Azi am desfacut plicurile cu raspunsurile la întrebarea din 18 august. Era numai unul. Si venea de la o fata! Si era corect! Da Cora, Bergenbier se numeste lichidul. Pentru premiu facem asa: - ti-l aduc eu când vin în Canada sau - daca vii la Bucuresti, ai berea susnumita (jumate nemteasca) de la mine sau - daca vii în Franta, ai o bere belgiana Orval tot de la mine. Prietenii (... si Costel) stiu de ce!
Exista în Bucuresti un fost coleg de institut la care ma gândesc, pios si grabit, în fiecare zi. Chiar de mai multe ori. Ce se-ntâmpla. In fiecare miercuri aveam sedinta Consiliului Stiintific : cum stam cu cercetarea în departamentul fiecaruia, planul, proiecte Phare, ”Domnul Ministru vrea sa facem asta si asta”, câteodata venea însusi Domnul Ministru sa ne spuna ca vrea sa facem ”aia si aia” ca este invitat la o emisiune unde nu poate improviza sau pleaca la un congres si are nevoie de date concrete, ma rog, chestiuni vitale ca sa zic asa. Când pleca ministrul si ajungeam la ”Diverse” colegul meu ridica invariabil si nerabdator problema… hârtiei igienice. Si toata lumea devenea mai atenta. Cine o fura de la locul destinat ? Hârtie de xerox era putina, hârtie de scris la fel, rechizitele se dadeau cu târâita, asta era de înteles. Dar si hârtia igienica ? ”Bun, poate si femeia de serviciu face o prima triere dimineata ca are si ea nevoi si familie care manânca, dupa care viata si metabolismul îsi urmeaza cursul normal acelasi dintotdeauna. Dar de la cercetatori ne asteptam la mai mult”. ”La mai mult ce ?” întrebam eu condescendent si cu subînteles. Ceva nu era prea clar. ”O fi într-adevar mai mult. Poate efortul intelectual, cine stie ce conexiuni nebanuite sunt între asta, digestie si anumite urgente. Planul trebuie facut pâna la sfârsitul anului pe când alte chestii nu le poti amâna nici macar cinci minute…”. In vremea asta, pentru exemplificare, un alt coleg aflat sub presiunea unei necesitati imperioase îndelung reprimate în prezenta ministrului iesea din biroul directorului câteva clipe. ”Ne asteptam la mai multa constiinta colega”. Si uite-asa o faceam pe detectivii, pentru ca în mod cert sulul pus dimineata disparea pâna la prînz, inclusiv cartonul de la mijloc, detaliu important care dadea si mai mult de banuit. Dar nu aveam probe, desi locul faptei era cercetat minutios si supravegheat cu mijloace specifice cercetarii… Ma gândesc deci la el cum spuneam la început, de fiecare data când merg aici la buda si vad zecile de suluri roz aliniate pe etajera.
… o prietenie se rupe trebuie sa facem un nod. Niciodata o sfoara nu se rupe acolo unde este un nod, se rupe alaturi. Si atunci mai facem unul. Pâna învatam si unii si altii cât sa tragem de sfoara asta ca sa nu se mai rupa. Pentru ca si în prietenie sau mai ales într-o prietenie exista praguri care nu se trec. Sunt oameni care arunca sfoara spunând ca-i putreda si uita cuvântul prietenie. Oameni care decid ca priétenii nu exista sau mai grav, ”eu nu mai am prieteni, eu nu mai am decât cunostinte”. Este un abandon, o însingurare, e ca si cum te-ai uita în jur cu ochii strânsi crezând ca daca nu mai vezi tu lumina, ea a disparut.
O data cu vârsta apar cautarile însotite mai mereu de poticneli mai mari sau mai mici, ne construim traiectoria pe care nu de putine ori suntem obligati sa o corectam din mers, începem sa ne bucuram de împlinirile noastre, gasim raspunsuri la întrebari care ne framântau de ani buni si, furati de timpul nostru, nu vedem întotdeauna ca la fel se întâmpla si cu prietenii. Fiind în general din aceeasi generatie, mergem împreuna la scoala, ne însuram cam în acelasi timp, devenim parinti si avem aceleasi griji, traim experiente ”déjà vu” de unii sau pe care le împartasim altora. Dar suntem mereu unii cu altii, legati, cu toata distanta care ne desparte. La fel ca cele doua mâini : asa cum puteam sa ne împreunam degetele nepatate când eram copii, putem repeta gestul si acum, îsi vor gasi mereu acelasi loc în strânsoarea palmei, chiar daca azi sunt mai zbârcite.
De schimbat ne schimbam toti, si noi si prietenii. Noi însa pe ei îi vedem altfel, dar privindu-ne cu ochii lucizi ai mintii adulte ar trebui sa întelegem ca nici noi nu mai suntem aceiasi. Iar altfel nu înseamna neaparat mai bine sau mai rau, aici nu se fac clasamente. Noptile nedormite când avea Andreea varsat si stateam cu schimbul în genunchi lânga patul ei sa o tinem de mâini ca sa nu se scarpine prin somn n-au lasat semne pe fruntea ei dar au lasat sigur un rid pe a noastra. Atunci nu l-am vazut pentru ca n-aveam timp de asa ceva si nu ne interesa pentru ca eram tineri. Pe urma nu mai stiam care este primul rid sau fir de par alb pentru ca mai aparusera si altele alaturi. Am prieteni pe care nu i-am simtit niciodata atât de aproape ca atunci când am început sa vorbim despre copii. Au si ei ridurile lor poate de la alta boala a copilului. Iar ei, copiii nostri, sunt astazi mai mari decât eram noi când ne-am cunoscut. Si culmea, unii dintre ei se cunosc si sunt prieteni la rândul lor.
Nu exista o memorie formidabila a celor care au amintiri de demult. Este prietenia fara hiatusuri afective care ne face sa vorbim des, de câte ori ne întâlnim, despre ele. Si astfel se reîmprospateaza si nu mai sunt amintiri de acum 40 de ani, ci de anul trecut, când ni le-am repovestit ultima oara. De aceea sunt mereu cu noi, aproape, traversam timpul împreuna, indiferent ca-i un drum abrupt sau un torent, poiana, prapastie sau pajiste cu flori. Nu au ramas în urma, uitate si singure. Amintirile singure sunt întotdeauna triste.
La câti munti de hârtie s-au scris despre prietenie s-ar parea ca nu mai este nimic nou de spus. Si totusi fiecare are povestea lui, perceptia si experienta lui, inevitabil afectate de minunata ”latura umana” care ne-a cam rotunjit instinctele. Prieteniile oamenilor încep în copilarie sau în scoala, unele pot aparea chiar si mai târziu. Dureaza toata viata si îmbatrânesc o data cu noi. Nu poti cere unei prietenii sa fie mereu ca la început. Asta înseamna ca ramâne în urma. Nici sa fie desavârsita, pentru ca asta înseamna sfârsita, cum spune Liiceanu.
Daca o prietenie se termina mai devreme înseamna ca n-a fost prietenie sau n-am avut, nici unul si nici altul, dorinta si rabdarea sa scormonim ca sa vedem ce s-a întâmplat. Pentru ca de multe ori e vorba de mici neîntelegeri, detalii, orgolii marunte pe care le avem toti. Sa nu renuntam fals doar ca sa facem placere cuiva. Dimpotriva, opiniile contrare ne fac sa ramânem în picioare. Ca în faimosul joc marinaresc cu trasul parâmei : daca unii cedeaza, ceilalti se dau peste cap. ”Adevaratul prieten e acela care nu trece nimic cu vederea dar iti iarta totul” spunea cineva, nu mai stiu cine, stiu însa sigur ca tot Liiceanu a spus ceva asemanator : ”Pe toti oamenii care mi-au fost aproape i-am privit cu ochiul neîndurator al iubirii mele pentru ei”.
Prietenul este cel cu care te certi si pe urma te împaci. Când împacarea totusi nu vine, indiferent cât de târziu, înseamna ca amândoi au gresit undeva. Pierzând un prieten nu trebuie sa te gândesti la cât de mare este vina lui. Asta nu rezolva prietenia ratata care nu este de fapt decât un esec. Daca ar fi fost prietenie nu se ajungea aici. Fiecare sa se gândeasca daca nu este poate si vina lui. Ca nu a stiut s-o hraneasca. Sau nu a stiut sa-si aleaga prietenul.
Dizertatia lingvistica urmatoare nu anuleaza ci completeaza fericit datele statistice din textul trecut. Va fi vorba despre infinitivul lung al unor verbe, iar afirmatiile pe care le voi face au girul gramaticii Academiei, unele fiind chiar citate din texte de specialitate.
Este cunoscut faptul ca în general oricarui verb românesc (nu cunosc situatia din alte limbi, dar subiectul face parte din proiectele mele de viitor si ma voi apleca asupra lui într-un studiu ulterior) i se poate atasa ”un substantiv nume de actiune în sens larg, respectiv oricarei locutiuni/expresii verbale îi corespunde o constructie nominala cu valoare de actiune si invers”. Pâna acum cred ca-i clar.
Ne vom opri, prin intermediul unor exemple, mai ales asupra legaturii semantice care exista între verb si substantivul care defineste ”actiunea” sa, altfel spus ”expresia substantivalã a unei idei verbale". Daca ceva nu-i suficient de limpede, îmi spuneti si revin.
Sa pornim si sa ne si oprim (de) la câteva exemple : a face facere, a trage chiulul (varianta ”tragere” sau altceva poate duce la confuzii regretabile), a pupa o fata (pentru cei care ma vor contrazice, desi corecta teoretic, forma ”a pupa pupare” nu are sustinere practica pentru ca nimeni dintre noi nu cred ca a pupat vreodata asa ceva, eu în niciun caz), a coase coasere (cusatura, nasturi), a coace coacere (am în stadiu final pe masa de lucru de câtiva ani un referat despre perfectul simplu al acestor ultime doua verbe neregulate, daca aveti sugestii asupra conjugarii lor corecte astept contributiile dvs.) si… în sfârsit, aici vroiam sa ajung, un verb foarte neregulat, a bea… bere.
Va propun urmatorul text ca exercitiu : ”Barbatii au lumea lor, regulile lor, pasiunile lor, care îi aduc împreuna si devin subiecte fierbinti si interminabile când se întâlnesc la o bere. Combinând ingrediente de calitate dupa o reteta originala, am obtinut o bere cu un gust unic, bogat si racoritor, pentru ca subiectele barbatilor sa nu îsi piarda niciodata savoarea”.
Dupa cum vedeti este un text promotional. Intrebari :
1. La ce lichid face referire textul de mai sus ? 2. In cazul în care ati raspuns corect la prima întrebare, va propun sa identificati marca.
Trimiteti raspunsurile corecte pâna la data de 31 august ac. ”Prietenii stiu de ce !”
"Chiar si berea s-a consumat mai putin in ultima perioada, desi canicula ar fi trebuit sa salte semnificativ vanzarile in domeniu. Vara aceasta, cererea s-a diminuat cu 12% fata de aceeasi perioada a anului trecut, asta in conditiile in care consumul de bere a scazut oricum in 2009, fata de 2008, cu 14%."
Catre ce va-ndreptati fratilor? Asa recesiune chiar n-am mai vazut! In septembrie o sa se consemneze o crestere de un procent. Mai mult nu pot, zau, cu prieteni cu tot, avem si noi limitele noastre!
Ce zice baiatul asta la început ca nu-nteleg? De la 2 luni la 26... de ani
Avea trei ani. Anul în care a descoperit cu mirare tortul cu lumânari. Eram în concediu la Poiana la hotelul Soimul. Poiana Brasov era statiunea aceea de munte scumpa unde o familie de intelectuali la început de cariera putea totusi petrece o vacanta de 6 zile sa se odihneasca dupa un an de munca si o serie de 12 zile la mare, eventual la Costinesti cu pile. Ca sa-si duca si copilul personal, invariabil rahitic, la soare. Asta dupa o economie la sânge, distractia costa vreo 5000, oho, însemna aproape doua salarii ! Biletele erau cumparate din timp de la ONT si aveau bonuri valorice pentru masa, unii înca tineri îsi mai amintesc. Cei care sunt vesnic tineri sau nu mai sunt deloc mergeau cu sindicatul la Vasile Roaita.
Intr-o dimineata, cu aburii somnului înca nerisipiti de cafeaua Alvorada facuta în camera cu fierbatorul rusesc, ”serveam” micul dejun vorbind toti în soapta cu odraslele înca si mai adormite ca noi, ”hai mesteca”, ”înghite odata”, ”înca o bucatica si gata”, ”asta-i pentru bunica”, ”n-o iubesti tu pe mama ?”, ”azi plecam în expeditie si trebuie sa ai puteri” etc. Andreea întotdeauna a avut o voce mai grava, îmi vine sa cred ca fuma înca de pe-atunci. Si în linistea aceea plina de semnificatiile de mai sus, în restaurantul gol pe jumatate se aude o voce puternica de mezzo : ”Toata lumea nu vorbeste, numai eu nu tac”.
Si ”toata lumea” s-a trezit si s-a trezit râzând. Frumoasa desteptare ! In ciuda exprimarii succinte si alambicate cu negatii succesive si topica de inspiratie shakespeariana, ideea era coerenta, corect formulata si propozitia adevarata. Iar logica predicatelor, impecabila ! De aia mai târziu a urmat filiera literara…
Si astazi face la fel : marile adevaruri sunt rostite scurt. Ca sa ne fie clar…
La Multi Ani, Andreea ! Restul este o poveste lunga si frumoasa.
In ultima vreme m-am gândit des la ”statul de vorba”. Si îmi veneau în minte rândurile frumoase scrise de Liiceanu în Declaratie de iubire. Parca le vedeam, erau pe o pagina cu sot, deci din stanga cartii. Nu mi-a luat mai mult de zece minute sa le gasesc acolo unde ma asteptam. In declaratia de dragoste facuta lui Horia Bernea. Iata câteva cuvinte :
« ”A sta de vorba” este o expresie stranie. Când doi oameni stau de vorba nu înseamna doar ca stau locului si vorbesc despre indiferent ce. A sta de vorba este un sfat de taina despre viata si moartea celor ce vorbesc […] De vazut ne vedeam mereu, dar de fiecare data i se parea ca ”nu am apucat sa stam de vorba” […] Trebuie ca cineva apropiat sa plece, sa dispara, pentru ca pudoarea care te impiedica sa vorbesti cu el despre lucrurile ultime sa fie anulata. ”Mai e timp”, îti spui, ”am sa vorbesc cu el alta data” ».
Referirea la disparitia cuiva nu este decât regretul ca nu apucam sa stam destul de vorba, în viata fiind, despre ce trebuie sa vorbim. Si nici nu trebuie sa ne gândim neaparat la disparitie, poate fi o simpla plecare, mai departe sau în alta parte. Impreuna fiind, nu mai avem timp, nu mai avem vlaga, nu mai avem curaj. Si întotdeauna ne pare rau ”dupa”.
Retinând simbolul ”plecarii” din aceasta ultima parte mai trista a extrasului, statul de vorba ca ”sfat” între doi oameni mi se pare sublim. Si ce oare putea completa mai bine vorbele lui Liiceanu decât un mic citat din finalul aceleeasi carti : ”Cartea e un mijloc de a sta de vorba cu departele tau”, spunea Noica.
La polul exact opus situez eu ”dusul cu vorba”. Este uitarea celuilalt, ignorarea lui dar si a faptului ca poti deveni si tu într-o buna zi un ”celalalt uitat” pentru altcineva, este un ipocrit stat de vorba, lipsa de sinceritate si respect pentru el si, cel mai grav, pentru tine. Asa te trezesti într-o buna zi, singur si dispretuindu-te, înconjurat fiind totusi de toti cei pe care i-ai dus cu vorba.
Feel like someone's trying to teach me What is wrong from what is right.
Mai recent, pe la începutul lui iunie am fost chemat la Medicina Preventiva pentru vizita medicala anuala. Este un sentiment extraordinar sa te simti ocrotit si asistat, sa stii ca nu ti se poate întâmpla nimic grav pentru ca statul are un ochi pe tine mereu si e gata sa-ti sara în ajutor, chiar daca nu ai nevoie. Suntem peste 800 de oameni ai muncii aici, iar doctorita petrece cam jumatate de ora cu fiecare persoana convocata. Exista o programare, fiecare primeste invitatia semnata de director cu câteva luni înainte, deci trebuie sa ai un motiv foarte valabil ca sa nu te duci. Vizita este de fapt o discutie libera cu d-na doctor pe probleme de sanatate în care tu trebuie sa fii sincer si sa spui ce te doare. ”Vad ca nu sunteti la zi cu vaccinarile”, ”Nu, si nu cred ca am sa fiu vreodata, stiti, eu am o problema cu vaccinarile, din principiu nu-mi plac si nu le fac decât pe cele obligatorii”, ”Adica ?”, ”Adica am facut de exemplu vaccinul antihepatic acum zece ani pentru ca altfel nu eram angajat, dar dupa aceea nu am mai facut niciun rapel”, ”Si medicul dvs. de familie ce spune ?”, ”Spune la fel ca nici lui nu-i plac”, ”Cine este medicul dvs. tretant ?”, (a dracului sa fii tu ca nu-l cunosti, doar sunteti colegi de spital, încep eu sa ma enervez si sa vorbesc singur în gând), ”Este sotia mea si în probleme de sanatate a familiei ea decide, nu prea am argumente s-o contrazic”, ”Aaaaa, ar fi trebuit sa-mi dau seama” spune uitându-se la numele meu de pe fisa (dar nu ti-ai dat, desteapto !), ”Asta înseamna ca nici doamna nu le face ?”, ”Asa este, nici ea nu le face si nici nu se îmbolnaveste” etc. Bineînteles ca toata discutia asta s-a desfasurat cu cel mai sincer, neipocrit si fermecator zâmbet pe toate cele patru buze ale noastre.
Dupa aceea a urmat un sumar examen de suprafata : ciocaneli, palpari, masurat, cântarit si în timp ce ma îmbracam la loc, câteva concluzii. Nu sunt riscuri de obezitate (ia uite, chiar ma temeam de asta !), mobilitate cervicala redusa si o usoara asimetrie a coloanei probabil din cauza ca am un picior ceva mai scurt ca celalalt, chestie dealtfel foarte frecventa (asta îi spusesem eu cu cinci minute înainte iar cu coloana stiam, doar am probleme de 30 de ani din cauza buselilor de la sport), s-ar putea ca si în talpi sa am ceva deci ar trebui sa ma vada un podolog, muschii nu sunt foarte elastici pentru ca nu fac destul sport (ce vorbesti madam ?), în fine, intrasem la ea bine dispus si deja simteam ca n-o sa pot pleca de acolo decât într-un carucior cu rotile.
Ne-am asezat din nou la birou sa mai discutam. ”Stiti ca dupa 50 de ani la barbati este foarte frecvent cancerul de prostata”, (ba tac-tu-i prost, puschea pe limba ta, banuiesc ca procentul este ceva mai scazut la femei, dar m-am abtinut si de data asta), ”… si trebuie facute controale foarte dese, ma mir ca sotia nu s-a gândit la asa ceva”, (nu te mai mira atâta, o fi stiind ea de ce nu s-a gândit, vorbi iar dracusorul din mine). ”Dozajul PSA este o analiza care depisteaza tumorile în orice stadiu si daca-l depistati devreme se mai poate face ceva”, mi-a spus ea confidential marea noutate pe care n-a aflat-o înca toata lumea, eu fiind printre putinii fericiti care o stie (fa-ti tu PSA-ul, s-o iei din pripa, m-am abtinut eu din nou). ”Oricum cancerul de prostata evolueaza mai lent iar la vârsta dvs. si mai lent” m-a mai linistit ea (merci hoasco ! îmi spusese ca avem aceeasi vârsta), dar deja simteam metastazele cum încep sa umble prin mine în toate directiile. De fapt nu dorea decât sa ma faca fericit si sa am o batrânete lunga si linistita...
Am plecat de la ea cu formula salvatoare ”nu exista contraindicatii medicale pentru exercitarea functiei”, dar eu ma simteam deja condamnat.
Ieri am cedat insistentelor medicului meu de familie si mi-am facut analizele, toata bateria, numai numele lor umpleau o pagina. Ultima data le facusem cu aproape trei ani în urma. Asta am aflat-o la receptia laboratorului când s-a uitat doamna pe calculator. Eu uitasem. M-a mai întrebat de ce nu le fac anual, ca doar sunt suportate de securitatea sociala. Si iar m-am simtit protejat si purtat pe brate de îngerul meu pazitor. Cu o zi înainte nu mâncasem gras, dulce, sarat si n-am baut nici macar o bere, sa mai salvez ce se putea salva. Asistenta draguta care ma tinea de vorba în timp ce mi-a prins vena din prima mi-a luat o bardaca de sânge pe care l-am înlocuit urgent aseara tot cu un lichid rosu si gros, dar dupa ce am primit rezultatele… toate în limite normale si chiar mai bune ca alea de acum trei ani. Inclusiv PSA-ul.
Pe vremea când îmi completam dosarul pentru o viza de ”long séjour” în Franta, trebuia sa fac o vizita medicala foarte amanuntita. Printre alte examene era nevoie si de o radiografie pulmonara recenta. M-am dus deci lânga mine la Spitalul Grivita unde cunosteam destula lume si am vorbit cu cineva care mi-a facut o programare. Cu trei zile înainte de data planificata n-am mai fumat nicio tigara, preventiv.
In dimineata respectiva am deranjat cu parere de rau doua fete care fumau si beau cafea, iar ele m-au lasat sa astept, probabil fara nicio parere de rau, vreo trei sferturi de ora. Dar nu te poti plictisi în cabina aceea minuscula de un metru patrat, cu un taburet si niste cuie batute în perete pe care-ti stau atârnate hainele. Mai lipsea o bucata de funie si sapunul în caz ca ele aveau ceva urgent de dezbatut mai multa vreme. Dar trei sferturi de ora nici nu e mult. Dupa aceea am facut poza si asteptam rezultatul. Tot acolo, dar de data asta îmbracat. Dupa înca vreo juma’ de ora vine una din fete si-mi spune senin ”haideti s-o mai facem o data ca e o problema”. In mine au început sa sune toate alarmele si ceasurile desteptatoare posibile. Cu ultimele forte m-am dezbracat din nou si m-am târât pâna la aparatul pe care începusem sa-l urasc si am mai facut una. Dupa alta juma’ de ora în care am revazut de câteva ori filmul vietii mele pe scurt si alb-negru, cu satisfactii si unele regrete, duduia mi-a adus clasicul plic mare portocaliu pe care scria, printre alte chestii ”ITN” (imagine toracica normala). ”Dar… prima data ce-a fost, ce problema era ? ”, îndraznesc eu timid, începând sa-mi revin si sa ma îmbrac. ”Aaa, nimic grav, era supraexpusa si nu se vedea nimic, filmul era negru” zise ea putin plictisita ca-si pierduse aproape doua ore cu mine. In gândul meu, ”deci filmul a fost supraexpus, noroc ca nu eu. Dupa ce ca m-a iradiat de doua ori, prima data a durat si de câteva ori mai mult decât era normal. Scuzati fetelor, asa-mi trebuie daca am nimerit la o ora nepotrivita. Daca stiam ca m-ati invitat la o cafea, veneam si eu cu o gustare ceva, o maslina, o dulceata…”.
Drept pentru care am intrat în prima tutungerie si mi-am luat un pachet de tigari. Trecuse pericolul.
Câteva zile dupa aceea televizorul meu înca mai avea paraziti de câte ori ma apropiam de el.
