Doar nobili, fǎrǎ Nobel

Existǎ însǎ şi reversul medaliei. Oameni oneşti, deschişi, prietenoşi. Şi profesionişti ai cuvântului în faţa cǎrora te înclini. Acum mai mult de cinci ani a fost anunţatǎ pe canalul Arte o lungǎ emisiune 24 de ore la Bucureşti. De sâmbǎtǎ pânǎ duminicǎ dupǎ-masǎ. Mǎrturisesc cǎ am avut emoţii şi mǎ gândeam cu groazǎ cǎ va fi iar o emisiune plinǎ de gunoaie şi aurolaci, numai cǎ mai lungǎ. Şi cǎ voi fi iar obligat a doua zi la birou sǎ explic, sǎ mǎ simt stânjenit şi vinovat şi sǎ încerc sǎ repar, dacǎ se poate repara ceva. Emisiunea a fost fǎcutǎ de Frédéric Mitterrand, cunoscut om de culturǎ şi personalitate în audiovizualul din Franţa. Nepot al fostului preşedinte socialist, el însuşi cu vederi de stânga, acum este Ministru al Culturii într-un guvern de dreapta. Se poartǎ şi la case mai mari... Ei bine, nu-mi venea sǎ cred! Tot ce este urât în Bucureşti, aşa cum urâtul existǎ în toate marile oraşe, a fost cu grijǎ ocolit. Chiar dacǎ a filmat bisericile sau casele trase pe şine în spatele blocurilor, a fǎcut-o ca sǎ sublinieze performanţa inginereascǎ. Iar interviurile, toate în francezǎ cu fel de fel de lume m-au uns la suflet. De la oameni politici pâna la gospodinele din piaţǎ, trecând prin jurnalişti, studenţi, profesori, elevi şi preoţi, toţi vorbeau franceza, mai mult sau mai puţin cursiv. Nu neapǎrat oamenii politici cel mai bine... Emisiunea s-a terminat cu un “Châpeau!” de ambele pǎrţi.

Şi a mai fost o emisiune, fǎcutǎ de Bernard Pivot, membru al Academiei Goncourt, supranumit în Franţa şi “le maître du verbe”. Spirit enciclopedic, de formaţie jurist, practicând apoi pentru un timp jurnalismul, Bernard Pivot animeazǎ de câteva zeci bune de ani rafinate emisiuni culturale: Deschideţi ghilimelele, Apostrofuri sau Bouillon de culture. Am spus numele în francezǎ pentru a savura mai bine neaşteptata alǎturare de cuvinte. In fond supa sau bulionul nu sunt altceva decât “concentrate”. Este renumit în Franţa şi pentru celebrele Campionate naţionale de ortografie, care au devenit apoi Campionate mondiale pentru francofoni. De aici a ajuns la temutele Dictǎri Pivot, adunate azi într-o carte repede epuizatǎ, texte scurte dar pline de capcane chiar şi pentru cei mai subtili vorbitori de francezǎ. Din 2002 pleacǎ prin lume sǎ întâlneascǎ oameni care “au ales sǎ adauge cultura şi limba francezǎ culturii lor proprii”. Aşa a apǎrut emisiunea Double je pe care a animat-o timp de patru ani. Unul din popasuri l-a facut la Iaşi. Imi aduc bine aminte: în 2004 am fost la Iaşi la întâlnirea de 35 de ani a promoţiei de la Liceul Internat. Am stat de vorbǎ cu fosta noastrǎ profesoarǎ de francezǎ. Intors acasǎ, dupǎ câteva sǎptǎmâni am vǎzut emisiunea fǎcutǎ de Pivot. Era acolo şi un interviu cu profesoara noastrǎ care spunea cǎ a predat franceza toatǎ viaţa, şi-a încheiat cariera la un liceu faimos, dar n-a fost niciodatǎ în Franţa. Dupǎ alte puţine sǎptǎmâni aveam sǎ aflu cǎ se prǎpǎdise...

N-am sǎ uit niciodatǎ mirarea lui Bernard Pivot când, stând de vorbǎ cu un copil dintr-o clasǎ cu limba de predare francezǎ de la Liceul Naţional, acesta îi spunea cǎ citea în acel moment un scriitor marocan. “Cum, ai auzit tu de ...? E tradus în româneşte?”, “Nu, am o ediţie originalǎ, îl citesc în francezǎ”. Iar ajung la cuvântul perplexitate. Bernard Pivot, stând într-o bancǎ a unei şcoli din România, se uita zâmbind neîncrezǎtor când la profesoarǎ, când la copilul acela minunat, când la ceilalţi copii. Cu multǎ delicateţe, fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar vrea sǎ verifice, au început sǎ discute despre autor şi cartea respectivǎ. Si zâmbetul a devenit apoi amical şi apropiat, zâmbetul sincer şi destins a doi oameni care stau la o şuetǎ. Un copil din Iaşi vorbea într-o francezǎ perfectǎ de la egal la egal cu marele Pivot...

Voiam doar sǎ spun cǎ se poate şi aşa, se mai întâmplǎ şi asta azi pe la noi.

Nobili şi Nobel

De câtǎva vreme o supǎrare mai veche dar pe care nu o mai bǎgam în seamǎ a ieşit din nou la vedere. De când cu Nobelul, nu spun “al nostru”, pentru cǎ noi n-am fost decât nişte bieţi figuranţi.

Venisem de puţin timp în Franţa, în 2000, dupǎ câţiva ani de vizite repetate. Nu mai eram turist, acuma locuiam şi lucram aici, deci priveam totul cu alţi ochi. Regǎsisem prieteni pe care-i aveam mai demult, care cunoşteau România şi mǎ cunoşteau şi pe mine. Ne respectam şi continuǎm sǎ ne respectǎm, poate mai mult ca înainte. Dar am gǎsit şi multǎ ignoranţǎ şi prejudecǎţi. La birou eram o “curiozitate”. Vreo douǎ luni tot venea lumea “cu treabǎ” la mine şi mǎ studia de parcǎ eram femeia cu barbǎ. Aveam atunci douǎ colege, douǎ “fete” de vârsta mea: o doctoriţǎ şi secretara. Au fost pe rând mici detalii, replici stupide care mǎ amuzau la început, dar care, acumulându-se în timp, deveneau supǎrǎtoare: “Dar tu, înainte de a veni aici ai fǎcut cursuri de francezǎ?”, “Nu, asta-i franceza din şcoalǎ pe care am mai vorbit-o pe unde-am fost sau cu amici de aici” sau “Poţi sǎ-ţi imaginezi Dan, am o prietenǎ, bine, n-are nici o diplomǎ, au dat-o afarǎ ca sǎ angajeze un strǎin”, “Nu, nu pot sa-mi imaginez, dacǎ zici ca n-are diplome...”, “Bine, dar ea e franţuzoaicǎ!!!” sau “Plecǎm într-o vizitǎ la o familie din Bucureşti, ce sǎ le ducem, acolo copiii au creioane?” sau “Acolo existǎ drumuri asfaltate, tu cum vii când vii cu maşina?” sau “Robinetul la baie se învârte ca la noi?”. Eram şi mai sunt şi acuma traducǎtorul în / din englezǎ al unor doamne cu pretenţii. Prospecte şi mailuri sofisticate: “Noi suntem bine, voi ce mai faceţi?”. “Şi engleza tot din şcoalǎ? Ce mǎ fac dacǎ plec în România, în ce limbǎ mǎ înţeleg eu cu ei?”, “Poate ei cu tine, pǎi în ce limbǎ vrei tu, cǎ acolo 80% le vorbesc pe amândouǎ. Dacǎ nu se descurcǎ poţi încerca şi germana”. Incepusem sǎ fiu rǎutacios ştiind cǎ unii dintre ei şi cu franceza au uneori probleme. Dar mǎcar le stârnisem curiozitatea şi plecau în România.

Dupǎ primele “realizǎri profesionale” a început sǎ aparǎ şi “perplexitatea”. Câteodatǎ laudele excesive deranjeazǎ. E ca şi cum ţi s-ar spune “bravo, la cât eşti de tâmpit nu credeam cǎ ai sǎ reuşeşti”.

Cu timpul m-am lǎmurit cǎ erau “îndoctrinaţi” de o puzderie de emisiuni şi filme TV (de unde oare inspirate?...) care, în cǎutare de audienţǎ ieftinǎ continuau sǎ arate (10 ani dupǎ...) România lui Ceauşescu, Casa Poporului, cǎruţe înfundate în noroaie cu puradeii ciorchine, case în ruinǎ, bǎtǎliile cu minerii, imagini de la revoluţie cu procesul şi execuţia (pe asta din urmǎ am revǎzut-o cu mult mai multe detalii - oribile, adevǎrat film de groazǎ - decât atunci şi cu un dezgust infinit chiar acum douǎ sǎptǎmâni, ca sǎ vǎ faceţi o idee). A mai fost un meci al României la Paris iar afişul arǎta un taraf de lǎutari... Hm, audienţa asta nu-i decât un pretext care justificǎ multe mǎgǎrii şi creaţii anacronice în numele unei reale civilizaţii, dar de fapt se speculeazǎ gustul pentru morbid şi mizerie al unui public “superior” cocoţat pe un munte de istorie şi culturǎ care la un moment dat au schimbat lumea. Din pǎcate mare parte din acest public nu mai ştie pe ce stǎ.

Deci audienţa ar putea explica aceste “producţii“ dispreţuitoare, fǎrǎ sǎ le facǎ însǎ şi acceptabile pentru noi. Mǎcar autorii lor au scuza (??) cǎ nu-s români. Dar când un român face la fel? Dupǎ atâta timp! Rezolvǎ asta vreuna din problemele de azi? Nu putem trǎi la infinit printre cadavre, deţinuţi politici şi martiri într-un doliu permanent. Sǎ te desprinzi de trecut (dacǎ l-ai trǎit) nu înseamnǎ sǎ-l şi uiţi. Şi când se mai gǎseşte un confrate, tot român, care spune “faptul cǎ Herta s-a nǎscut în România este un accident geografic” nu-i normal sǎ te întrebi mǎcar atâta: “pǎi dacǎ nu s-ar fi nǎscut în România, despre ce ar mai fi scris ca sǎ ia premiul?”. Cât despre ruşinea lui subînţeleasǎ de a se fi nǎscut român n-ar mai fi de spus decât “atunci sǎ-ţi fie ruşine!”. Oare doamna în cauzǎ nu-şi dǎ seama cǎ asemenea apǎrǎtori nu-i aduc decât deservicii? De ce sǎ ne mai mire ca nişte britanici spun "ne imaginam România ca fiind o ţarǎ plinǎ de boi în care oamenii aruncǎ cu pietre in ţigani", sau “ţara ţiganilor”, sau “tǎrâmul lui Borat”, din izvoarele ei ţâşneste “apa comunistǎ proaspǎtǎ”, sau încǎ “sǎ vii aici într-o maşina de 168.000 de lire e ca şi când ai apǎrea în Sudan într-un costum fǎcut în întregime din mâncare“, când un român care n-a stat în închisoare sau era un copil pe vremea aceea ne umple încǎ şi azi de noroi? El ce justificare mai are? Nobel pentru “Securitate”, Palme d’or pentru “avorturi”, eu cred cǎ ajunge! Lipseşte un Oscar pentru colectivizare. Dar uite cǎ americanii sunt mai cu picioarele pe pǎmânt: nici nu l-au nominalizat. Pânǎ la Soljeniţîn sau Kusturica mai este drum lung.

In final tot englezii spun “România, mulţumim ca ne-ai primit, aş sta veşnic aici". Nu-i mare lucru şi nu le reparǎ ignoranţa, dar oricum e mai mult decât un scuipat.

In final iatǎ un poem care a zdruncinat probabil rǎu de tot juriul suedez anul acesta:

Este sau nu este Ion?
(roman naţional pe scurt interval.) / Partea I / un strat de muşte pe gard confuz în sus. / o coadǎ simplǎ de lopatǎ zdrǎngǎne bum-bum. / plecǎm fǎrǎ batistǎ oarecum. / Partea a II-a / iar vameşii din Giurgiu (şase) nici mǎcar nu se / uitǎ la mine, atâta vreme cât trece un câine. / Concluzie / Nimic bre, / cǎ intri la pârnaie. ş.a.m.d. / ar fi aşa simplu / aspectu cu LIFTU / precum vaca gri.

Sunt de acord cu autoarea: “nimic bre”. Iar concluzia mea, dupǎ o lungǎ chibzuinţǎ: nu, se pare cǎ Ion într-adevǎr nu este. Este însǎ Toma, Geta, Magdalena, surorile gemene Ioanele, domnu Ioşka, nea Nelu (ar putea fi el..., aici nu-i prea clar). Dar unde este totuşi Ion? Eu unul cred cǎ în momentul acela unic şi pasager de întâlnire a creatorului cu clipa de har, Ion trecuse deja la bulgari, înaintea câinelui.

Aflu cǎ poemul a fost alcǎtuit (deci nu poate fi acuzatǎ cǎ l-a scris) cu tǎieturi din Plai cu boi (nici o legǎturǎ cu vaca gri), ca mesajele de ameninţare care vor sǎ rǎmânǎ anonime. Uite cǎ pânǎ la urmǎ au gǎsit-o. Probabil tot cu Securitatea. De data asta cu folos...

Mother should I run for president...?

Am ales-o special pentru azi pentru ca are de toate...

... suierat de vânt, gripa, telefoane ocupate, sunet de bani, îndoieli, disperare, voci, atmosfera stranie, întrebari... public.

Imi place cum trǎiesc unii conform zodiei

Pânǎ şi defectele de acolo devin calitǎţi în viaţa realǎ. Şi-mi mai place cum îşi “programeazǎ” ei o zi din viaţǎ citindu-şi dimineaţa horoscopul: “dac-aşa scrie pe ziua de azi, musai aşa tre’ sǎ fie... sau sǎ fiu”. Adicǎ mǎ scol dimineaţǎ, îmi citesc horoscopul (pe calculator cǎ-i mai precis) şi descopǎr de exemplu cǎ voi avea oarece dificultǎţi de comunicare cu colegii. Ajung la birou şi mǎ iau eu de ei, preventiv: “Bǎ, nu cumva sǎ mǎ enervaţi azi, cǎ sunt întors pe dos, e clar?”. Aiurea, nu sunt deloc! Dar dacǎ aşa scrie...

Dar horoscopul te poate scoate şi din multe încurcǎturi. Dacǎ faci o tâmpenie, ea era inevitabilǎ. Vina ta poate fi cel mult faptul cǎ n-ai citit înainte ca sǎ ştii ce te-aşteaptǎ. Mǎcar sǎ fii pregǎtit... Cam ca la Nostradamus, mulţi descoperǎ, dar dupǎ ce se întâmplǎ evenimentul, cǎ el l-a prevǎzut acum o jumǎtate de mileniu în catrenul x din Centuria y. Mai scǎdem unu, pe urmǎ înmulţim cu 3, dupǎ care împǎrţim totul la 3,14 şi iese cǎ fix în ’89 trebuia sǎ cadǎ Ceaşcǎ.

Mai existǎ şi horoscopul sǎptǎmânal. Ehei, aici e şi mai şi... “Pentru cei nǎscuţi în a doua jumǎtate a lunii, marţi este o zi favorabilǎ investiţiilor”, ceea ce înseamnǎ cǎ sigur îţi auzi consoarta marţi când ajunge acasǎ “Dǎnuţ (de exemplu), du-te şi scoate tu din portbagaj, nu mai pot, sunt aşa de grele!”. Bine ca n-a luat o casǎ... Sau “în cǎmin vor fi multe de fǎcut şi acest lucru te va obosi”. Asta apare de obicei sâmbǎta. “Ar trebui sǎ dǎm cu aspiratorul”. Fǎrǎ nume, dar mǎ simt flatat cǎ am ajuns plural. Am mai vǎzut şi “relaţia cu partenerul de viaţǎ va fi prioritarǎ pentru tine în aceastǎ perioadǎ” cu varianta agravatǎ “în perioada urmǎtoare gǎseşte-ţi ceva mai mult timp pentru fiinţa iubitǎ”. Dar nu se spune în care perioadǎ. Ca la axioma lui Peano din aritmeticǎ: “orice numǎr are un succesor unic” care poate deveni “orice perioadǎ are o perioadǎ urmǎtoare”... Deci tot timpul. Şi partenerul de obicei ştie asta.

Dar cel mai frumos este când citeşti “Trǎsǎturile generale ale zodiei”, sau când plecând de la trǎsǎturile generale ale unui individ sǎ-l încadrezi ştiinţific într-o zodie. Ce citesc eu azi la zodia mea: “Capricornii sunt muncitori, demni de încredere şi blegi. Aceştia sunt întotdeauna buni la matematicǎ, asta explicǎ de ce sunt o aşa mare bǎtaie de cap. René Descartes a fost un matematician renumit, dar nu şi un filozof prea bun, deci trebuie sǎ fi fost Capricorn”. Cum eu am trei date de naştere, din fericire toate în aceeasi zodie (mare noroc! dacǎ eram nǎscut de trei ori în luni diferite?), afirmaţia trebuie sǎ fie de trei ori mai puternicǎ în ceea ce mǎ priveşte. Un lucru pozitiv totuşi: pentru cineva de 177 de ani am o minǎ bunǎ.

Chez soi

E bine sǎ poţi sǎ mai ai o casǎ în altǎ parte a lumii, sǎ fii în douǎ locuri “la tine“. Mai ales când ai o ocupaţie, când toatǎ lumea te priveşte cu curiozitate şi simpatie la început, apoi cu interes şi mai ales când vezi cǎ nu eşti mai prost ca ei. Liiceanu spune undeva cǎ strǎinii te redescoperǎ “cu bunǎvoinţǎ şi perplexitate“, perplexitate ca atitudine pozitivǎ, dar eu nu cred cǎ sunt reacţii simultane. Când încep sǎ devinǎ perplecşi bunǎvoinţa de obicei înceteazǎ. Acceptǎ cu greu cǎ poţi fi cel puţin la fel de bun ca ei.

Dar oare mai eşti la tine peste tot ? Nu cumva dupǎ un timp îţi dai seama cǎ nicǎieri nu mai eşti “la tine“ cum erai înainte ?

Când sunt într-unul din locuri, deci acasǎ, dupǎ un timp vreau acasǎ, dar dincolo… Nu-i vorba numai de comoditate sau cǎ “trec anii“, cǎ doar trec pentru toţi, şi acolo şi aici. Şi pe urmǎ nu îmbǎtrâneşti aşa, deodatǎ, am mai spus asta, vorba lui Rǎducu “... întâi te faci de râs de câteva ori“. Uite-aşa începi sǎ-ţi dai seama cǎ pe unii din cei din România nu-i prea mai înţelegi, deşi nu s-au schimbat aşa mult. Sigur nici ei nu te mai înţeleg pe tine ca înainte pentru cǎ şi tu evident te-ai schimbat (în bine, în rau ?, e mult de vorbit pe tema asta). Iar cu amicii de aici nici nu se pune problema sǎ ne înţelegem şi asemǎnam vreodatǎ pe de-a-ntregul (nu vorbesc de toţi), nici nu cred ca aş vrea. Totuşi prietenii adevǎraţi, singurii deci, sunt acolo, numai cu ei de exemplu am şi avem onestitatea sǎ ne certǎm şi apoi sǎ ne împǎcǎm. In limba noastrǎ. Mi se întâmplǎ din când în când ceva ciudat. Stau de vorbǎ cu persoane pe care le simt aproape de mine şi deodatǎ încep sǎ le vorbesc româneşte. Aşa s-a întâmplat de câteva ori cu tinerii sârbi care au stat la noi în timpul festivalului şi mi se întâmplǎ şi cu unii prieteni şi colegi francezi. S-ar spune cǎ limba “ta” este limba prieteniei. Imi aduc aminte de o prefaţǎ foarte pretenţiosǎ la un volum de Eliade. Autorul ei încerca sǎ fie la înǎlţimea cǎrţii şi a citat, culmea, tot din Eliade, spunând cǎ pentru el limba lui este limba în care vorbeşte şi în care-şi scrie jurnalul. Nu cred cǎ citatul este exact, în orice caz nu este complet. Mie mi-a ramas în suflet ce spunea Eliade, parcǎ în Memorii: “... este limba în care-i spui unei femei cǎ o iubeşti”. Prin lumea medicalǎ se mai spune cǎ este limba în care visezi. Diferenţa nu este chiar aşa de mare...

De Toussaint, Halloween etc.

Tot vroiam s-o spun, deci iatǎ,
aşa o fǎcurǎm latǎ, (sǎptǎmâna-i încheiatǎ!):

Masa se cerea mâncatǎ şi udǎtura secatǎ.

Mâna care-a fost odatǎ, acuma-i din gheaţǎ toatǎ, în spirtoase conservatǎ. Sticla-n grabǎ destupatǎ şi tot repede gǎtatǎ.

Un pǎianjen pe salatǎ (cum de care? de boeuf tatǎ!), fasole-ndelung frecatǎ, din belşug usturoiatǎ, roşia bine-ndesatǎ, cu brânzicǎ mestecatǎ sau cu vânǎtǎ tocatǎ şi ceapǎ mǎrunt tǎiatǎ.

Pulpǎ de miel împǎnatǎ şi o leacǎ vanilatǎ, p’ormǎ-n blide aranjatǎ (meserie-adevǎratǎ). Murǎtura e muratǎ, garnitura-i gratinatǎ (tot bostan, e minunatǎ!, artǎ purǎ şi curatǎ). Nu credeţi? Trebe gustatǎ!

Ciorbǎ bine-nfierbântatǎ (iar din ce? de burtǎ fatǎ!)

Tava cu dovleac îndatǎ, prǎjiturǎ asortatǎ şi-alt pǎianjen pe o tartǎ.

Casa straşnic decoratǎ, cu un liliac la poartǎ, pânza rǎbdǎtor brodatǎ, vrajitoare împǎiatǎ şi-ncǎ una mai fardatǎ, iar pǎianjeni, doi deodatǎ, pe o mânǎ-mpreunatǎ.

Puşca fǎrǎ curea latǎ şi cǎmaşa sângeratǎ.

Oricât pare de ciudatǎ povestea-i adevǎratǎ, din moment ce-i ilustratǎ.

Hai, plecaţi acas’ o datǎ...

...nu-i nevoie de eratǎ.

Succes Stimabile în cel mai greu rol!

„Am avut marea şansă să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz.” (Gheorghe Dinicǎ).

Textul acesta era scris cu multă vreme în urmă şi îşi aştepta rândul. Am zis că mai bine îl pun acuma să-i spun succes decât mai târziu ca să spun cine ştie ce prostii. Trebuie măcar să-i zâmbim...

S-a întâmplat odatǎ sǎ am treaba la Brǎila. Prin ’86 sau ’87 poate, toamna târziu. O cǎlǎtorie banalǎ mi-am zis, trei ore de tren, nici mǎcar nu-i mult. Mǎ urc în vagonul meu şi îndreptându-mǎ spre compartimentul unde aveam locul aud nişte glasuri cunoscute, dar fiind în tren nu reuşeam sǎ-mi dau seama unde le mai auzisem, sigur nu într-un tren. Ajung, intru, dau bunǎ ziua, mǎ uit cine era înǎuntru, mǎ pufneşte râsul şi ies repede sǎ vǎd iar dacǎ acolo era locul meu. Prea târziu, observaserǎ reacţia mea şi mi-au spus: “Domnu’, aici e... e un loc liber la geam... poftiţi de staţi... aaaaaşa!”. Ceilalţi, ca sǎ spun aşa, erau nici mai mult nici mai puţin decât Mariana Mihuţ, Mişu Fotino, Marin Moraru vis-à-vis de mine şi Gheorghe Dinicǎ, pe partea mea, între noi fiind un regizor. Mergeau şi ei la Brǎila pentru o repetiţie la Teatrul “Maria Filotti“. Aşa cǎ CFR-ul mi-a oferit în preţul biletului un spectacol gratuit. Ei discutau normal probabil iar eu nu mai ştiam cum sǎ-mi ascund faţa sǎ nu mǎ vadǎ cǎ râd. M-am fǎcut cǎ-mi masez fruntea, mǎ frecam la ochi, la un moment dat chiar mi-am pus perdeaua-n cap sǎ mǎ fac cǎ dorm, dar perdeaua se cam mişca în dreptul gurii aşa cǎ Dinicǎ mi-a spus ”da’ respiraţi normal stimabile cǎ noi stǎm de vorbǎ”. Chiar şi controlorul când a intrat abia se ţinea de râs şi doar nu spunea nimeni nimic.

Probabil aşa sunt actorii, dupǎ multele roluri pe care le-au jucat împrumutǎ ceva din fiecare, din cele preferate poate mai mult. Mimicǎ, voce, chiar expresii. Mariana Mihuţ pisicoasǎ ca Zoe, Marinicǎ Moraru nǎuc şi toropit ca feciorul din Cǎldurǎ mare, Fotino veşnic agitat şi mirat cu nişte ochi imenşi în spatele unor funduri de sifoane redutabile cu rame negre, iar Dinicǎ fante şmecher de cartier. Un amic îmi povestea odatǎ cǎ a mers un pic pe stradǎ în spatele lui Beligan şi Caragiu şi fǎrǎ sǎ vrea a auzit ce vorbeau, mai bine zis Caragiu povestea ceva banal iar Beligan era mort de râs. ”Tomiţǎ, dacǎ mǎ iubeşti taci din gurǎ cǎ nu mai pot!”. Se spune cǎ la un moment dat Caragiu a fost chiar secretar de partid la Bulandra. L-au schimbat repede dupǎ ce a luat de câteva ori cuvântul, citind dǎri de seamǎ sau fǎcându-şi autocritica. Vǎ daţi seama cam ce era în salǎ…

La un moment dat se fǎcuse linişte. Eram obosiţi, sculaţi devreme, plecaserǎm pe la 6 dimineaţa. Trenul era într-o staţie, nici nu-i mai ţin minte numele. ”Nu mai pot, mǎ-nţelegi domnule ? Nu mai suport sǎ vǎd totul gri, uite, gara gri, peronul gri, oamenii gri, vagoanele gri, … ǎsta, cum îi zice, zi-i pe nume amice…, a, depoul gri, pânǎ şi ceru-i gri ! ”. ”Si dacǎ n-ar fi gri ţi-ar fi mai bine ? ”. Revolta, aproape strigatǎ, care ne-a trezit pe toţi era a lui Marin Moraru, iar rǎspunsul, al lui Dinicǎ. Pe tonul de mahala, cinic, sictirit şi dispreţuitor al lui Stǎnicǎ Raţiu din Felix şi Otilia, strivit pe sub mustaţǎ. Dinicǎ a stat cu ochii închişi dar fǎrǎ sǎ doarmǎ tot drumul, cu bǎrbia înfiptǎ-n piept şi vorbind aproape cu dinţii strânşi. De fapt cam toatǎ conversaţia s-a purtat doar între ei doi.

Si a mai povestit ceva Marin Moraru, moţǎind: ”Am facut odatǎ un turneu în Ameeericaaa. Inainte de plecaaare toatǎ trupa de la Bulandra am fost chemaţi la un instructaaaj, a venit unu’ de laaa..., aşaaa, şi dǎ-i cu aia nu, aia nu, fǎrǎ bani ascunşi mǎ-nţelegi ?, nu aveţi voie sǎ vindeţi nimic, ce sǎ vinzi domnule… în America ?, şi mai ales dupǎ ora 9 seaaara nimeni nu mai are voie sǎ umble pe straaadǎ, e periculoos, bandiiiţi, gangesteeeri, vǎ riscaţi viaţa, mǎ rog, aia, aia, toatǎ lumea la hotel. La caaare Bǎnicǎ din salǎ, cu groazǎ în glas: «Uuunde ne trimiteţi fra-haţilor??!!» ”.