâna o învat pe de rost, ce dracu’ mai fac doua ore?”, ca una trecuse deja pâna ma obisnuisem cu decorul. “Bine-ai mai ajuns Dane, numa’ asta n-ai facut în viata ta, sa vorbesti cu porcii noaptea. Da’ ia stai, de ce sa nu fie vorba si despre mine, adica stau aici si le pazesc somnul la toti ca prostu’ si sa nu ramâna nimic? “ Si ca sa n-o mai lungesc, asa a iesit poezia “Autobiografie“ :

Aici, unde zilele
Se socotesc în dimineti
Si anii în primaveri,
Aici, unde pamântul
Cânta pentru fiecare grâu
Si pâinea se face
Lumina,
Aici, unde cerul adânc, albastru
Este prima carte pe care o citesc copiii,
Aici, unde fapta oamenilor
- certitudine si fagaduinta – 
Inseamna îndemn,
Aici, unde dragostea izvoraste
Din priviri si inimi
Si unde iarba si nisipul
Nasc bucuria,
Aici, printre oameni ca mine,
Eu m-am nascut.

Tare mai era frig! Mai ales la “fapta oamenilor”, alea trei versuri. Trebuia pus ceva cu oamenii muncii, cincinale... sa treaca de cenzura. Am publicat-o în revista pe care am scos-o înainte de “liberare“. “Cadente”. Ma uit la ea chiar acum. Cu desenele facute de mine, în penita. Am dat de ea într-un raft, cautând bineînteles altceva. 

Dupa vârsta de 50 de ani, Dan s-a stabilit în Franta.

O singura greşealǎ

Îţi trebuie mult timp, ani întregi, uneori chiar o viaţǎ ca sǎ construieşti ceva durabil. Sǎ fii iubit si respectat. Şi pe urmǎ, mânat fiind de ceva, nu se ştie de ce anume, în câteva secunde sǎ distrugi totul. Este greşeala finalǎ, de care te apropii ca fluturii de noapte de luminǎ.

Dupǎ cum poţi fi un om ilustru al vremii tale dar sǎ porţi stigmatul unui pǎcat. Greşeala de început, cu care trebuie sa trǎieşti toatǎ viaţa. Sau purtând stigmatul sǎ fii totuşi celebru. Dar fǎrǎ ca una sǎ o facǎ uitatǎ pe deplin pe cealaltǎ.

Aşa s-au întâmplat lucrurile cu Eliade, Ionesco sau Cioran. Prigoniţi în propria ţarǎ pentru unele (mici) rǎtǎciri din juneţe, au devenit totuşi şi au rǎmas repere ale culturii lumii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Maugham, care a fost pentru M.I.-6. "omul nostru din Petrogad" sau cu Hemingway care a fost "omul nostru din Havana", fǎrǎ însǎ ca valoarea creaţiei lor sǎ scadǎ. Iar Wagner fǎrǎ (aproape) nici o vinǎ, a suportat 90 de ani mai târziu consecinţele faptului cǎ opera sa a fost apreciatǎ de Hitler. Sau ce-ar mai fi de spus despre Karajan care a celebrat printr-un concert cǎderea Parisului pentru ca în 1985 sǎ dirijeze oficial pentru prima oarǎ Imnul European, asta dupǎ ce a fost recuperat rapid de aliaţi în 1948, când lumea încǎ nu se trezise din coşmarul rǎzboiului. Şi a fost şi el printre uriaşii secolului trecut.

Cǎrǎm şi noi, cei obisnuiţi, în spinare o povarǎ de regrete pentru lucruri pe care le-am vrea uitate. Şi nefiind uriaşi, rǎmânem vinovaţi. Dacǎ ai omorât, nimic nu te mai spalǎ, te vei numi criminal tot restul vieţii. Dacǎ ai înşelat, îi pierzi pe cei apropiaţi pǎstrându-ţi însǎ duşmanii şi toţi, şi unii şi alţii, te vor privi cu neîncredere, aşa cum îti pǎzesti buzunarele în mulţime. Dacǎ ai fǎcut pe cineva sǎ sufere, te pedepseşti singur pentru cǎ tu suferi încǎ mai mult ca el. Chiar dacǎ a fost fǎrǎ vina sau voia ta, tu ştii cǎ n-a fost nici a lui. Şi nu uita nici cǎ ceea ce faci într-o clipǎ tulbure nu-ţi va limpezi mai mult calea ci îi va adǎuga poate zbaterea pǎrerii de rǎu. Devii astfel vinovat de douǎ ori, necunoscându-l îndeajuns pe el şi necunoscându-te nici pe tine: vinovat faţǎ de el şi apoi faţa de "eul" tǎu ascuns, atunci când rǎmâi singur în faţa ta. Pentru cǎ absolut singur nu eşti niciodatǎ. Şi cred cǎ cel mai greu este sǎ te ierţi pe tine. Voltaire spunea cǎ “cea mai înverşunatǎ luptǎ este cu tine insuţi. Te afli în ambele tabere”. Sǎ încerci sǎ explici, tu, cel care cere iertare şi astfel sǎ te faci sǎ înţelegi pe tine, cel care trebuie sǎ ierte şi poate nu te va ierta niciodatǎ. Continui sǎ fii un om normal sau un geniu, dar îţi vei aminti mereu cǎ odatǎ ai greşit. Şi toţi cei care te cunosc vor face la fel. Dacǎ ai fost un om normal, în sens de obişnuit, nu mai rǎmâne nimic decât greşeala, iar dacǎ ai fost geniu (sau mǎcar peste media respectabilitǎţii), va exista mereu un "dar" atenuant, pe lângǎ cel definitiv, acuzator…

Avem secrete?

Dragii mei moncheri. Nu va râdeti, avem un coleg caruia i-am spus la început, cu drag si prieteneste "mon cher". Cu timpul asta a devenit (pre)numele lui, deci acuma îl cheama pur si simplu, desi el nu-i nici pur si nici simplu, Moncher. Initiez o dezbatere, sau cum vad ca e moda acum, îi zice leapsa. Despre cât si ce trebuie sa stie lumea despre noi. Am vazut emisiuni întregi la TV despre Facebook (stiati ca autorul este un pusti sub 30 de ani ?, scuze celor sub 30 de ani, o sa vedeti voi peste alti 30 ce compliment frumos este), despre camere video montate prin oras la intersectii, pasaport biometric, cipuri etc. In Romania este dezbatere mare, în toate mediile (culturale si mai putin), despre noile pasapoarte. In familia mea se ia cuvântul pro sau contra. La toate astea, contrar principiilor de baza ale unei Lepse autentice, unde tu, initiatorul, pui problema si lasi în mod sadic oamenii sa caute raspunsul înauntrul lor, eu raspund primul printr-o adânca reflectie : foaie verde prastie, curge apa-n beci ! Problema nu este ce se afla despre tine (mare minune!, daca din miile de legi care exista - unele contradictorii, ca uneori Parlamentul scoate legi, dar uita sa le abroge pe alea vechi ! – eu respect doar cele 10 porunci, atunci e OK), ci mai degraba cine. Daca e un idiot, sa fie sanatos, îi doresc chiar sincer chestia asta, daca nu, nu, adica o sa treaca la altceva mai interesant pentru el si meseria pe care o face. Eu tin minte o replica a lui Sarko (oui, lui-même !) de foarte mult bun simt : "Pentru mine cea mai mare libertate este ca oamenii sa poata merge pe strada fara sa le fie frica". Deci mie n-au decât sa-mi puna o camera video si în, pardon, buda. N-am nimic de ascuns! Riscul, daca o fi vreo unul, este al lor!

De ce toata introducerea asta? De azi înainte, dau un ordin scurt si precis administratorilor blogului (o sa bifez o casuta), sa faca publica adresa mea (noastra) privata de mail. Veti fi deci toti verisori sau verisoare (aici e problema!) din partea vreunei strabunici (neaparat ramura cea buna!). Raducu si-a descoperit anul trecut o verisoara (pe bune!) despre care nu stia nimic. Deci se poate! Click pe pliculetul de mai jos si m-ati terminat! AM ZIS!

Leapsa în ordine alfabetica la: Costel, Duduca, Fata moshului, Raducu, Rosioara

Caii Moshului

Ia uite Costele de când dateaza capodopera: anul bacului nostru. Ma rog, unii învatau pentru examene, altii o faceau si mai lata! Având în vedere unde am dat eu examen, înca-i bine!

Wonderful Tonight

Asta caut de mult. Dupa mine cel mai frumos cântec cântat vreodata, cel mai simplu si adevarat text, cea mai buna versiune. Si bineînteles, deja clasic, pentru ca toate acestea trebuia sa aiba un nume, s-au numit Clapton.

Pentru ca nu pot fara o gluma, chiar proasta, nu stiam de ce sunt asa de cutremurat de melodia asta: a fost lansata în 1977.

Pulpa de miel la cuptor

Tocmai am pus o pulpa de miel (ma pregatesc de Pasti si ma antrenez!) la cuptor. Dar stiti cum? Impanata cu ... usturoi, normal, era de asteptat. Am pus o capatâna deja si mai am una pregatita. Prima cu cateii dezbracati la pielea goala pe care i-am insinuat adânc în carne, a doua îsi asteapta rândul spre sfârsitul coacerii. Daca se poate, mai puteti pune si câteva bucatele mici de gingimbru, da un gust bun si se spune ca este foarte bun pentru fete daca îl manânca baietii. Sare, un "praf de piper" dupa gust deasupra, eu am mai pus cumin si niste mirodenii din Guadelupa (merge si curry, în functie de asta se schimba doar numele produsului final: "Agneau au cumin et ses legumes" sau "au curry...", chestia asta cu "legumele sale" nu pot s-o înteleg, dar suna frumos). Deocamdata las pulpa împanata sa zaca într-o solutie de ulei plus apa si când cred eu ca e pe la jumatatea chinului, înnec totul cu vin alb putin dulce. Din timp în timp scoateti tava si cu o lingura mai domoliti fierbinteala carnii cu sosul în care se scalda. Atentie, animalul nu trebuie sa ramâna nici o secunda pe uscat, uleiul dispare ultimul si se arde, aburii de apa si vin intra însa în el pentru tot restul vietii. Cand se rumeneste bine pe o parte o puteti întoarce si pe partea cealalta ca sa fie bine prinsa peste tot, stiti voi. Acopar pulpa cu felioare subtiri de piept afumat de porc si deasupra pun ardei rosii, galbeni si verzi curatati si taiati în sferturi, neaparat în ordinea asta, pentru estetica si ca sa fereasca feliile de costita sa cedeze prea repede la dogoarea focului. Pun cateii de la cealalta capatâna de usturoi, dar nu dezbracati de tot, ci pâna la ultima coaja, cum ar fi în slip si t-shirt, în sosul în care se balaceste pulpa deja bine prinsa de caldura (sa vedeti ce buni sunt la sfarsit, ca o pasta si nici nu mai miros asa tare, puteti sa va si... vorbiti mai de-aproape). Mai arunc cu oarecare dispret cartofii taiati mare (de exemplu un cartof ca un ou taiat în sferturi) de jur împrejur, las sa ninga un pic de sare si pe cartofi si pun iar comoara asta în cuptor. Adaugati din timp în timp acelasi vin alb dupa cum am mentionat mai sus, dar pe coapsa mielului si lasati-o pe ea sa decida ce lasa sa curga mai jos. Eu am pus si putin suc de portocale si deja mirosul m-a zapacit de tot! Ce se mai vede dupa toata manopera asta, daca este bine aplicata, sunt cartofii si ardeii care acopera rusinea pulpei. Ei bine, când coaja ardeilor începe sa se întunece la culoare si cartofii se auresc ca verighetele, înseamna ca e gata. Bineînteles ca în tot timpul asta bucatarul (masculin obligatoriu, maître deci) trebuie sa aiba la dispozitie un (sau mai multe) Bloody Mary.

Asteptând sa se termine ce am pus eu la cuptor, manânc o musaca grozava facuta de Nana care a plecat iar la Paris la Andreea.

PS Dupa musaca si o cafea, plus niste ciocolata, între doua meciuri de rugby, am gustat ce-a iesit: IESTRAORDINAR, nu ca am facut-o eu, ca sunt si modest pe lânga celelalte calitati, dar merita efortul, care nici nu-i prea mare la o adica, doar ca trebuie sa te mai uiti din când în când ce se întâmpla în cuptorul ala!

Gabriel Liiceanu – Scrisori cǎtre fiul meu

Am citit cartea, am închis-o, am pus-o pe piept şi am rǎmas aşa multǎ vreme. Asta fac de fiecare datǎ când termin o carte. Şi am, aproape mereu, aceleaşi gânduri: cǎ a fost scrisǎ pentru mine, sau despre mine, cǎ aş fi putut s-o scriu eu sau cǎ aş putea sǎ scriu vreodatǎ ceva asemǎnǎtor. Nu banalizând-o, ci dându-mi seama, a câta oarǎ, cǎ subiectele cǎrţilor sunt la îndemâna noastrǎ, uneori aşa de aproape cǎ nici nu le vezi, neştiind unde sǎ cauţi, iar dacǎ le gǎseşti, mai trebuie sǎ şi fii în stare sǎ scrii despre ele. 

Pe urmǎ, dacǎ autorul îmi este cunoscut, vreau sǎ ştiu dacǎ-l “vǎd” la fel ca înainte sau ceva s-a schimbat. 

Dacǎ-l ştiu doar din alte cǎrţi sau din ce s-a spus despre el, adaug sau schimb ceva la portretul lui. Este ca un fel de Dorian Gray cu diferenţa cǎ nu se descompune, ci se recompune, se schimbǎ, în timp ce personajul real rǎmâne cel cunoscut din biografii. Aşa s-a întâmplat cu Eliade pe care citindu-l, îmi este totuşi la fel de departe, în timp şi-n spaţiu. 

Dacǎ în plus îl cunosc, suntem aproape din aceeasi generaţie, l-am ascultat vorbind de multe ori, este o personalitate admiratǎ şi contestatǎ deopotrivǎ, atunci chiar personajul real, cel din biografiile neterminate, se schimbǎ. Şi pe mǎsurǎ ce înţeleg lucruri noi despre el, întrebǎrile care nu au (încǎ) rǎspuns se înmulţesc. Aşa se întâmplǎ cu Liiceanu.

Ca sǎ mǎrturisesc la care anume din cele 16 scrisori continui încǎ sǎ mǎ gândesc, la destulǎ vreme dupǎ citirea lor, atunci spun sincer, 15 şi 16. Curios, exact acelea care ni-l aratǎ pe Liiceanu cel cunoscut, care-l fac sǎ rǎmânǎ acolo unde era şi înainte, poate cu unele detalii în plus. Filosof, discipol preferat al lui Noica, care face ce face şi vorbeste despre (din) Heidegger şi care nu-şi poate (nu vrea ?) reprima plǎcerea despicǎrii firului în paişpe sau a “dezbrǎcǎrii“ cuvintelor. De altfel, demersul sǎu este asemǎnǎtor cu cel al lui Noica. Acesta susţinea în 1942 cǎ produsele tehnicii sunt, în fond, abstracţiuni. “O şosea este o abstracţiune, dar pe o şosea se pot întâmpla lucruri concrete, de exemplu sǎ plece în lume fiul risipitor”. Asa şi Liiceanu: pleacǎ de pildǎ de la noţiunea de aforism şi ajunge sǎ demonstreze pe mai multe pagini destul de abstracte cǎ numele, cel mai concret şi aproape lucru de fiinţa noastrǎ, este un “aforism prin excelenţǎ”.

In celelalte scrisori vezi un alt Liiceanu, care ni se mǎrturiseşte aşa cum este el, se agaţǎ de toate (?) detaliile vieţii lui ca sǎ-l vedem cum nu-l ştiam. O şi spune de altfel: “Voi proceda ca iedera: pentru a lua în stǎpânire totul, mǎ voi agǎţa de orice îmi iese în cale.” Şi-l vedem un om obişnuit ca mulţi dintre noi, acasǎ la el, cu obiceiuri (jumǎtatea de paginǎ unde ne povesteşte cum se bea o bere Leffe este memorabilǎ) şi program strict, simplu şi modest (imagine cǎutatǎ? asta e treaba lui), fiindu-i omeneşte fricǎ atunci când este bolnav, simţindu-se ostatic în spital dar recunoscǎtor apoi doctorilor şi asistentelor, de-a valma, dupǎ ce l-au facut sǎnǎtos (un fel de sindrom Stockholm), lǎudând la grǎmadǎ sistemul american dar uitând sǎ ne spunǎ cât a costat operaţia, la bucǎtǎrie fiindu-i poftǎ şi foame (asta sigur nu este o imagine trucatǎ, se vede cǎ omului îi place sǎ mǎnânce şi, firesc, sǎ gǎteascǎ) sau în final, colecţionar de amintiri mǎrunte (“cutia lui cu fleacuri”), dar care pentru el înseamnǎ mult. Nu ne hrǎnim oare şi noi, acum când copiii noştri au plecat la rostul lor, cu amintiri de când erau acasǎ? Hedonist, epicurian, ceva între ceea ce francezii numesc “viveur” şi “bon vivant”, asta doar prietenii apropiaţi o ştiu şi doar el ne-ar putea-o spune. De fapt amestecul de imagini pe care ni-l propune despre el este tot un fel de “Jambalaya”, felul de mâncare tradiţional despre care povesteşte într-o întreagǎ scrisoare, în care se pun împreunǎ cǎrnuri şi legume de nealǎturat prin alte pǎrţi nici mǎcar pe o foaie de hârtie. Iar cum ne spune istoria vieţii nu este departe de felul în care gazda lui pregǎteşte aceastǎ mâncare: amândoi oficiazǎ. Nu ni l-am imaginat niciodatǎ aşa? E vina noastrǎ, ar fi trebuit sǎ bǎnuim cǎ a fost odatǎ copil, bǎiat mǎrişor care-şi descoperǎ trupul, începe sǎ aibǎ unele mirǎri şi sǎ priceapǎ câte ceva (aici este un pasaj de câteva rânduri unde nu-l cred, dar pentru cǎ-i scrie fiului lui, hai sǎ mergem cu tact mai departe, toţi am trecut prin asta), cǎ îl mai doare şi pe el ceva din când în când, cǎ-i este foame sau sete, sau cǎ, la cât îi pare barba de rebelǎ, bǎrbieritul este o caznǎ zilnicǎ dupǎ care trebuie sǎ-şi calmeze usturimea cu ceva şi dacǎ o poate face ca sǎ şi miroase frumos dupǎ aceea, de ce nu? Auzindu-i vocea şi vǎzându-i chipul, aş fi jurat cǎ fumeazǎ. El ne-o spune pe trei pagini. Cine nu ştia, întelege acum cǎ fumatul înseamnǎ în primul rând gestul. Şi multe tabieturi legate de pachet, brichetǎ sau scrumierǎ. Pentru un filosof care se respectǎ asta se numeşte “ritualizarea micilor plǎceri”. Bun, între timp s-a lǎsat. Fiind un hedonist, nu neapǎrat ateu (“Dumnezeu şi Diavolul sǎlǎşuiesc în detalii”), ci mai degrabǎ agnostic ("despre viaţa de dincolo nimeni nu ştie nimic, nu s-a întors nimeni de acolo, de aceea putem divaga la infinit"), supus “marilor mici plǎceri ale vieţii“şi fumatul fiind una dintre ele, n-ar fi exclus ca într-o bunǎ zi sǎ se reapuce şi sǎ ne spunǎ asta în alte scrisori. El vrea sǎ ne curme curiozitatea şi ne povesteşte nesofisticat despre el, dar de pe poziţia lui de bǎrbat bine, cochet, normal, de succes, foarte ocupat şi singur. Singur… Ei, aici e buba. Când vine vorba de “celǎlalt“.

Şi uite-aşa revenim la cele douǎ scrisori pomenite mai sus. “Pentru cǎ am iubit fetele când eram adolescenţi iubim femeile astǎzi“, se spunea ieri despre o carte a lui Cǎrtǎrescu. Şi nu ne putem separa de acest “când blestem când binefacere“ care ne va locui şi însoţi pânǎ la sfârşitul vieţii, spune azi Liiceanu. Nimic nou, ştiam deja asta. Sunt dintre cei care au plâns de multe ori pentru o fatǎ, care au fost în stare sǎ nu doarmǎ nopţi pentru un cuvânt, privire sau atingere. Sunt un etern îndrǎgostit, chiar dacǎ, voind sǎ spun ceva despre poziţia mea faţǎ de concept, rǎmân un fidel convins. Dragostea nedorinţǎ, care nu are nimic senzual, cuprinderea în mintea ta a universului ei, secundele unei priviri sau zâmbet, care n-au mai fost şi nu vor mai fi. Cioran spune cǎ dupǎ asta nu poate fi decât moartea, Eliade cǎ este un început spre altceva. Liiceanu îi admirǎ pe cei rǎmaşi singuri care au puterea, precum unele pǎsǎri, sǎ disparǎ prin vrerea lor. Spun toţi trei acelaşi lucru ? Nu ştiu. Eliade crede cǎ moartea este de fapt un nou început, dar abordarea este veselǎ, sau hai sǎ zicem neapǎsatǎ, nefatalistǎ, nu trebuie sǎ ne apropiem de ea din ce în ce mai sumbri. Liiceanu e pe-aproape. Perspectiva “nu trebuie neapǎrat trǎita ca o catastrofǎ”, ne putem îndrepta cǎtre sfârşit cu veselie. El nu neagǎ iubirea, în schimb o pune în condiţii imposibile. Iubirea “departe de ochii lumii” este de fapt întoarcerea la Adam şi Eva când lumea nu exista, e adevǎrat nu pentru multǎ vreme. Sǎ fie oare un “da” spus lui Rousseau (“omul e bun prin natura sa, societatea însǎ îl stricǎ” – întreb şi eu, omul om sau omul bǎrbat?, asta e una din capcanele limbii franceze), aplicat la cuplu? “Marea întâlnire” nu este decât “adevǎrul cumplit al neîntâlnirilor esenţiale ale vieţii” spune Liiceanu. Eu unul nu cred. Dupǎ el Romeo şi Julieta s-au iubit deci “în contratimp“ şi n-au avut vreme sǎ-şi armonizeze cronologiile, sǎ-şi muleze vieţile şi de asta acum, dupǎ moarte, aratǎ cu degetul, dar nu spre simbolul unirii prin moarte ci spre “imposibilitatea ideii de cuplu“. Ne este cunoscutǎ parcǎ resemnarea asta mioriticǎ, nu? Şi aici începe pledoaria lui despre cuplu. Evit sǎ spun “împotriva cuplului”. Pentru cǎ problema lui Liiceanu este cuplul. Iar problema cuplului la el este “diferenţa între iubire şi iubirea juridic-eticǎ (cǎsǎtoria)”. In toatǎ cartea asta lipseşte un personaj. Vorbeşte despre mama lui, despre tatǎ, despre prieteni şi magistri, îi scrie fiului, dar nu pomeneşte o vorbǎ despre mama acestui fiu. Aici este rana lui, chiar daca spǎlatǎ cu sǎpun de santal şi acoperitǎ mereu cu o hainǎ frumoasǎ. Cred cǎ a suferit mult. Suferinţa este evidentǎ, trǎirea lui nu poate sau nu vrea sǎ o uite sau da deoparte, exemplele pe care le dǎ în favoarea ideii sale sunt vii şi merg pânǎ la detalii surprinzǎtoare de dialog. In schimb, putinele evocǎri pozitive sunt vagi şi existǎ doar pentru a echilibra un pic “l’arrière gout”. Iar explicaţia pe care ne-o dǎ pentru aceste cupluri care totuşi supravieţuiesc este înfricoşǎtoare: “... frica de a te muta din existenţa ta ... de continuitatea între plânsul iniţial şi singurǎtatea horcǎitului final “. 

Şi cu toate acestea Liiceanu încearcǎ o reconciliere, mǎcar teoreticǎ şi mǎcar cu el însuşi : “Avem nevoie de celǎlalt. Marile bucurii sau fericirea ... nu sunt exercitii solitare“, dar nu se poate totuşi abţine sǎ nu adauge sâmburele îndoielii: “atunci când sunt posibile“. El a iubit şi iubeste infinit femeia, simbolul, ideea, aerul pe care-l reprezintǎ ea, situându-se undeva între Cioran şi Eliade. Mai aproape de Eliade ziceam, pentru cǎ o iubeşte divinizând-o, cunoscând-o, recunoscând-o şi cǎutând-o, ea n-a apǎrut în viaţa lui la 70 de ani ca o mirare, fǎrǎ sǎ ştie prea bine cum se procedeazǎ cu aceastǎ fiinţǎ şi având apoi insomnii gândindu-se la ce s-a întâmplat. “Unde eşti tu, pe care cǎutându-te cu mâinile întinse, sǎ te gǎsesc cǎutându-mǎ la fel ? “ – ce întrebare tristǎ dar şi optimistǎ în acelasi timp!

Este oare o carte doar pentru “noi bǎrbaţii? Aceste animale eterne? “, adaug şi eu semnul meu de întrebare. Nu cred. Poate chiar invers, iar femeile şi bǎrbaţii deopotrivǎ trebuie sǎ o înţeleagǎ împreunǎ. Şi dacǎ în final la picioarele statuii închinate cuplului şi la picioarele femeii se aşterne un covor de flori, dacǎ vǎ uitaţi mai atent o sǎ vedeti cǎ primele sunt coroane, din pǎcate rǎtǎcite acolo. “Ce-ar fi oamenii fǎrǎ femei? Rari..., extrem de rari...” spunea Mark Twain. Iar faptul cǎ “nu putem intra mǎcar o datǎ în somn fǎrǎ sǎ mângâiem, cu ochii mijiţi ai minţii un trup de femeie“ nu e nici o supǎrare, trebuie sǎ rǎmânǎ speranţa noastrǎ. Imaginaţia dragele mele, mai mult chiar decât trupul, ce sǎ-i faci, aceste câmpuri fǎrǎ margini ale noastre din care Calul Negru al lui Platon a fǎcut adevǎrate hipodromuri. Cu multe obstacole...

8 Martie, what else?

Un curcubeu din Ardeni... ghiocei si o "primavera" din gradina noastra.

Sa fiti (sunteti) cele mai frumoase si iubite!

Pentru Andreea, mereu si daca va mai fi vreodata suparata ca o "dadacesc" prea mult, pentru Nana, tot mereu si cand se va mai indoi de mine si pentru "voi", fara de care noi n-am fi.

O primavera mov rǎtacitǎ printre ghiocei

Pittis si Sterian (e bine acolo la voi, drumetilor?), Flacara, Paunescu 1, nu doi, nici trei ...

Lupul si oile

Nu vad nici o reactie. Cica help, spunea un banc românesc:

Intr-o zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.

A doua zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul a luat .... samd

A n-a zi o oaie a mâncat o oaie.
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
(aproximativ, please help me!!!, cine e aceasta poezie?)

SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 3

Sa ne distram un pic!

- La nastere suntem toti "des zéros". De-a lungul timpului putem deveni "des héros" !
- Uitati-va la litera M (aime !) si veti vedea doua fiinte care-si dau mâna. Daca priviti la N (haine !), cele doua fiinte sunt în opozitie.
- O anagrama a lui ZERO este EROZ (Eros) iar alta este ROZE, dragostea manifestata.
- A propos de cifra 7, care reprezinta ordinea cosmica si spirituala, perfectiunea: la 7 ani mergem la scoala, la 14 avem prima carte de identitate si la 21 (pe vremuri) deveneam majori!

Visele noptii

1 - Unitatea sau Monada, inceputul tuturor lucrurilor. A visa cifra 1 simbolizeaza singularitatea, dar si initiativa, noi orizonturi, posturi de conducere.
2 - Dualitatea, Duada, diversitatea, armonia. Simbolistica visului este asociere, cooperare, alianta.
3 - Ternarul sau Triada, numarul perfect. Visul înseamna artele, bucuria de a trai, usurinta in exprimare.

SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 2

ZERO …

… sau sunya înseamna "vid" în sanscrita si prima figurare a lui zero a fost un mic cerc. El reprezinta deci un tot finit, complet si perfect, autonom si totusi închis de propria lui limita. Cercul este proiectia echidistanta a punctului central, o creatie expansiva, fiind astfel imaginea conceptiei divine.

Tradus în araba, sunya devine sifr (vid), mentionat pentru prima data în mileniul III înainte de Christos în Babilon. Calatoria acestei lungi transformari trece prin sippar (mai întâi orasul Sippar în câmpia mesopotamiana dintre Tigru si Eufrat unde au fost gasite table de argila cu semne cuneiforme). De la acest cuvânt provine ebraicul sipur (istorie) care devine sepher (carte) si sephar (numar). Acest cuvânt va deveni în araba cifr sau sifr (cifra) având în final în algebra araba sensul numeric de zero. Transformarea fonetica în italiana l-a adus la formele cifra si zefiro, apoi zero, cifra cheie pentru stiinta si gandire (Sepher Torah de exemplu este textul fondator al iudaismului).

Civilizatia maya îl considera oul cosmic care contine regenerarea universului. Dumnezeu este deci matricea altor Dumnezei. Este numit Oul Lumii. Pitagora spune ca zero contine totul în el însusi. Simbolica sa este deci paradoxala deoarece el reprezinta totul sau nimic în diferite culturi.

UNU…

… este simbolul unitatii si al originii, începutul Universului. De altfel Universul îsi contine unicitatea chiar în numele lui. El reprezinta Creatia primordiala, lumina si soarele, originea vietii. Primele cuvinte din Biblie sunt "La început, Dumnezeu a creat …". Aceasta cifra este asociata Divinitatii ca sursa, suport si scop unic al întregii Creatii. La nivelul cel mai înalt de interpretare, el este Dumnezeu creat de Dumnezeu, adica 1 aparut din 0, Dumnezeu unic care a creat apoi totul în religiile monoteiste. El este Fiul. Unicitatea acestui Dumnezeu este resimtita profund si fundamental de câteva secole încoace.

1 este de asemenea unitatea matematica. El este reprezentat ca o bara verticala, imaginea simplificata a unui deget la sumerieni, babilonieni, hindusi, romani, arabi si chinezi. Poate fi de asemenea o linie orizontala la japonezi, sau chiar un punct, reprezentând o piatra, la mayasi. Este spiritul care actioneaza. 1 este vertical, "în picioare", pozitia distinctiva a speciei umane pentru ca reprezinta fiinta dotata cu cuvântul, receptor al Spiritului.

Trebuie spus de asemenea ca matematicienii greci faceau distinctie între unitate si numar. In opera sa "Elementele" Euclid spunea : “Unitatea este aceea potrivit careia fiecare lucru se numeste unu. Iar numar este o multime compusa din unitati”. De asemenea multe carti afirmau ca “unu nu-i numar, ci originea si baza tuturor numerelor”. "Eroarea" a fost corectata in secolul al XIX-lea.

DOI ...

… este sinonimul diferentei. El poate reprezenta în acelasi timp uniunea si separarea, echilibrul si conflictul. In a doua zi a Creatiei, Dumnezeu a "despartit apele". In raport cu UNU, chiar daca succesor, el se gaseste la o mare distanta. Distanta dintre singur si împreuna. El este, ca si 1, de origine sanscrita (dva, surprinzator, dar asta o stiti, este doi în ruseste!) care a trecut apoi în latina : duo. Cifra 2 desemneaza dragostea, cuplul, creatia, caminul, dar si dualitatea a doua fiinte fizice unite în acelasi spirit. Chinezii îl asociaza yin-ului feminin.

Adeptii fantasticului paralel spun ca (chiar) în situatiile aparent fara nici o iesire, exista totusi o iesire. Nu o vedem pentru ca nu stim unde sa o cautam. Este iesirea în planul irealului care ne aduce din nou la suprafata, la viata. Este cifra 2, iesirea gasita, negarea negatiei, negatia mortii, reînvierea deci, transformarea în spirit care este de fapt prima repetitie.

2 este cifra dualitatii, nu doar feminine si masculine ci a tuturor complementaritatilor. Dublul este necesar (dar înca nu suficient) pentru stabilitate. El este compus din 1+1 care s-au integrat într-o singura cifra, un singur corp. Acest corp este format dintr-o emisfera, semnificând femininul (matricea, simbolul feminitatii) si o dreapta orizontala, desemnând prin complementaritate polul masculin. Va rog sa notati, Stimati Domni, ca emisfera domina ansamblul…

Ca simbol, 2 a fost scris ca repetare a lui 1 : "II", "=" sau "..". Babilonienii, romanii si egiptenii au folosit prima forma. Ceva mai târziu celelalte doua bare orizontale au fost unite printr-o diagonala (interactiunea care uneste cele doua polaritati) ca sa se obtina Z si mai apoi 2.

TREI ...

... în sanscrita "tri" defineste echilibrul. Ce a început sa faca 2 pentru stabilitate, 3 îl desavârseste. Aceasta cifra are o simbolica particulara în toate credintele lumii. Taoistii cred ca ea este perfecta. In geometrie trei puncte sunt (în general, asta pentru matematicieni) suficiente pentru a defini un plan, de aceea mesele si scaunele cu trei picioare sunt întotdeauna stabile.

Semnificatia trinitatii este deosebita : asa cum a fost elaborata in sec. al IV-lea dupa Christos, ea semnifica un singur Dumnezeu care exista în trei ipostaze divine: Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Este ideea initiala a "tri-unitatii " în unitate. Intelegerea corecta a cifrei 3 (din punct de vedere simbolic, teologic si sacramental), acesta este tot misterul teologiei trinitare. Geneza spune ca în cea de-a treia zi Dumnezeu a creat marile, pamântul a iesit din ape si a aparut "belsugul de vegetatie", deci toate elementele necesare vietii. In a treia zi a fost trecut asadar pragul catre materia vie, spre viata. Toate zilele creatiei sunt grupate câte trei: într-a patra, a cincea si a sasea se savârseste opera începuta în primele trei.

Cifra 3 a atras întotdeauna atentia, poate pentru ca omului i-a fost greu sa si-o imagineze, adica sa treaca dincolo de 2. De altfel cuvântul trans, apropiat de trei, înseamna dincolo. Poseidon are ca simbol tridentul, templele antichitatii au grupuri de câte trei decoratiuni, fetele piramidelor sunt triunghiuri iar egiptenii repetau de trei ori o hieroglifa pentru a reprezenta infinitul.

TREI a fost reprezentat adaugând o unitate la DOI : "III", "≡" sau "…". Unind cele trei bare orizontale s-a obtinut cifra 3.

SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 1

Matematica este regina stiintelor iar Aritmetica este regina Matematicii - Carl Friedrich Gauss (1777-1855)

Cu toate ca “aritmetica” vine de la cuvântul grec "arithmetike" ("arithmos" numar si "techne" arta, competenta) ea este supranumita în general "stiinta" si nu "arta" numerelor.

In scoala pitagoreica, la sfârsitul sec. VI înainte de Christos, aritmetica era, împreuna cu geometria, astronomia si … muzica, una din cele patru stiinte cantitative (Mathemata). Pitagora însusi spunea ca "lumea întreaga nu este decât armonie si aritmetica" si se pare ca aceste doua cuvinte descind din radacina "ar". Mai în gluma, mai în serios, un alt matematician, Kronecker (1823 – 1891), a spus ca "Dumnezeu a creat numerele naturale – restul este munca omului".

Dintotdeauna cifrele au facut obiectul a numeroase si diferite interpretari, în functie de perioade, regiuni geografice sau credinte, cu toate ca aparitia si utilitatea lor erau legate mai degraba de dezvoltarea comertului.

Grecii atribuiau anumite caracteristici cifrelor : cele impare erau "active" si masculine iar cele pare "pasive" si feminine. Chinezii aveau un sistem similar cu simbolurile yin si yang. Aztecii dadeau fiecarei cifre o culoare si un zeu. Babilonienilor cifrele le permiteau sa înteleaga principiile esentiale ale universului si aparitiei sale. Scribii babilonieni utilizau doar doua cifre : un "cui" vertical care semnifica unitatea si unul mai mare asociat lui 10.

Geneza, Facerea dovedeste ca textul Biblic are multe conexiuni cu cifrele. Daca semnificatia lor este bine înteleasa, vom putea privi povestea Creatiei cu alti ochi. Inainte de a vedea care sunt povestile primelor trei cifre si pentru a le întelege mai usor, ar mai trebui amintite trei din cele cinci axiome ale lui Peano (1858 – 1932), unul din pionierii axiomaticii moderne: "elementul numit zero este un numar natural", “orice numar natural are un sucesor unic" si faimoasa "nici un numar natural nu-l are pe 0 ca succesor". Sa stiti ca "naturalul" din aritmetica nu este departe de "naturalul" din ... natura. Dar despre "axiome, natural, banal, evident si trivial" în matematica si în vorbirea curenta, poate altadata. Nu ma judecati prea aspru, daca nu veti mai dispretui cifrele si le veti privi si altfel, ca si pe cei care le folosesc, cred ca demersul este folositor.

Alta lectie de geografie

Pentru ca mi-a adus aminte Costel (ma inspira baiatu' asta, ceva teribil!), rapid doua secvente, nici nu am timp sa mai pun diacriticele, va descurcati voi.

1. Intr-o zi ma scoate la tabla Mos Pusca. Asta-i adevarul Costele, amintirile sunt sapate adânc în noi si sunt frumoase asa cum sunt, cred ca si el, Mos Pusca, râde acuma acolo unde este el când îsi aduce aminte. Toata lumea asa îi spunea. Cum zicea Vlad Bejan la ultima noastra întâlnire, noi le spuneam "mosu de ..." sau "baba de ..." desi erau mult mai tineri decât suntem noi azi... Deci, vorba titanului din Gagesti, harta pe trepied, el la catedra si eu cu Almanahul Scânteia în mâna unde erau toate tarile din lumea asta cu esentialul scris pe un sfert de pagina.

- Vorbeste tuuuuuuuu, despreeeeee... Ecuador.

Cum eram cu almanahul deschis deja pe la America Latina, am ajuns usor la Ecuador (cât timp îmi lua acasa sa pun semne la pagini si sa tin minte pe unde erau tarile “în cestiune”, mai bine învatam lectia, dar asta-i viata de negruzzist). Am întins mâna stânga cu almanahul deschis în spatele hartii si am început sa-i îndrug tot ce citeam acolo.

- Arata-mi ce ai în mâna!

I-am dat almanahul, deschis la Ecuador, cu o privire limpede (azi as zice insolenta!).

- Treci la loc, ai trei!

Dupa mine au mai luat vreo trei colegi aceeasi nota (printre care si Adi, colegul meu de banca), pentru ca “aveau note” si nu învatasera si Ecuadorul care “nu era în carte”, dar Mos Pusca daca ajungea la un continent, apai îl facea tot!

2. In alta zi, la ora de geografie, totul era pregatit, trepied, harta cu însemnarile generatiilor anterioare atârnata, dar aratator, nema!

- Avram (asta era Zum, cu mama profesoara tot de geografie, cum spunea Costel, erau într-un fel “colegi de breasla”, complici), du-te si cauta un aratator.

Afara era un sfârsit de primavara ca numa’ de geografie nu-ti ardea. Frunzele începusera sa atârne greu în copaci, fluturasi, albinute, gâze, ma rog, polenizare în toata regula... Dupa vreo juma’ de ora apare Zum:

- Dom’ profesor, n-am mai gasit aratatoare, am adus asta, stati putin s-o curat.

Venise Zumache cu o creanga de copac strâmba, plina de ramurele si de frunze…

- Sa stii c-am sa te spun lu’ mama-ta, Avram!

3. In alta zi (nu, nu-i poezia aceea cu lupul si cu oile, nu mai stiu care, ma ajuta cineva?) ne-am gândit noi si i-am luat scaunul de la catedra pe care l-am ascuns în fundul clasei si am pus în loc cele doua sertare ale catedrei puse pe înalt. A intrat în clasa, s-a uitat la “scaun”, s-a asezat si a facut ora ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, doar ca se mai legana un pic în halatul lui albastru, ca într-o o barca ...

Na, c-au fost pâna la urma trei povesti! Iertare Dom’ Profesor, da’ tare mai era frumos si mult v-am mai iubit ... în felul nostru!!!

De pe malul Mediteranei

Ceva pentru aperitive, tot cu usturoi.

“TAPENADE” NEAGRA

300 g de mǎsline negre fǎrǎ sâmburi
60 g de capere
15 fileuri de anchois în ulei (sǎrate)
3 cǎţei de usturoi bǎtuţi bine
120 ml de ulei de mǎsline sau cât cuprinde
Puţin cimbru si piper, bineînţeles dupǎ gust

“TAPENADE” VERDE

200 g de mǎsline evident verzi, tot fǎrǎ sâmburi
60 g de capere
10 fileuri de anchois în ulei (sǎrate)
1 cǎţel de usturoi sfǎrâmat
100 ml de ulei de mǎsline, sau la fel, cât cuprinde
10 frunze de busuioc verde, piper şi puţinǎ zeamǎ de lǎmâie, bineînţeles tot dupǎ gust

Nu fac parte din categoria “intrǎrilor” ieftine, dar preţul este totuşi acceptabil si sunt gata în cinci minute. La tapenada neagrǎ sunt foarte bune mǎslinele “à la grecque“, acelea puţin zbârcite, au un gust amǎrui care se “mǎritǎ“ excelent cu restul. Dupǎ unele reţete la tapenada verde se mai pot adǎuga 30 g de seminţe de pin.

Si acum, ce facem cu toate astea ? Se “pregǎtesc” la fel amândouǎ.

Reţeta originalǎ interzice mixerul, totul se taie foarte mǎrunt şi se amestecǎ bine adǎugând puţin câte puţin uleiul, ca pentru o maionezǎ. Dar hai sǎ zicem cǎ ne grǎbim cǎ acuşi vin oamenii ǎia şi n-ai ce sǎ le pui pe masǎ la o votcǎ, sǎ tragi un pic de timp cât sǎ gǎteşti ceva mai ca lumea.

Atunci pui totul în mixer, mai puţin uleiul pe care-l adaugi pe parcurs. Fileurile de anchois se pun şi ele cu uleiul în care au zǎcut în cutie sau borcǎnel, este tot de mǎsline şi e bine pǎtruns de arome. Incepi sǎ mixezi uşurel, în reprize scurte, ca sǎ nu se facǎ totul ca o pastǎ. Textura finalǎ trebuie sǎ fie granuloasǎ, ca sǎ poti simţi în gurǎ savoarea şi aroma de la fiecare ingredient în parte.

Se mǎnâncǎ la aperitiv cu felii de baghetǎ integralǎ prǎjite pe care le freci uşor înainte cu un cǎţel de usturoi tǎiat în douǎ sau în cinci, dacǎ-i mai mare.

Dacǎ oamenii ǎia te anunţǎ în ultima clipǎ cǎ nu mai vin, pui totul într-un borcan şi acoperi cu un strat subţire de ulei de mǎsline. Poate sǎ stea aşa chiar şi o lunǎ în frigider, pânǎ la urmǎ vin ei. Daca afli cǎ nu mai vin deloc, începi sǎ o guşti solo plimbându-te prin casǎ, cu votca aferentǎ alǎturi, numai sǎ ai grijǎ sǎ pui din nou ulei deasupra dupǎ ce te saturi, cǎ doar n-o sǎ mǎnânci un borcan întreg de unul (una) singur(ǎ).

CAVIAR DE CASA

Asta e bun dacǎ faci o petrecere la serviciu şi vrei sǎ le dai colegilor ceva deosebit. Reţeta este foarte simplǎ dar trebuie sǎ ai vederea excelentǎ şi multǎ rǎbdare. Cumperi vreo 10 kg de hamsii şi le scoţi ochii. Asta-i tot. Nu mai trebuie sǎ adaugi sare cǎ sunt deja sǎrate de le-au sǎrit ochii din cap. Dacǎ ai şi mai multǎ rǎbdare, ştergi uşurel cu ceva pelicula aia neagrǎ de pe ochişori, da’ cu foarte mare grijǎ sǎ nu se spargǎ. Iese caviar alb, care-i şi mai cǎutat.

Conversatii 'telectuale

Suntem mereu sub influenţa ultimelor evenimente din viaţa noastrǎ. O zi cu mai mult soare, ghioceii care au apǎrut sute în grǎdinǎ, ultima discuţie mai consistentǎ cu un amic sau întâmplǎri mai mult sau mai puţin plǎcute ne pot schimba dispoziţia. Şi cum participǎm la trǎirile celor care fac parte din viaţa noastrǎ, ne bucurǎm sau ne întristǎm odatǎ cu ei. Azi am sufletul plin pentru cǎ Andreea a venit sǎ-şi petreacǎ week-end-ul acasǎ şi a fost (deci) soare. Am vǎzut-o mai în largul ei în tot ce înseamnǎ lumea nouǎ în care trǎieşte şi m-am bucurat.

La fel de mult suntem cred sub impresia ultimelor cǎrţi citite. Ne vin mereu în minte replici, suntem tentaţi sǎ dǎm citate, uneori ne regǎsim deplin într-un personaj şi susţinem pǎreri ca şi cum ar fi ale noastre de când lumea. Este de-a dreptul halucinant sǎ-ţi dai seama, în liniştea camerei tale, cǎ acum zeci de ani a fost scrisǎ o carte unde ”evident” tu eşti eroul principal. Sau cǎ o carte aleasǎ la întâmplare din teancul abia cumpǎrat o continuǎ pe cea pe care tocmai ai citit-o, scrisǎ de cu totul altcineva. Ori sǎ fii mirat când vezi cǎ gânduri care te-au frǎmântat o vreme sau idei care au fulgerat doar o secundǎ în viaţa ta pot inspira cǎrţi întregi. Mi se întamplǎ ceva ciudat: dacǎ am uneori poftǎ sǎ-mi susţin o idee pânǎ la capǎt, mǎ simt stânjenit cǎ având nevoie de un sprijin amintesc un nume sau un citat. Sau cǎ mǎ gândesc la altcineva care face ori gândeşte la fel. Şi atunci parcǎ n-aş mai fi singur în “clandestinitatea“ asta stupidǎ, mai am pe cineva alǎturi. Chiar dacǎ nu este “decât” o carte sau autorul ei. Dar cartea asta, odatǎ cititǎ, este deja în mine, face parte din reperele mele. Şi în marea mea naivitate o mai şi declar, crezând cǎ ceea ce spun are astfel şi mai mare greutate. Sunt stânjenit pentru cǎ (din fericire doar uneori) ironiile care urmeazǎ, având ţintǎ dublǎ (din care una absentǎ, fizic dar probabil şi din conştiinţa preopinentului) sunt astfel de douǎ ori mai grele. Şi atunci? Sǎ-mi fie ruşine în faţa acestor “puţini“ cǎ mi se întâmplǎ sǎ mai citesc?