Bunicii, iar şi iar...

Am pus eu profesorii primii pe listă, dar primele amintiri, marea libertate a copilăriei şi mirările de început le-am avut la bunici. Mai ales la bunicii din partea mamei. Pe bunicii paterni nu i-am cunoscut. Bunica s-a prăpădit înainte de a mă naşte eu, iar despre bunic îmi amintesc doar că-i spuneam, cât a mai trăit, “Mâneni cel bătrân“, cu toate că era mai tânăr, la fel cum îl strigam stâlcit şi pe “Mâneni“ cel original.

Prima imagine a bunicii a fost dintotdeauna de femeie în plină putere (n-avea nici 50 de ani), cu părul deja alb-strălucitor prins într-un coc. Şi-l peria în fiecare dimineaţă ţinînd spelcile în gură şi pe urmă îşi împletea coada şi-o învârtea în creştet. Când se spăla pe cap îşi punea un vârf de creion chimic în apă…

O altă poză de-o clipă mi-o arată, zeci de ani mai târziu, cu părul despletit, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte de finet lungă până-n pământ, cu Andreea de câteva luni în braţe. Doar aşa nu plângea. Ehei, poveste veche, toţi sfătuitorii spun că nu-i bine dar toţi fac la fel… A stat aşa toată noaptea ca să ne putem noi odihni, Nana avea de spălat şi călcat a doua zi vreo douăzeci de rânduri de pelinci, iar eu mă sculam la 5 sa plec la serviciu.

Ultima imagine, tristă, aş vrea s-o uit dar nu pot…

Un proiect

Acum câteva zile mi-a venit o idee. Mi se mai întâmplă... Nu-i cine ştie ce, au avut-o si alţii, dar tocmai de aceea nu vreau să creadă cineva că sunt lipsit de smerenie. Aş vrea să încep să povestesc o vreme de acum încolo despre oameni pe care i-am întâlnit şi cu care am mers o bucată de drum sau încă mai mergem împreună. Profesori, colegi, prieteni sau şefi. Cu bune şi rele. Cei datorită sau din cauza cărora sunt astăzi aşa cum sunt. Am să caut în ungherele ascunse ale memoriei amintiri şi am să le scot la iveală aşa cum sunt, fără să le scutur de praf. Deci nu va fi vorba doar de oameni perfecţi. Chiar de la cineva cu defecte tot rămâi cu un câştig, ştii de ce să te fereşti în viitor, îţi creează anticorpi sau altfel spus, “tot răul spre bine”. Dar în cea mai mare parte va fi vorba despre întâlniri care au însemnat într-adevăr ceva bun şi frumos pentru mine. Spuneam că au făcut-o şi alţii. Ei le-au numit Galerie de portrete, dar cum eu nu sunt “alţii”, n-am nici condeiul, nici spiritul, nici ochiul, nici penelul şi nici fineţea lor. Vor fi câteva rânduri scrise despre fiecare, pentru mine şi dăruite lor, chiar dacă unii sigur nu le vor mai citi vreodată. Uneori voi face şi paranteze, poate chiar lungi dacă va fi nevoie, deci s-ar putea (cu variantele mă scuzaţi dacă, aş vrea, cred, mă tem că etc.) să dureze ceva timp pentru că sunt mulţi.

Invictus

Mai întâi a fost un poem al lui William Ernest Henley. Inspirat de o experienţă dureroasă a acestuia, el a fost scris în 1875 pe un pat de spital. 25 de ani mai târziu Arthur Quiller-Couch i-a găsit un titlu: Invictus. Este poemul preferat al lui Nelson Mandela. Despre Nelson Mandela s-au scris cărţi, s-au făcut documentare, într-o vreme era nelipsit de la toate emisiunile de ştiri, i s-au dedicat spectacole grandioase, s-au publicat articole în presă, unele chiar în jurnale de scandal. La nivelul informaţiei seci s-ar putea spune că ştim totul despre el.

Până când a apărut filmul Invictus. Un film de Clint Eastwood, ca toate filmele făcute şi / sau jucate de el. Profesionist, înţelept, eficace şi inspirat. Chiar în spatele camerei omul de cinema este tulburător. Demersul era riscant. Să-ţi alegi ca personaj una din marile personalităţi ale secolului fără să cazi în banal nu-i la îndemâna oricui. Dar cu pragmatismul tipic hollywoodian şi instinctul eastwoodian filmul ne povesteşte ceea ce ştiam deja, dar mai frumos şi altfel. E adevărat, ajutat de un cuplu magnific de actori, Morgan Freeman şi Matt Damon, în mare formă, deosebit de credibili şi emoţionanţi.

Mandela a ales rugby-ul pentru a readuce mândria într-o ţară umilită şi dezbinată de ură. Eastwood face la fel : folosind acelasi sport ca vector, ne-a făcut să trecem dincolo de titlurile mari de pe prima pagină şi să-l vedem pe Mandela aşa cum nu-l bănuiam. Am citit cronici stupide în care se spunea că un rugbist adevărat ar râde văzând filmul sau că în finală arbitrul i-ar fi favorizat pe sud-africani. Prostii ! Filmul nu este nici biografia lui Mandela, nici istoria Cupei Mondiale de rugby si nici regulamentul jocului în imagini. Sunt două acţiuni paralele dar foarte apropiate şi asemănătoare până la suprapunere ca simbol. Exterioară filmului dar la fel de exemplară, însăşi cariera lui Eastwood poate fi alăturată celorlalte două. Luptă, înfrângeri, încrâncenare, voinţă, durere, sânge şi la sfârşit victorie. Cu o simplitate dezarmantă şi o forţă incredibilă Mandela a câştigat respectul unei ţări şi al lumii, echipa a câştigat cupa şi Eastwood, din nou, admiraţia noastră. Iar noi, spectatori, nu puteam fi decât tot câştigători. Chiar apăsat de griji, mai mari sau mai mici, ieşi din sală zâmbind optimist. Dacă încă nu l-aţi văzut, grăbiţi-vă!

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate,
I am the captain of my soul.

A fost valabil pentru Henley şi François Pienaar, căpitanul de atunci al faimoasei echipe Springboks, este pentru Nelson Mandela şi Eastwood, poate fi încă valabil pentru noi – de ce nu ? - şi mai ales pentru copiii noştri.

Exerciţiu

Incǎ eram relaxaţi, mai erau câteva minute pânǎ sǎ înceapǎ. Mǎ uitam pe o ciornǎ pe care aveam notate nişte cifre. “La urma urmei ce se poate întâmpla? Doar trebuie sǎ spun câte ceva din ce facem zilnic la institut de câţiva ani buni. Dar dacǎ mǎ blochez? Gǎseşte redactorul o soluţie, el e versat şi i s-au întâmplat tot felul de chestii de când face meseria asta. Şi pe urmǎ mai este un invitat, un academician care oricând poate umple timpul cu ceva.” Dincolo de geamul mare cu sticlǎ groasǎ era D-na S., şefa redacţiei cu care vorbisem puţin înainte de emisiune şi o tânǎrǎ care fǎcea niste semne. Mai era un minut. Mǎ uitam la ceasul imens de pe perete, lângǎ geamul acela mare. Stirile pe scurt erau pe terminate. Dupǎ asta venea ora exactǎ: “La al cincilea semnal va fi apǎ caldǎ. Bip, bip... A fost apǎ caldǎ”. Ehe, asta era pe vremuri...

Trebuie sǎ fie cumplit sǎ ai o rubrica zilnicǎ în ziar şi sǎ te trezeşti într-o bunǎ zi în panǎ de idei. Sau mai rǎu, la radio, sǎ fii obligat sǎ faci, tot zilnic, o emisiune. Mǎ uitam la moderator, îşi rǎsfoia liniştit nişte hârtii. Lângǎ mine academicianul, calm, absent, pentru el era sigur o pierdere de timp. Eu continuam sǎ mǎ gândesc la ce s-ar putea întâmpla dacǎ... Secundele trec, trebuie sǎ spui ceva şi-ţi dai seama cǎ eşti gol, nu ştii cum sǎ începi. De exemplu eu, oare ce-aş face? Pǎi..., habar n-am, cred cǎ aş spune exact ce se întâmplǎ.

“Dragi ascultǎtori, de când am început sǎ fac aceastǎ emisiune mǎ tot gândesc ce s-ar întâmpla oare în ziua când dupǎ generic mi-aş da seama cǎ n-am nimic de spus. Nici cea mai micǎ idee, astǎzi sunt total neinspirat. Stiu doar cǎ trebuie sǎ umplu trei minute pânǎ când pot da drumul la prima publicitate sau la o melodie. E dimineaţǎ, dumneavoastrǎ aveţi treabǎ, un duş, micul dejun, copiii care trebuie trimişi sau duşi la şcoalǎ, vǎ mai puneţi ordine în ce aveţi de fǎcut fiecare la birou, oare în ce toane or fi şefii dumneavoastrǎ azi, poate chiar în clipa asta aleargǎ şi ei prin casǎ dupǎ copii sǎ-i punǎ în mişcare mai repede, legându-si cravata cu o mânǎ şi cu cealaltǎ gândindu-se cǎ sunt chemaţi la minister, “oare de ce mǎ cheamǎ?”, vedeţi, au şi ei şefii lor... Pe urmǎ ce cumpǎrǎturi sǎ faceţi disearǎ înainte de a ajunge din nou acasǎ. Dar sunt unii care chiar stau şi ascultǎ ce spun. Şi eu ce spun? Deocamdatǎ n-am spus nimic, din trei minute au mai rams douǎ şi mie tot nu mi-a venit nici o idee. Ziaristul care are de fǎcut articolul de fond pentru mâine, dacǎ nu-i merge mintea acuma, mai stǎ un pic, se plimbǎ, bea o bere, pardon, o cafea şi la urma urmei poate lucra şi la noapte. Dar eu, eu trebuie sa spun ACUM ceva, dacǎ nu foarte profund, mǎcar ceva care sǎ vǎ facǎ sǎ râdeţi, ǎsta-i rolul emisiunii de fapt, sǎ vǎ treacǎ vremea mai uşor în timp ce dumneavoastrǎ faceţi ce faceţi de obicei dimineaţa. Da, dumneavoastrǎ faceţi ce faceţi de obicei, eu în fiecare zi trebuie sǎ spun altceva. Cum mi-ar sta sǎ vorbesc şi azi ce-am vorbit ieri? Poate unii nici nu şi-ar da seama, mai ştiţi ce vǎ povesteam ieri? Parcǎ eu mai ştiu? Dar unii chiar ascultǎ. Cred cǎ am mai spus asta adineauri. Şi atunci? Nu-i mai bine sǎ fiu sincer, de fapt şi acesta este un subiect? Sunt complet blocat şi atunci bat câmpii ca sǎ treacǎ timpul. Sau aş putea fi ... şmecher, îmi cer scuze, n-am gǎsit alt cuvânt, şi sǎ vǎ spun cǎ nici nu sunt în panǎ de idei şi cǎ de fapt la asta m-am gândit chiar de la început. E un fel de a vǎ vorbi despre meseria mea. Şi astfel nici nu risc vreo penalizare din partea şefilor. Cǎ am şi eu şefii mei... O sǎ spunǎ chiar cǎ sunt “original”. Profit cǎ sunt la radio şi nu la TV şi pot sǎ mǎ uit la ceas, a mai trecut un minut. Bine cǎ nu mǎ apucǎ un râs din acela fǎrǎ motiv. La unii s-a mai întâmplat. Asta-i chiar mai rǎu. Sǎ ai de spus ceva serios, sǎ anunţi o veste proastǎ şi sǎ-ţi vinǎ sǎ râzi. Din senin. De fapt e un râs nervos dar cu atât mai greu de stǎpânit. Nu, mie nu-mi vine sǎ râd, realitatea-i cǎ-s de plâns. Noroc cǎ mai am câteva secunde şi pe urmǎ trebuie sǎ-mi vinǎ vreo idee în timp ce o sǎ ascultaţi o melodie, sper cu mai mult interes decât pe mine. Numai de-ar fi un cântec mai lung, nu ştiu ce-or fi ales colegele mele sǎ punǎ, ei, nu chiar o operǎ rock, pentru Jesus Christ Superstar n-ar ajunge toatǎ emisiunea, dar nici Macarale. Şi culmea-i ca Macarale chiar îmi place, e un cântec optimist, numai bun ca sǎ-ţi începi o zi: “Macarale, râd în soare argintii macarale / In zori de zi ... O macara încetinel mi-a adus un bileţel / Il prind iute şi-l citesc: / Spor la lucru şi te iubesc". Doamnelor şi domnilor, prima melodie pe ziua de azi...”. Şi urmeazǎ sǎ fac semnul acela cu arǎtǎtorul întins înspre regie care trebuie sǎ-mi taie microfonul şi sǎ punǎ... Cum? Chiar Macarale? M-am trezit zâmbind din visare pentru cǎ cineva chiar începuse sǎ vorbeascǎ.

“Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, astǎzi o sa discutǎm despre un subiect foarte actual: Informatizarea învǎţǎmântului. Invitaţii mei sunt... Ca sǎ trecem direct la problemǎ, iatǎ prima mea întrebare: credeţi cǎ este un demers util?”. Şi tace. Eu tac cu respect, aşteptând sǎ înceapǎ academicianul. Care tace şi el, ca şi cum nici n-ar fi auzit întrebarea. Moderatorul începe sǎ dea din mâini, hai, hai! La asta nu m-am gândit, la radio poţi face orice gesturi vrei, dar nu poţi nici sǎ şopteşti ceva pe-alǎturi. Mǎ uit la academician care se uitǎ şi el la mine şi continuǎ sǎ tacǎ. “Dacǎ-mi permiteţi, bunǎ dimineaţa, aş putea sǎ încep eu spunându-vǎ câte ceva din experienţa pe care o avem de câţiva ani încoace la Institutul de...”