Deci Barcelona, oras ... românesc

Mai fuseseram de câteva ori, dar fara sa intram în detalii. Stiam, de altfel se si vede, Barcelona înseamna Olimpiada din ’92, o plaja frumoasa uneori cu mirese si ceva mai des cu oarece nuduri, lume amestecata, alta limba pe care curios, eu, necunoscator de spaniola am înteles-o mai usor ca pe spaniola, oameni frumosi, caldura, Columb, portocale în portocali, metrou, marfa ieftina, bere destul de scumpa, funicular, veselie, murdarie, vorba multa si tare, tapas, viata de noapte, flori, suporteri de-ai lui Real Madrid mândri ca sunt înca în viata la Barcelona, batrâni care stau ore întregi în cârciumi jucând carti sau domino, fotbal, Nou Camp, miros de canal, cartiere vechi si constructii noi aiuritoare. Mai înseamna Montserrat Caballe si Freddie Mercury. Si mai înseamna baietii cu saci si posete Prada sau Louis Vuitton expuse pe un cearsaf cu patru funii în cele patru colturi; când apare un politist în cartier îsi pun funiile pe umar, cearsaful se strânge si ei pleaca linistiti cu o boccea (e drept, cam mare) la spinare. 

Dar la Barcelona în primul rând vezi, auzi, respiri peste tot unde te întorci Gaudi, Antoni Gaudí i Cornet. Si atunci vrei sa stii cine a fost baiatul asta. Pe scurt: copil bolnavicios, ros de reumatisme, retras, care si-a petrecut izolat din cauza bolii o mare parte din copilarie în mijlocul naturii, apoi mason, profund credincios, virgin si arhitect. Unii spun ca avea obiceiul sa mai manânce si niste ciuperci care, daca nu l-au omorât, îl faceau sa vada cam ce vedem noi azi. Dac-ar fi sa spui în putine vorbe ceva despre opera lui, atunci spui ca toate formele create de el, geometria si culorile sunt inspirate din natura. Când i s-a dat diploma de arhitect, Elies Rogent, Directorul Scolii de arhitectura din Barcelona spunea “Cine stie cui dam noi diploma: unui nebun ori unui geniu. Timpul ne va spune”. Si timpul a spus. Nimeni nu s-a gândit pe vremea aceea ca ar putea fi amândoua. N-ar fi singurul caz. Plimbându-te pe terasa Casei Milà te ia ameteala. In Sagrada Familia te întrebi daca ce vezi tu acolo nu-i erezie. Dar îti aduci aminte urgent ca Vaticanul vrea sa-l sanctifice. In orice loc indicat de prospecte cu numele lui ai impresia ca esti strâmb, oblic, ondulat, beat, diagonal (culmea, hotelul unde am stat era pe Avinguda Diagonal), rasucit, yogin, pentru ca nimic nu-i drept, riguros, perpendicular, vertical sau orizontal (orizontale sunt totusi podelele, daca n-ar fi existat gravitatia pe lumea asta cred ca nici ele nu erau drepte). Si totusi a fost un spirit cartezian pentru ca toate liniile lui urmeaza niste formule, iar structurile imaginate sunt rezultatul multor machete, simulari si experiente. Celebru azi, era criticat în epoca pentru modernism si pentru lipsa unui adevarat proiect arhitectural al lucrarilor sale.

Din pacate tot în Barcelona vezi multi pierde-vara fara aparent nici o ocupatie. Aveam sa constat ca au totusi o ocupatie foarte precisa când am vrut sa-mi iau niste tigari si nu mai aveam portofelul. A doua zi plecam si nu puteam dovedi nimanui cine sunt. Politia este însa foarte organizata si expeditiva: am completat un formular roz, l-am semnat, mi-au pus o stampila si cu hârtia asta am trecut prin toate vamile fiind sincer compatimit de vigilenta politie de frontiera. Cu ocazia asta am putut sa vad o multime de posesori de hârtii roz peste tot în aeroport. 




La Torre Agbar (în catalana sau spaniola), este un fel de zgârie-nori din Barcelona. A fost dat în folosinta si inaugurat de familia regala în 2005. Are 145 m si 38 de etaje. Seamana cu o racheta imensa dar unii vad în ea si alt simbol mai ascuns. N-am ochiul asa format ca sa-mi dau seama ce. Daca va puneti întrebarea cine a putut sa faca asa ceva, raspunsul este : evident un francez, arhitectul Jean Nouvel.

Fântânile, jocurile de lumini si muzica din Piata Spania. Plaça d'Espanya este una din cele mai mari piete din Barcelona, care a fost construita pentru Expozitia Universala din 1929. Folosita pâna în 1715 pentru executiile publice, acum are dupa cum vedeti cu totul alta destinatie. Nu înseamna ca executiile s-au oprit în Barcelona în 1715, nu, ele s-au mutat doar în alta parte, în fortareata Ciutadella, astazi demolata. Când am ajuns acolo am ascultat fondul sonor din Razboiul Stelelor. As fi preferat altceva, dar merge si asta. Pudra de apa m-a racorit dupa o plaja devastatoare, dar a udat lentilele camerei si ochelarii, de am ramas pe întuneric.

Am primit într-o seara un telefon de la Andreea, era si ea în Barcelona cu niste prieteni dar nu ne-am vazut: “...sunt la Carefour, vis-à-vis de ---- aia de lânga hotelul vostru. Sa vedeti câte chestii sunt aici!” Se referea la turnul Agbar si mi-am dat seama astfel ca un ochi tânar percepe si chiar pricepe mai usor simbolurile. Si într-adevar, am gasit acolo ce nici nu visam: bere Timisoreana, Silva si Ursus. De altfel ei au reusit sa dibuiasca în oras si un club de noapte de… manele, lânga care au vazut niste birouri cu firma… Posta Româna.

Leonard Cohen est vivant et bien*

Draga Catalin,

As fi vrut sa stiu cum va fi spectacolul înainte de a-l vedea. Nu aveam nici un reper decât impresii auzite de la cei care l-au vazut la Bucuresti sau citite despre concertul de la Londra si cele trei seri la Olympia. Dar nimeni nu putea povesti ceva, toti erati ca treziti din somn : « trebuia sa vii sa-l vezi », « e greu de povestit » sau doar « a fost frumos ». « Plângeam ca prostii », asta n-am s-o uit Cataline! Stiu sala, Palais Omnisports de Bercy, chiar peste drum de Ministerul Finantelor, ah, acolo se duc toate impozitele noastre! Poate vine si Doamna Ministru, ce-ar fi ? Doar la Londra a fost Gilmour în persoana si un fost ministru al culturii. Dar totusi este sala de sport, nu de concerte. Iar la Cohen acustica ar trebui sa fie perfecta. Are peste 18000 de locuri, bun, sa zicem ca vor fi 15000 de oameni, spatele scenei nu se pune. As vrea sa fie multi tineri, ca la Bucuresti, numai tineri, de la 7 la 77 de ani, cum spune Sardou sau daca vrei, tineri, înca tineri si vesnic tineri. La Londra a stat pe scena 3 ore, cu voi cam tot atâta. Tot într-o sala de sport sau pe stadion. Si s-a auzit fiecare cuvintel. Pupitrul sunetistilor trebuie sa fie ca puntea de comanda la un vapor. Voi i-ati cântat si Multi ani traiasca ! Ai vazut ce se scria la Bucuresti dupa concert? « Un trubadur … cu o voce parcă scăldată în licori tari şi hârşâită în fumul a mii de ţigări …impozant şi umil, Leonard Cohen a vindecat suflete si a chinuit inimi ». E drept ca are si o trupa de muzicieni marfa, numai unul si unul : trei fete coriste, Sharon Robinson cu care a si scris unele cântece (In My Secret Life) si surorile Webb cu harpa si ghitara (da ma, daca este, este, frumoase foc, lui totdeauna i-au placut femeile frumoase, si tie, stiu), un ghitarist din …Barcelona care cânta la ghitara acustica asa cum o fac numai spaniolii, alt ghitarist neamt, un suflator grozav din Italia care stie si clape, înca unul tot la clape de prin nord, Larsen îl cheama, la tobe iar un spaniol si la bas, în sfârsit un nume englezesc, care mai este si director artistic. Decor minim, chiar modest, microfoane cu fir, totul clasic si sobru. Aici, îti zic eu, s-ar putea sa piarda, cu o zi înainte o sa cânte si danseze la Bercy domnisoara Spears cu tone de paiete, lumini si luminite, casti minuscule în urechiuse si microfoane agatate peste tot ca sa-i lase mâinile libere sa le poata misca în voie. Iar ei vor fi îmbracati în costume, cu cravata sau daca nu, cu camasa încheiata pâna sus. Si cu palarii. Noblesse oblige ! Si cei 15000 din sala. Costum negru si palarie la fel. Oricum ar sta hainele pe el, are clasa. Ce-o cauta oare în Rock and Roll Hall of Fame? O sa cânte si The Partisan? La Londra nu l-a cântat, dar la Paris, cât sunt francezii de patrioti cred ca o sa-l asculte în picioare. Vor fi doar « beaucoup d'amis avec moi ici ce soir ». O sa fie un triumf, sunt sigur. Reflectoarele puse si pe sala si pe scena când toata lumea cânta cu el « Mais j'ai tant d'amis / J'ai la France entière ». La fel ca la Hallelujah. Si pe urma Bird On The Wire, crezul lui. Abia astept ! Parca vad ca Famous Blue Raincoat va fi spre sfârsit, o sa-l astept tot concertul. Un ziarist l-a întrebat daca exista o poveste adevarata în spatele cântecului. « Da, într-o zi i-am scris unui prieten care mi-a luat iubita, sau eu lui, nu-mi mai aduc aminte, dar e adevarat – I’m writing you now just to see if you’re better ». Oare începe ca la Londra, tot cu Dance Me To The End Of Love ? Asta-i un cântec de ascultat în liniste. Ori oamenii înca vin, îsi cauta locul, atenti sa nu-si verse berea… Si If It Be Your Will, e ca o rugaciune, chiar « more than a prayer ». Palaria lui, da, putin obosita. La fiecare solo, sta în genunchi si asculta respectuos si vrajit cu palaria în mâna. Iar la fiecare final de cântec ochii sclipesc de bucurie la valul de aplauze si râde întinzând-o spre public ca sa culeaga emotia lui si apoi s-o strânga la piept mototolind-o emotionat cu mâinile amândoua, ca un debutant. Nu uita sa spuna ca a reluat turneele si ca sa-si echilibreze bugetul. Da’ ai vazut ce firesc era? Simplu si onest, « …cu vocea lui de pe lumea cealalta, care-l face pe Clint Eastwood sa para un castrat » *. Ce vrei, sinceritatea face parte din valoare. Oare ce vede el de acolo, de pe scena? Nimic, doar aude vuietul salii. Murmurul, respiratia oamenilor, zâmbetele lor, din când în când un oftat. Si un fior la unele pasaje. Textele lui sunt încarcate de umor, de revolta dar de cele mai multe ori de erotism. Delicat, ca o mângâiere usoara cu vârful degetelor, fara nimic vulgar: « And if you want a doctor / I'll examine every inch of you ». Si zumzetul din sala mai creste cu un ton. « Dandy posedat », asa au decis jurnalistii. Cânta cu mâna caus la gura, ai senzatia ca recita sau cânta doar pentru tine, de parca l-ai fi gazduit o seara si ti-a cântat ceva ca sa-ti faca placere. Eu n-am mai auzit pe cineva cântând chiar si când sopteste. Are caldura, inteligenta si o placere copilareasca sa-si iubeasca spectatorii si sa-i faca sa se bucure. Sigur va reveni de mai multe ori pe scena pentru ca publicul n-o sa plece asa usor. Si la voi a facut mai multe bisuri. In plus trei torturi. Normal, ce-i frumos vrei sa dureze. Si daca nimeni nu va pleca dupa Closing Time, cântec facut parca special pentru sfârsituri de concert? Când o sa puna microfonul jos... Nu-i nimic, gaseste el altceva, poate I Tried to Leave You. Ma gândeam si eu la toate astea Cataline, asteptând sa înceapa...

Si pe urma, la ora 20:00 fix, a aparut alergând pe scena. Iar la aproape 23:30 a iesit, tot alergând, în pasi de dans. Ce s-a întâmplat între timp, a fost mai frumos decât orice poveste. Cuvintele lui spuse Parisului ajung : « Bonne nuit, mon amour, j'espère que tu es satisfait. Comme on dit chez nous, il y a longtemps que je t'aime, jamais je ne t'oublierai ». Inseamna deci ca-i gata ? Nu, Cataline, la Cohen nu putem plânge, nu ca prostii vreau sa spun.

Sper ca sunteti bine toata gasca, salut si de la Andreea!

I'm Your Man si...

...If It Be Your Will, totusi Cohen adevarat.
* Titlul si citatele sunt din L’Express si alte ziare. Muzica, din concertul de la Londra, cel de la Paris înca nu a iesit, nici pe piata, nici pe net. Si se spune mai departe : « Il y avait moins de (beau) monde qu'à l'enterrement de Michael Jackson. Parmi les VIP qui ont écouté le crooner canadien, mardi soir, Christine Lagarde, ministre… ».

Leonard Cohen

Povestea mea cu si despre Leonard Cohen începe demult, în 1975. Terminasem facultatea si eram în primul nostru concediu, cel mai lung, cu doi colegi. Am colindat prin Retezat, în Delta si la Costinesti. Printre bagaje aveam cu noi un casetofon Philips foarte mic, multe baterii, doua casete si 52 de carti. De joc. Despre locul si rolul cartilor de joc în concediu ca si despre acel concediu particular nu-i vorba deocamdata. Casetele, de câte o ora fiecare, aveau trei fete cu Cohen si ultima cu Fleetwood Mac. Bateriile se consumau cel mai mult când dadeam repede înapoi la Fleetwood Mac: nu aveam rabdare sa-i ascultam. Asa ca trei saptamâni am ascultat întruna Cohen. Intors acasa adormeam cu casetofonul lipit de ureche ascultând aceleasi trei fete ale casetelor. Ma trezeam speriat când ajungea banda la capat si nu mai auzeam nimic. Da, se întâmpla si asa : obisnuit fiind cu ceva (muzica, zgomot, vorbe, vânt, prezenta cuiva), disconfortul apare când « ceva »-ul dispare. Absenta deranjeaza si trezeste.

De atunci Cohen a ramas ca un far, la picioarele caruia apa clipoceste calm sau se zbate în furtuna, dar la care ma întorc mereu si-mi gasesc linistea. In 35 de ani în jurul lui s-au învârtit pestisori, rechini sau delfini, putini au ramas, îndrumati de raza lui si nesperiati de micii vecini de val. Alte vietuitoare au ramas în larg, lumina era prea puternica pentru ele. In 1993 paznicul farului s-a retras pe uscat vreme de 15 ani, batrân si obosit de toata linistea pe care o daduse la altii si din care nu-i mai ramasese nimic decât blânde amintiri, iubiri petrecute, multe iubiri, fum de tigara si aburi de alcool. Marianne, Suzanne, Jane, Nancy si altele fara nume... Farul a continuat sa se învârta, mereu si mereu, pentru cine avea ochi sa-l mai vada. Fara un suflet înauntru era doar un bec vechi care a continuat totusi sa arda, ca prin miracol.

Si brusc, anul trecut s-a întors. Mai batrân cu 15 ani si totusi mai tânar. Ca dintr-un tunel al timpului. Slab, întelept, cu parul alb, cu ochii pe care mai mult îi banuiesti sub palaria de fetru moale. Este pe scena si crezi ca n-a plecat niciodata de acolo. Ori ca de fapt nici n-a fost vreodata el, ci doar vocea lui. In toamna la Londra spunea : « In 1994 eram un pusti de 60 de ani cu un vis nebunesc. Intre timp am luat Prozac, Efexor… ». Cu putin înainte Bucurestii îl sarbatorisera la 74 de ani. Cu vocea mai profunda cu o octava, pe care nu o mai asculti doar cu urechea, ci intra în tine si vibreaza înauntrul tau. Ti se pare ca a adus pe scena mantrele budiste ale calugarului zen Jikan, « cel tacut », asta auzi si-ti face bine. Muzica lui patrunde peste tot, prin toti porii. Si te cutremura frigul si umezeala din tara lui ti se cuibareste în oase si pe urma ti-e cald si-ti vine sa zbori. Si nu stii daca pe obraz se prelinge o lacrima sau un bob de sudoare. Pe fata emaciata vezi doar ochii si zâmbetul. Ochii… Oglinda sufletului, o poarta catre el ? O fi oare adevarat ? Ce putin vorbim despre ochi ! Câte vǎluri trebuie sa dai deoparte ca sa poti vedea mai adânc! Dar el ne-a oferit sufletul în cele doua palme cu care îmbratiseaza microfonul. Umilinta, dragoste, respect, calm, bucurie, stiinta, experienta, resemnare. Credincios primordial si preot în sali devenite catedrale. Povestitor de istorii vechi, ale lui sau ale altora. Aceleasi cântece devenite rugaciuni pe care acum le spune în genunchi iar ceilalti le asculta în picioare. « Cine le spune ? Leonard Norman Cohen sau calugarul Jikan ? ». La întrebarea asta a raspuns cel mai bine un ziarist japonez : « …pe Cohen trebuie sa ti-l închipui îmbracat în haine de calugar budist, într-o mâna cu Torah si în cealalta cu fotografia unei femei… ».

Cu câteva luni în urma aveam biletele în mâna si ma gândeam nerabdator încercând sa-mi imaginez cum o sa fie. Un prieten de-al Andreei spunea : « …stateam în tribuna si plângeam ca prostii! ». Un tânar, copil la urma urmei, sa spuna asta despre Cohen? Aveam sa-mi dau seama ca era adevarat. O sa vedeti de ce…

Rick si Nick …

…da, Wright si Mason. Amândoi foarte discreti, dar si foarte "grei" în tot ce a însemnat Pink Floyd de-a lungul timpului. Daca printr-un miracol s-ar reuni cei trei ramasi în viata, orga si vocea lui Rick ar lipsi mult. Punând armonia pe primul plan si având avantajul de a fi cântat la mai multe instrumente (claviaturi, ghitara, trombon, vibrafon) a fost unul din precursorii stilului "jazzy" din pop-rock-ul anilor ’60 si ’70. Relatia foarte tensionata pe care a avut-o cu Waters l-a facut pe acesta din urma sa-l îndeparteze pe Wright din grup. Dar a fost angajat în timpul turneului promotional al albumului The Wall, pe baza de contract. De aceea, culmea ironiei, daca cei trei "titulari" au platit deficitul din propriul buzunar, Rick si-a primit banii conform angajamentului. Pe lânga bucati pe care le-a compus în întregime (Us And Them de exemplu), are partea lui importanta în compozitia si interpretarea unor piese de referinta ale grupului (Shine on You... sau Echoes). Dupa plecarea lui Waters a continuat sa cânte cu Gilmour si uneori cu Nick Mason.

Fost student la arhitectura si poate omul cel mai putin cunoscut de la Pink Floyd, bateristul Nick Mason a lucrat si "distilat" împreuna cu Waters toate efectele sonore speciale construind "sound-ul” atât de particular care înseamna Pink Floyd. Fara sa iasa niciodata în fata, fara solo-uri spectaculoase (la fel ca si bateristul legendar de la Stones, Charlie Watts) si fara sa aiba zeci de tobe, el este singurul muzician care a ramas de la început pâna la sfârsit, participând la toate turneele. De pe aceasta pozitie a scris si publicat în 2004 Inside Out, istoria grupului asa cum a trait-o el. Cartea acopera toata existenta trupei, de la perioada Barret, urcând la succesul din 1970 si coborând apoi pâna azi.

Deci doua cuvinte : Pink Floyd. 300 de milioane de discuri vândute în total din care doar Dark Side of the Moon în peste 30 de milioane de exemplare (locul trei din toate timpurile). Cred ca nimic nu poate descrie mai bine zbaterea acestor cinci oameni decât fraza finala a albumului:

There is no dark side of the Moon at all; as a matter of fact, it's all dark.

S-au mai întâlnit toti patru, dupa 24 de ani într-un concert în iulie 2005 cu ocazia lui Live 8 în Hyde Park. In saptamâna care a urmat vânzarile lui The Wall au crescut cu … 3600% !!

Pe urma David Gilmour l-a invitat pe Roger Waters la ultimul lui concert din turneul On an Island, cel de la Royal Albert Hall din mai 2006. Dar Waters repeta si nu a fost disponibil…

Exact un an dupa aceea, pe 10 mai 2007, Roger Waters a cântat într-un spectacol omagial Syd Barret (care murise în iulie 2006). La un moment dat pe scena au aparut si ceilalti trei si au interpretat împreuna Arnold Layne. Toti patru pe scena pentru un singur cântec.

Si pe urma gata…

Toate datele si citatele le-am cules de pe unde am putut sa citesc sau sa navighez. Celelalte pareri sunt ale mele si le-am cules adânc din mine.

Rick cântând Breakthrough ...

... si Wearing the Inside Out
Prefer poza asta cu toti patru ca sa vedem ce-ar fi putut fi daca...

Revelatii...

La întoarcerea acasa din cele tari catalane am constatat fara surprindere ca sticla de gin pe care o lasasem la congelator s-a îngrosat (ginul, nu sticla), stiam asta, nu sunt la prima sticla de gin pusa la congelator. Dar, fratilor, la fel s-a întâmplat si cu vodca (nici aici nu sunt la prima abatere, dar nu le-am pus la congelator), la asta chiar nu ma asteptam. Pot deci pentru ca sa spun si sa repet, într-una din pauzele mele relaxative, întruna si într-adevar ca afirm pozitiv un adevar aproape absolut, definitiv si definitoriu: alcoolul în general nu îngheata, dar în schimb se îngroasa, ca gluma!!!! E doar o ipoteza care trebuie confirmata inductiv cu instrumente stiintifice. Daca nici acum nu se pun savantii pe cercetat eu am sa le-o spun drept în ratza (greseala de tastare, "fatza" trebuia). Mai trebuie vazut cu romul, cognacul, absintul, tuica, palinca, horinca etc. Cu o ultima coaja sau pojghita de bun simt, dar plin de vânatai de la lipsa de bun simt care-mi tot da ghionturi, va spun scuze pentru întreruperea (necesara) la Pink Floyd. Urmeaza partea a treia, apoi Cohen, Barcelona si câte altele...

Roger

Din nefericire de câte ori trebuie sa "vorbesti de bine" pe cineva cuvintele se termina repede. Nu prea mai stim sa laudam si de multe ori un elogiu esueaza lamentabil în sabloane. Daca însa este vorba despre un personaj mai controversat, laudele si mai ales criticile devin brusc numeroase, originale si foarte bine tintite. Roger Waters a fost si este un mare artist. Compozitor si textier în afara normelor caruia îi datoram multe clipe de încântare. Vocea lui este unica, fara a fi ceea ce se numeste "o voce frumoasa", dar în ea s-au adunat parca toate disperarile unei vieti chinuite. Daca o asculti o data, n-o mai uiti. Si în primul rând Waters este cel care a pus în scena sau supervizat spectacole gigantice: turneul cu The Wall, concertul de la Berlin si chiar filmul realizat în 1982. Dar..., pentru ca trebuia sa vina si un "dar", în toate s-a implicat excesiv, strivindu-si colegii si chiar colaboratorii, pe actorul principal din film, Bob Geldof. Sau de exemplu si-a pus numele pe melodia Comfortably Numb pentru câteva note adaugate, ea fiind în întregime compusa de Gilmour.

Poate ar fi bine sa vedem ce spun chiar împricinatii despre acest album. Roger (1987): "Capacitatea de a vedea lucrurile ca pe o arhitectura m-a ajutat sa aduc în fata sentimentul de alienare fata de publicul rock. Iar faptul ca este o poveste autobiografica devine secundar. De fapt eu vreu sa zic: Nu este oare totul un rahat? Eu sunt pe scena si voi jos acolo, e oribil asta! Ce dracu’ facem noi aici?". David (1993): " Parerea mea despre album este mai nuantata acum decât atunci. Azi îl vad ca pe o lista de tipi pe care Roger îi acuza pentru esecurile din viata sa – “mi-ati tras-o în toate felurile”. Este un catalog de reclamatii, ori eu nu fac reprosuri à propos de viata mea decât mie însumi. Textele sunt sumbre, dar pe o muzica frumoasa, iar filmul este prea negru si negativ."

Asta-i. Multa lume spune ca albumul este aproape de schizofrenia în care grupul începuse încet-încet sa cada. Bilantul financiar a si fost negativ de altfel, toti membrii grupului fiind obligati sa plateasca pierderile din buzunar, cu o singura exceptie (despre care va fi vorba în curând).

In continuare divergentele dintre Roger si ceilalti s-au amplificat constant, el refuzând orice sugestie artistica si facându-le tuturor viata un infern. Waters domina grupul si scotea albume pe care scria “Album de Roger Waters interpretat de Pink Floyd”. Iar când probabil nici el n-a mai putut suporta atmosfera, a decis ca Pink Floyd nu mai avea nici o ratiune de a exista si i-a anuntat pe toti printr-o scrisoare ca pleaca. Dar... , înca un dar, contra unor procente substantiale din beneficii si dupa lungi procese a acceptat totusi ca ceilalti sa continue sub acelasi nume.

Iata si câteva comentarii culese la întâmplare:
“Daca exista un Dumnezeu, el se numeste Waters”, “Incontestabil un geniu tipul asta. Pacat ca personalitatea lui a stricat marea aventura numita Pnk Floyd”, “Doar în patru au facut lucruri frumoase”, “Un geniu muzical dar un individualist de merde!”. De fapt cum este personalitatea lui? Puternica sau slaba? Eu as zice mai degraba ca o persoana care nu poate gestiona conflictele si nu-i în stare sa-si domine sinele este un om slab. Aici David este incomparabil mai tare.

Bun, acuma de ce m-am trezit eu vorbind din ce-am aflat de fapt de la altii, ca doar nu mi-a povestit el toate astea! Pentru ca totusi îl iubesc, pentru ca glasul lui este nefericit si striga dupa ajutor, pentru ca îsi pune si pune întrebari, pentru ca a avut puterea sa spuna: “Hey you, would you help me to carry the stone? Open your heart, I'm coming home”. Vine acasa, nu toti o fac… Si atunci, parca îmi vine sa-l ajut.

Hey You!
“Together we stand, divided we fall...”, oare stia deja ce urma sa se întâmple?

Lost Boys Calling
And now there's nothing left but time to kill / You never took us fishin' dad and now you never will.
In clipa asta, nu stiu de ce, m-am gândit la Eliade si la întrebarea lui, cea mai chinuitoare, pe care nimeni nu trebuie sa si-o puna vreodata: "Ce-am sa mai fac restul vietii?"

David

Intr-una din serile trecute ma uitam prin muzicile mele ascultând, ca de obicei, întruna si-ntruna melodii care-mi plac de o vesnicie sau pe care le-am descoperit abia acum. De data asta a fost (iar) rândul lui Pink Floyd. M-am trezit gândindu-ma ce bine era daca nu se desparteau. S-ar fi întâmplat pâna la urma inevitabil anul trecut, o data cu moartea lui Rick Wright, dar am fi câstigat noi toti câteva zeci de ani de muzica. Ce-or fi avut de împartit? Doua sabii în aceeasi teaca? Prostii ! Orgoliul, asta este, dar al cui ? David sau Roger ? Nu se excludeau unul pe altul, dimpotriva. Unul era ghitara, uneori compozitorul si vocea lui Pink Floyd, celalalt basul, textele si tot vocea, dar total diferita de a primului.

Cunoastem cu totii glasul mângâietor al lui Gilmour, fara nici o stridenta, nici chiar în registrul acut. Despre ghitara lui, clasamente se fac cu sutele, dar este considerat de unii ca cel mai bun “jucator” pe Fender din toate timpurile, înaintea unor legende ca Hendrix, Clapton sau Knopfler. Iar David ca om, ce-ar mai fi de spus? Toata cariera lui l-a pretuit, i-a multumit, a compus pentru el, l-a omagiat pe Syd Barret, prietenul din copilarie cu care a descoperit ghitara si predecesorul sau în grup. Omul datorita caruia a ajuns la Pink Floyd. “Datorita” e un fel de-a spune. Gilmour a fost adus de Mason, tobarul, în 1968, ca sa fie gata oricând sa-l sustina pe scena pe Syd sau sa preia ghitara când îl apucau pe acesta din urma pandaliile. Si a facut-o, acceptând rolul de “rezerva” pâna într-o zi, când Syd si-a smuls în plin concert corzile si dus a fost. Exista vreo melodie mai frumoasa dedicata cuiva decât “Shine On You Crazy Diamond”? Initialele titlului, din doua în doua cuvinte, dau SYD.

Uitati-va la ochii lui care te sfredelesc si-ti patrund pâna în strafundul sufletului. Albastri, frumosi dar si fermi ca o lama de otel. La cuta de la radacina nasului sau la barbia împinsa voluntar înainte. Câte sute de ore de repetitii pentru un simplu plânset pur scos dintr-o singura coarda! Plânge pentru boala lui Syd, mereu pentru el si pentru toti cei ajunsi într-o fundatura a vietii din care nu vor, nu stiu sau nu mai pot iesi. Si pe urma, când totul este gata si perfect, ce zâmbet neascuns si multumit!

There's No Way out of Here
There's no way out of here / When you come in you're in for good / There was no promise made / The part you played, the chance you took / There are no boundaries set / The time and yet you waste it still / So it slips through your hands / Like grains of sand you watch it go / There's no time to be lost / You'll pay the cost so get it right / There never was an answer, there an answer / Not without listening, without seeing.

Cântec de leagan

Hai, noapte buna, despre Roger Waters vorbim data viitoare!

Fête antillaise

Cu doua week-end-uri în urma am fost la petrecerea anuala a Societatii antileze din Charleville. Din experienta anilor trecuti stiam ca o sa fie frumos. Nu vremea conteaza, dimineata a plouat, dupa-masa a fost soare. Veselia lor, bucuria de a da si altora ce stiu si simt ei nu tine cont de vreme. Am printre antilezi colegi si prieteni care-au fost la noi si ne-au invitat la ei. Cum sunt acasa, asa sunt mereu. De o bunadispozitie molipsitoare (ce râs au, Dumnezeule!, iar dintii aia albi parca lumineaza totul în jur), oameni frumosi, interesanti, inteligenti, perfect integrati, fara sa poarte nimanui ranchiuna pentru trecutul insulelor de unde au venit în metropola. Sunt excelenti dansatori, de zouk mai ales, ei si când iubesc danseaza si râd. Este dansul acela în care picioarele avanseaza centimetru cu centimetru însa de la genunchi în sus totul freamata : mâinile, torsul, bazinul, dar fara nimic vulgar. Pregatesc niste mâncaruri, gratare, bauturi si înghetate cu mirodenii numai de ei stiute si cu meticulozitatea cu care fac probabil si biberonul unui prunc. Au ceva din clarul si adâncimea oceanului care le-a scaldat copilaria si a cerului sub care petrecerile lor se tin lant. Am mâncat deci fara retinere si am baut cocktail-urile lor antileze periculoase facute cu rom de trestie si tot felul de fructe exotice macerate cu multe zile înainte. Da, periculoase, pentru ca sunt atât de bune si parfumate încât efectul lor se simte când este deja prea târziu. Eram avertizat din experientele trecute, fiind curios din fire si mai ales în astfel de situatii, asadar nu mi-am asumat riscuri inutile, doar utile. Drept pentru care am jucat fotbal în loc de desert si m-am ales si cu o întindere. Deci totul a fost chiar peste asteptari. Merci Alain, mon Président, saru’mâna pentru masa François!

Barbatii sunt placuti, cu o usurinta extraordinara de a se apropia de oameni, directi, fara prejudecati, falsa pudoare sau ascunzisuri. Nu mai este astazi de mirare, dar ei sunt cei care exceleaza prin imaginatie si rafinament în bucatarie.

Fetele si femeile, ei bine, le-am lasat la urma pentru ca-i mai mult de spus aici. Sunt mai retrase desi energice, dar amabile si zâmbitoare când te apropii de ele. Nu e greu de ghicit ca acasa ele sunt “seful”. Frumoase (nu neaparat surorile Afroditei) si trupese, au pieptul semet privind cu încredere spre viitor. Sunt foarte sensibil la aceasta podoaba, generoasa sau mai putin, nu asta conteaza, important este sa fie amândoi la fel. Imi aduc aminte de un cântec :

Nu conteaza cât de mari ai sânii,
Important e când si cum îi porti.

S-ar putea sa fi uitat sau schimbat din greseala câteva din cuvintele originale dar zau ca nu mi le mai amintesc, cred ca si Motu Pittis ar fi de acord cu mine.

Ia ascultati ...


Fruit de la passion

Nici stâlpii nu mai sunt ce erau odata!

...pe vremea când vorbeam noaptea cu porcii, ziua cu stâlpii, adica singur si câtiva ani mai tâziu...

… asa am fost eu întotdeauna, mai interiorizat. Domnule, n-am crezut ca înca ma poate enerva în halul asta o chestie ca povestea cu stâlpul, la 35 de ani distanta si la trei saptamâni de când mi-am reamintit-o. Nu-mi iese din cap! Trebuia sa repetam (în fata stâlpului, a cutiei postale, sau pur si simplu în clasa, cu un coleg pe post de colonel), cu patriotism si intonatie, pâna la o tâmpire colectiva si din fericire temporara (sper!), urmatorul paragraf din Regumalent: “Sa traiti tovarase (gradul), în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit (sau daca s-a întâmplat, ce anume). Sunt elev de serviciu pe companie, gradul si numele”. Ei bine, într-o dimineata, cel mai bun dintre noi, pentru ca întotdeauna exista un “cel mai bun”, ca si invers din pacate, a recitat exact textul de mai sus, litera cu litera, în fata comandantului. Care comandant, aproape cu lacrimi în ochi de bucurie ca cineva a fost în stare sa învete sub comanda lui pe de rost o chestie asa de complicata, a început sa-i explice binevoitor amicului nostru ca de fapt textul din Regulament trebuia adaptat de la “grad la grad”, “nume la nume”, “eveniment la eveniment”.

Asta în timp ce alt coleg, care a râs normal, adica în hohote, de ce se întâmpla, a fost pedepsit pentru ca “a luat în derâdere regulamentele militare”.

Mic exemplu al unei mari culturi

Va povesteam cu vreo doua luni în urma despre dificultatile unor experti în educatie din vestul civilizat de a întelege ca Brancusi este român. I-auzi una deci, vorba poetului. Si-acum i-auzi doua. Se întâmpla acum trei sau patru ani. Vazusem filmul “Je vous trouve très beau”, mie mi-a placut, un filmulet delicat franco-român, dar nu cu actorii lor si caii nostri cum se faceau odata. Era cu Medeea Marinescu si Michel Blanc, filmat si în România si în Franta. La câtva timp dupa premiera, Thierry Ardisson, unul dintre cei mai în voga moderatori TV din Franta la ora aceea, i-a invitat pe cei doi actori în emisiunea lui Tout le monde en parle, împreuna cu alte personaje-vedeta ale zilei. Au vorbit vrute si nevrute, ca la orice emisiune unde se râde mult, se face si oleaca de bârfa si se vorbeste si fara perdea câteodata. La un moment dat fiecare din cei doi a fost întrebat cum îsi apreciaza partenerul. Medeea Marinescu a spus despre Michel Blanc ca în timpul filmarilor a fost o “rara avis“. Tacere lunga, zâmbete strâmbe ca si cum auzisera începutul unui banc si asteptau poanta. “Ça veut dire quoi, rara avis?”, întrebarea asta a fost pusa într-un (prea) târziu de însusi Ardisson. Saraca fata, ce sa faca si ea, a tradus... Imi este greu acum sa pun în cuvinte perplexitatea din ce în ce mai mare a celor de pe platou, si erau vreo zece, actori, scriitori, oameni politici. Si în româneste când spui “pasare rara”, foarte (foarte) multa lume stie ce se mai ascunde în spatele acestor doua banale cuvinte alaturate. Poate nu toti stiu cine a spus-o, când, despre cine si în ce împrejurari. Dar pasare rara înseamna ceva cu adevarat rar, nu o simpla curca sau gaina mai greu de gasit prin curte pentru ca s-a ascuns în cuibar. Din pacate ei doar asta au înteles. Uite-asa un gând frumos poate deveni ofensa uneori, din vina celui care asculta si nu stie cum. Si-mi aduc din nou aminte de Moisil care spunea : “Cultura generala este ce-ti ramâne dupa ce uiti tot ce-ai învatat“.

Avem nevoie de urât...

... ca sa ne bucuram mai mult de frumos. Frumosul este peste tot dar nu-l vedem mereu. Avem la fel nevoie sa fie din când în când întuneric ca sa ne putem desfata când iesim la lumina. Chiar daca ne dor ochii, de fapt nu ne dor din cauza luminii, ci a întunericului dinainte. Ne este de folos noaptea ca sa ne putem trezi fericiti a doua zi. Si dragostea este mai frumoasa ziua. Este bine când ne este frig ca sa ne lasam mângâiati de o raza calda. Macar un dusman sa învingem ca sa ne putem pretui apoi prietenii care ne-au ajutat. Sa ne doara rana unei tradari ca sa fim mai aproape de cei care-au ramas alaturi de noi. Sa ne fie o scârba infinita de un ipocrit care ne lauda strâmb, ca sa-i putem multumi celui sincer care ne-a spus ca am gresit. Trebuie sa ne faca cineva rau ca sa aflam cât de mult bine suntem în stare sa facem noi. Sa simtim arsura minciunii altuia ca sa gasim drumul drept al adevarului nostru, chiar daca uneori nu ne place.

Si sa ne calce pe nervi un tâmpit ca sa vedem cât de frumosi sunt oamenii normali.

Pauza la povesti!

Draga Arrme,
Ai ales foarte prost momentul sa ma înveti limba româna într-o româna (italiana?) aproximativa si defaimatoare chiar la adresa limbii pe care o aperi. Ce se pare ca înca nu ai înteles (în ciuda evidentei) este ca în timp ce tu ai jignit, eu ti-am raspuns doar ironic. Iti explic: cacofoniile si toate jocurile de cuvinte au fost intentionate. Ti-am citat din Eminescu pentru a vedea ca si la el se pot gasi cacofonii. La Eminescu însa se numesc “licente poetice”, la mine cacofonii pur si simplu, chiar daca cautate (vezi ce simplu este?, hai încearca si tu). Puteai sa raspunzi la fel, dar ai ales alte arrme. Se pare ca ne cunoastem, dar nu sunt sigur ca vreau sa stiu cine esti. E un fel de a spune ca de fapt nu ma intereseaza absolut deloc cine esti. Te ascunzi sub un pseudonim, nu aici este problema, ci faptul ca la adapostul lui împrosti cu laturi. M-am uitat pe Google dupa “arrme” si, din nou coincidenta, am gasit o referinta nostima: “l'hummour est la meilleur arrme contre la morosité“. Fara îndoiala ca au gresit si ei punând un “r“ în plus, dar e bine sa tii minte remarca. Asta vrem sa facem noi pe blog, repet, vrem. Câteodata ne si iese. As fi vrut sa citesc si eu ceva scris de tine, dar altceva.
Nu spun ca e ultima data când îti scriu (raspund). Daca scrii decent, o sa-ti raspund la fel. Daca nu, nu.

...si m-am tras cu avionul de la Baneasa la Charleroi...

…obosit dupa atâtea nopti de “dezbateri“, suparat – cu o seara înainte fusese furtuna aceea teribila la Bucuresti si o creanga cazuse peste masina închiriata a colegului meu venit tocmai din Australia facându-i praf capota motorului, din fericire totusi mergea, m-a si adus la aeroport, el a mai ramas la mine câteva zile, asa l-am obligat sa vina la noi si în Franta, sa-mi dea cheile, nu?, iar o sa “câstigam” vreo doua nopti, mai avem niste resturi de povestit – suparat ca plecam, suparat ca totul fusese atât de frumos, suparat ca plecam de-acasa, bucuros ca plecam acasa. Unde-i acasa, pâna la urma? Grea întrebare, adica întrebarea-i simpla, raspunsul e greu. Filosofie de doi bani... M-am cam saturat de avioane. Da’ nici cu masina nu mai am chef. Da, da’ macar în masina faci ceva, conduci, aici nu faci nimic, doua ore jumate... Si cu masina cât dureaza, ai? Asa e, 33 de ore, când ajung sunt o leguma, am facut drumul asta de 40 de ori. 33, vârsta lui Hristos. M-am tacanit, am venit sa petrec si am ajuns la Isus. Cine n-a avut amestecul asta de gânduri care umbla bezmetic prin cap la o plecare sau sosire? Urmatorul voiaj pe 10 iulie la Barcelona. Pe urmele lui Gaudi… Si înainte, pe 7, mergem la concertul lui Cohen. 30 de ani de mariaj! Dumnezeule! «It seems so long ago, Nancy was alone». La Nancy a facut Andreea facultatea. Cum se leaga toate, toate… Ei îi place «In my secret life…». Cu ea am fost si la Mark Knopfler acum vreun an. Pe urma m-a pus sa-i umplu un mp3 numai cu Dire Straits. Hai baiatu’, desteptarea, Cohen are peste 80 de ani, Knopfler vreo 65, tu nici 60, pieptul bombat, fundu’napoi, suge burta, capul sus… Si m-am asezat la coada…

«…‘te dreacu’ da prostu’ dreacu’, asa mergi tu la Sarleroa tarane ?», «Ce vrei bah, sa moara mama, ce, mi-am pus gumari?», alaturi o doamna povestea : «…am venit ca tata este foarte grav…», «Aveti doua kilograme în plus, trebuie sa platiti 30 de euro», «Scoate bah dou kile da toale, sa moara copiii mei si pune-le pe tine, esti dilimache sa dai 30 da euroi?», în fata mea o pereche se pupa pentru ca ea ramânea, în spate alta se pupa mai vârtos cu toate ca plecau amândoi, «Dar ce are?», «E în ultima faza, acuma e într-un spital paleativ», «Va dorim calatorie placuta, mergeti pe culoarul verde», «…si la mine mama s-a prapadit în doua saptamâni», «Intelegeti româneste?», «Da-te dom’le deoparte, ca copiii au prioritate!», «Pardon, poftiti Doamna», «…dar avea dureri mari?», «Scoateti cureaua, ceasul, chei, tigari, bricheta si pantofii, tot ce aveti prin buzunare», «...da, era deja pe morfina», «OK, poftiti, drum bun», «Pasagerii pentru cursa spre Charleroi… are invited to the gate number…», «Lasati-ma sa trec, am un copil cu mine», «Buna ziua, locurile sunt la alegere», «Dati-mi voie, sunt cu un copil», «Fasten your seat belts», «Cum face vaca puisor?», «Meeeeee!!!», «…urmariti instructiunile în caz de avarie…», «…si pe tata l-au pus pe morfina», mi-am îndesat în urechi concertul de la Berlin cu Pink Floyd, «…dupa ce va puneti masca de oxigen va ocupati de copii si de persoanele de lânga dumneavoastra», multumesc, lânga mine este o tovarasa de 80 de ani, «Hey you…», «…temperatura în Charleroi, destinatia cursei noastre, este de 18°, cerul este usor acoperit», ce frig fratioare, eu plecam de la 32°!, «M-au pus sa scot tot din bagaj pâna am gasit briceagul», «Da catelul cum face?», «Meeeeeee!!», «…your captain Florentino Fernandes and his crew wish you…», «Together we stand, divided we fall, we fall, we fall…», «Vom intra într-o zona de turbulente, va rugam sa va asezati si sa va legati centurile», sper totusi ca n-o sa «we fall, fall, fall», «…îndreptati spatarele scaunelor», «Good bye, cruel world, I’m leaving you today», ei poftim, acuma v-ati gasit si voi sa cântati asta, «Hello, hello, hello, is there anybody in there?», asa mai merge, «Nici nu se mai poate scula din pat», «I have become comfortably numb», «Da’ oita cum face?», «Meeeeeeeeee!!!», «Bravo, îngeras», «Dumneavoastra lucrati în Belgia?», «Da, îngrijesc doi batrâni foaaaarte de treaba», «Does anybody here remember Vera Lynn», buf, zdrang, a aterizat ca o cizma si totusi lumea aplauda, «Am aterizat pe aeroportul din Charleroi», «Dati-va deoparte, sunt cu un copil, nu vezi dom’le ca plânge?», «Va mai asteptam sa zburati cu compania…».

«Bine-ai venit baietelu’» (adica io), tzoc, tzoc, tzoc si gata povestea, mai departe nu va spun.

Si pe urma am plecat (de) acasa...

... cu Mark Knopfler în cap


Going Home

Eu cu costum de gala ...

Imi aduc aminte ca în copilarie, când imaginatia noastra foarte fecunda nascocea cele mai aiurea potriviri de cuvinte, dadeam pe goarna unele titluri de (posibile) filme: Cine-a-nfipt laleaua-n brânza sau Contesa chinuita pe etajera.

Uitându-ma la poza pe care-am pus-o ieri m-a apucat un râs nebun când mi-a venit în minte un alt titlu: Vaca cu chiloti de tabla...

Versiunile 18.5 demo si alaturi 58.5 cu adaugiri dar si unele lipsuri

... si uite-asa m-am trezit eu vorbind:

Stimati profesori si dragi colegi,

Acum vreo doua nopti mi-am pregatit pe la patru dimineata un discurs de o ora. Apoi, când am aflat ca nu avem decât un minut la dispozitie, am taiat mai întâi sfârsitul, pe urma cuprinsul, iar azi dimineata m-am hotarât sa renunt si la introducere. Asa ca am ramas doar cu prefata. Am întrebat-o pe sotia mea ce pot sa spun într-un minut, cu ce sa încep si ea mi-a reamintit un citat din Jean Cocteau despre timpurile conjugarii verbului “a iubi”. Pentru ca tot ne amintim aici de timpuri, de alte timpuri. Spunea Cocteau ca “trecutul nu-i nici perfect si nici simplu, prezentul nu-i decât indicativ iar viitorul este conditional“. Cel mai comod si lipsit de riscuri este sa vorbesc deci despre prezent. Eu sunt tot în Franta, iar sotia mea tot psihiatru. Ea ma trateaza, iar eu în schimb am convins-o sa faca sport, Domnule Profesor C. Pot spune ca sunt antrenorul ei privat. Fiica noastra are 25 de ani si lucreaza de sase luni ca asistent de comunicare la o companie din Paris. 

Ne atragea atentia actuala Doamna Directoare adineauri ca ne-am întâlnit azi “ca sa refacem prieteniile”. Ce prietenii sa refacem? Am stricat noi vreo prietenie? Nu cred... Un filosof drag mie spunea ca o prietenie desavârsita este o prietenie terminata, de la care nimeni nu mai asteapta nimic. Prietenia noastra este departe de a fi asa: eu stiu ca mai am înca de dat si vreau înca sa mai primesc de la voi. Nu-i nici o graba. Din punctul meu de vedere, si va doresc si voua la fel, am tot timpul sa astept, îmi doresc ca zeci de ani de acum încolo sa ne oferim noi dovezi de prietenie. Vom avea astfel macar scuza nepunctualitatii si nu a sfârsitului.

Va multumesc ca existati si pe data viitoare! Sa fim mai multi si sa fie mai bine!

Arta, vizaviul si diverse

1. M-am intalnit cu un pictor adevarat, Andrei Romoceanu. Mi-a spus "... blasfemie!! Baa, stii ce le-as spune eu f... m... c...? Daca va place asa mult ce creati, uitati-va voi mai intai la opera voastra fo juma' de ora si pe urma aratati-o la altii!!"
2. Azi (adica ieri, ca deja suntem maine), am mancat de doua ori saramura de pui. Prima data la cantina liceului, ca fel doi adaugat ciorbei de fasole traditionale. M-a facut sa zambesc (vad ca asa se obisnuieste, de placere pentru ca a fost iestraordinara). A doua, cea de la restaurant seara m-a facut sa rad de-a binelea: nici nu se compara cu prima si a costat de zece ori mai mult.
3. Versuri pentru speriat mame:

Si te-ai dus dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare'albastra, floare'albastra,
Totul este trist in lume...

Ghici cine-i? Stie dansa mama... La patru dimineata sunt inspirat dar usor obosit.

Luceafarul si RADET – ul

Si era una la parinti
Si cu sergentul zece...

La 40 de ani fara o zi de la terminarea liceului devin de obicei melancolic. Este ora 5 dimineata. Sapte ore de mers cu masina si o noapte de povesti. Sergentul... Imi amintesc ca când eram sub ARRME se întâmpla ca câte un bou de caprar mai aprig sa ne puna sa dam raportul la un stâlp de telegraf. Demersul era simbolic si educativ. Stâlpul nu mai era “ceva ca ceva”-ul lui Heidegger, nemaiavând nici sârme, nici alta utilizare si nemaifiind nici simbol obscen. Ceva din verticalitatea lui ni se transmitea, trebuia sa stam drepti, la fel si nazuinta lui spre înalturi. Erau momente când simteam ca ca noi nu mai era nimeni. Elanul vârstei si profunzimea clipei ne puteau duce pâna la sacrificiul de sine. Gânduri ca “... mortii ma-si de cretin nenorocit, daca ma mai pune sa fac asta mor cu toti astia de gât” apareau frecvent, cu trimiteri explicite la moartea colectiva, Nae Ionescu, Eliade, Huliganii etc. De aceea zic eu ca capodopera Luceafarul recitata în fata unui simbol ca caloriferul care prin definitie emana caldura sau ca caisul în floare care este parfum si gingasie poate fi luata chiar ca compliment. Pentru unii ca caprarul din poveste.

Imi pare rau, dar am ceva treaba la Bucuresti vreo trei saptamâni

I'm goin' in to Sin City
I'm gonna win in Sin City
Where the lights are bright
Do the town tonight
I'm gonna win in Sin City

Sa va gasesc sanatosi!

Mark Knopfler - secvente din Local Hero - 1983

Ziua de pescuit s-a terminat. Barbatii se întorc acasa cu sfârseala si racoarea marii adunate în oase vreme de o saptamâna. Unii îngâna un cântec uitat ... ne întoarcem acasa ... marea si cerul se bucura o data cu ei... Parca si clopotul bate rar sau doar mi se pare mie? Picioarele calca greu prin nisip. Se aud valurile obosite care-si termina scurta calatorie sfarâmându-se de pietre ... si undeva, departe, zgomotele obisnuite ale serii în sat.

Batrânul la cârciuma îsi cânta iar si iar aceleasi dureri nestiune decât de el, refren tânguit obsedant de un burduf spart de armonica. Iar muzica lui se înalta si e cântata mai departe de îngerii care îi stiu povestea. Si coboara iar pe pamânt la el si-i mai da viata.

Si deodata vântul aduce zvon de veselie: muzici, o vioara si alta armonica mai vioaie, tobe, un pian dogit, tropait si chiote. Undeva, într-o curte, se petrece o nunta.

Vorbeam odata de asemanarea cu Castellorizon din "On An Island" al lui Gilmour - 2006

Opera de arta privita de vis-à-vis

E greu ce vreau sa fac eu acum. Scriind rândurile astea s-ar putea sa-mi pierd unii prieteni si sa-mi câstig, daca nu dusmani, macar câtiva judecatori care-o sa-mi dispretuiasca îngustimea spiritului. Dar macar sa mi-o spuna frumos, pentru ca despre orice se poate discuta. 

Unde sunt eu fata de opera de arta ? Vis-à-vis, ca s-o vad de departe si sa-mi placa. Deci uneori sunt departe. Departe spiritual fata de arta militanta, care “iese la bataie” sau care “pune probleme privitorului”. Daca ma uit la o opera de arta, o fac sa ma destind, nu sa-mi puna probleme. Cu asta se ocupa altii. Nu sunt neaparat si departe în timp fata de cea care-mi place. In pictura n-am ramas la impresionisti, cu toate ca multe din etaloanele mele se situeaza cam în zona aceea. Sincer, daca ma uit la un portret care are o ureche în locul ochiului, nu-mi trece prin cap “al n-lea simt al artistului care-i permite sa si auda realitatea cu privirea“. Prefer portretele frumoase (cât de frumoase!) ale lui Garmach unde toate (!) sunt la locul lor, lumina deosebita din sud si culoarea de lavanda a ... lavandei din tablourile lui Van Gogh (chiar lumina pe care o emana “Noaptea înstelata pe Rhone“), “Impresiile“ lui Monet, “marinele“ lui Aivazovschi, “Capriciile“ lui Goya, padurile lui Siskin sau câmpurile de flori ale lui Renoir. Nu-mi plac tablourile fotografie. Dar decât ceva care denatureaza realitatea, le prefer pe cele care scot în evidenta, chiar exagerând, o culoare, o pozitie sau o stare sufleteasca. 

Am dat acum câtva timp peste un blog al unui copil de 18 ani. La întrebarea “Ce muzica preferi? “ a raspuns adânc, redau aproximativ, “Orice racneste din toti rarunchii împotriva sistemului“. I-auzi!! Pai mai împotriva sistemului ca “The Wall“ se poate ? Daca zice el s-o putea, mai stii ? Si BUG Mafia “cânta“ tot împotriva sistemului. Si mai fac si semne. Inseamna asta ca sunt la fel ca Pink Floyd? Poate sunt si n-am aflat eu înca. Si ca mine mai sunt câteva multe milioane de afoni.

Spuneam ca nu vreau sa-mi puna probleme. Nu-mi place, n-am nici timp, nici chef sa le rezolv. Si daca-mi pune probleme si gasesc într-un târziu o solutie, ce-am facut? O linie care urca de-a lui Miró pentru mine poate sa însemne ceva, pentru Dan Haulica în mod sigur cu totul altceva. Si tot în mod sigur, cel care are dreptate este el. M-am uitat mai mult la pânza asta de paianjen de pe terasa mea decât la toata opera lui Miró. Pentru ca este o opera de arta, tot cu linii. Si à propos de Miró, chiar daca mai “batrân“ decât el, îl prefer pe Gaudi, ca sa ramân tot la un barcelonez. Sagrada Familia este halucinanta. O aseman cu ceva. Imi sugereaza lucruri pe care le poti vedea zilnic, daca vrei si ai ochi pentru asta.

Eram la Beaubourg cu un grup de colegi de prin toata Europa. Toti dadeau întelept din cap la explicatiile ghidului care se straduia sa fie “la înaltimea momentului“. Aceeasi colegi care dupa aceea se mirau când le-am spus ca Brancüzí (încerc sa redau fonetic pronuntia lor) este român. La un moment dat ghidul ne-a spus ceva despre “exteriorul interiorului”, sau invers, ma rog, tot aia!! Mai copilul ploii, chiar asa ? Seara la masa am avut “norocul“ sa stau lânga el si am vazut ca se obisnuise sa vorbeasca la fel si în timpul liber. Si când m-a întrebat în particular ce cred, i-am raspuns senin si privindu-l drept în ochi : “daca tot avea Parisul o sonda, era cazul sa aiba si o rafinarie“, chestie care nici nu-mi apartine, nici nu cred în ea, dar prea o luase razna. S-a amuzat “politicos“ si usor descumpanit si am trecut repede la Brancusi ca sa depasim momentul. Macar el stia ca-i român.

Sper ca nu am spus nicaieri mai sus ca o anumita opera de arta “nu este frumoasa“, spun mereu ca nu îmi place mie. Asta m-a învatat mama mea, scurt : “Când ai sa fii tu mai bun ca ei (pictor, tenor, scriitor…) ai sa poti da verdicte. Pâna atunci te uiti, asculti, îti place sau nu“. Cum mi-ar sta mie sa fac clasamente cu cei trei mari tenori ? Mie îmi place Pavarotti, câteodata nu ascult, daca am ocazia, decât “Vincero“-ul final, asta îmi face pielea de gaina. Si neaparat cu orchestra în spate. Asta vrea sa însemne nu în fosa, alta nebunie de-a mea. Nu-mi place opera. Da’ de loc ! Doua simboluri suprapuse, muzica si teatrul, înseamna prea mult pentru mine. Prefer sa-l vad pe Pavarotti cântând aria asta într-o camasa descheiata la gât si pe urma “You Are So Beautiful“ cu Joe Cocker, cu toate ca vocile lor sunt “usor“ diferite. Dupa care "Holly Mother" cu Clapton. Sau pe Roberto Alagna, ca sa ramânem la tenori, care cânta fara pretentii, asa cum poate, de câte ori i se cere. Nu cred ca asta “vulgarizeaza actul artistic“ asa cum ar putea spune unii. Mai degraba, zic eu, îl face mai accesibil si mai cunoscut. Mai ales tinerilor. Nu asta vrea sau trebuie sa faca arta ? 

Imi pare rau, dar despre zvastici pictate pe fundul unei vaci roz sau alte “simboluri“ care ataca biserica, de exemplu, nu am multe de spus. Si “simbolul“ respectiv si biserica au alte “misiuni“, sa nu le amestecam... Atât. Iar daca am dreptul sa evit o mâncare care stiu ca-mi întoarce stomacul pe dos, îmi rezerv si dreptul sa nu privesc o “opera de arta“ care ar avea acelasi efect.

Inchei cu un citat actual care ma face optimist: "Redescoperirea virtutilor artei ... care reabiliteaza peisajul, natura statica, este o tendinta mondiala".

Eu îi spun Moldova, simplu

Am semnat si eu declaratia.

http://praguedeclaration.org/sig

Pentru ca îi iubesc si îi iubesc pentru ca sunt deschisi si necomplicati. Si nu pot face tot ce-ar vrea. Ma simt aproape de ei, am prieteni cu care stau de vorba si stiu ca ne ascultam unul pe altul. Universitari, oameni de carte, studenti si mai în jos, pâna prin ministere. Imi place caldura sufletului lor, chiar daca este, sau poate de aceea, mai degraba suflet de rus. Nici nu poate fi altcumva si nici nu-i rau ca sunt asa. Sunt ca roua ascunsa în flori pe care o calci când te plimbi în zori pe malul unei ape. Dar sunt si ca ceata diminetii pe care nu o poti risipi asa de usor. Trebuie mult soare pentru asta.

Am fost de zeci de ori în Moldova, de la Ungheni pâna la Nistru. Chisinau, Balti, Soroca… Ne-au asternut mereu totul si mai ales inima lor întreaga la picioare. Imi amintesc de prima vizita si de primul mic dejun. Eram la Balti, prin ‘90. Fiecare avea în fata un castronel cu icre rosii, altul cu smântâna, un bot de unt, oua, peste afumat, cârnati, jamboane, slanina, o cutie de ness, lapte si ceai. Mai erau acolo, banale, câteva sticle de vodca. Iar seara, dupa o zi de lucru, daca nu ne invitau la ei acasa, veneau ei la noi, la caminul universitatii, cu mâncare si borcane de vin (ciudat obicei!). Si-mi mai amintesc, ireal, ultimul dejun la cantina universitatii, la aproape zece ani dupa: un cub de macaroane reci într-o farfurie. Doar vodca si borcanele erau ca înainte. Si ei. Parca putin mai tristi. Dar la casa lor era aceeasi îndestulare. De unde, ca nu-si mai primisera leafa de mai multe luni ? Si chiar asa fiind, daca venea vorba despre unire, politica, razboiul din Transnistria, despre ce credeam noi sau ei, îsi faceau de lucru cu o sticla si taceau. Imi place cum beau ei vodca : pun paharul mare si beau tot cu înghitituri mici si egale, iau un dumicat si pe urma stau cu pumnul la gura pâna trece arsura.

Iarta-ma Valeriu (niciodata nu ti-a placut sa-ti spun Valerii Ivanovici), profesore, ca nu mi-am terminat teza cu matale, cu nimeni de fapt, dar cum noi treceam Prutul cu trenul si cu pasaport de serviciu si nu pe podul de flori, se uitau aia cu cozoroace mari prea crucis. Dar dupa examenele de filosofie si pedagogie pe care le-am dat, macar am ramas cu o curiozitate si cu regretul târziu ca n-am încercat sa fac mai multe. Cu toate astea, la sfârsitul fiecarei seri petrecute în tihna de noi doi, la Balti sau la Bucuresti, vegheati de departe de Descartes si Russell, eram un pic mai bogati, iar pe fundul fiecarui pahar golit ramânea mereu un strop de adevar. Mi-au fost mult mai de folos decât un titlu.

Este posibil …

… sa fii fascinat ca autor de personajele tale ? Si sa spui : « Mi-era peste putinta sa ma impotrivesc destinului implacabil, care hotarase de mult, fara stirea mea, sa-i piarda ». Sau : « …avusesem buna inspiratie sa las soldatul de plumb sa-si aminteasca in deplina libertate aventurile si coexistentele lui. »

Ca si cum eu, vazand acum o fata frumoasa, as fi fascinat de frumusetea ei, de glasul ei, de felul in care merge, priveste, respira, ma asculta. Si orice lucru nou pe care-l vad la ea, pe care mi-l descopera, ma mira si ma subjuga. Pentru ca este neasteptat si vine parca din alta lume. Este uman, este real, normal si de inteles. Dar un personaj de roman ? Pe care tu, scriitor, il creezi, pe care tu il faci sa traiasca, tu ii decizi viata, fericirea, pacatele si tot tu moartea. Cum te poate fascina, ce te mai poate mira la o creatie a ta ?

Blues de speriat mame
(O versiune mai putin cunoscuta)

I called your mama 'bout three or four nights ago
Well your mother said "Son"
"Don't call my daughter no more"

Hey look at you baby, 
Tell your daddy you're no child 
Look at you baby 
We can get wild. 

(Chestia cu ginul ramâne valabila, cu dracii nu-i de glumit.)

Lamentabila banalitate

Sa-ti pastrezi un suflet de copil, sa doresti tineretea vesnica este în acelasi timp visul dintotdeauna al oamenilor (mai mult sau mai putin de stiinta), un mit si un simbol pentru istoricii religiilor, basmul copilariei noastre (Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte), o tema preferata a filosofilor (Mitul eternei reîntoarceri, Sacrul si profanul), a cineastilor (Francis Ford Coppola si al sau Om fara vârsta), scriitorilor (Oscar Wilde si Portretul lui Dorian Grey) si chiar a psihiatrilor (complexul sau sindromul – boala ? – lui Peter Pan). A refuza sa îmbatrânesti, la urma urmei de ce nu ? Sa redevii nevinovat si naiv ca în anii copilariei (fara sa fii în mintea lor totusi…), vulcan, val, tremur, o boare de vânt sau o furtuna, entuziast (ce frumos spun iar grecii, en théo, Dumnezeul interior…) ca în adolescenta, fara sa-ti pese ca cei din jur se uita crucis la tine spunând ca esti ridicol. Asta înseamna sa-ti regasesti supletea (nu doar a spiritului si a sufletului) si fantezia fara margini. « Aparent lamentabila banalitate a comportamentului adolescentin ascunde o totala reinnoire... », spunea Eliade. El trece mereu de la un model la altul. Pe pânza alba de in a acestei vârste fiecare zi coase alta broderie plina de culori. De fapt toata trecerea noastra prin lume nu este decât o succesiune de astfel de broderii, care merg în urma, pâna în negura timpului, la sursa sacra. Acolo se afla originea celor mai banale, fericite sau triste obiceiuri ale noastre legate de ce facem sau se petrece în jurul nostru: masa, somn, dragoste, nastere, moarte, sarbatori, renasterea ciclica a tot ceea ce vedem si din care suntem si noi o foarte mica parte. Toate aceste întâmplari, unele de simplitatea unei priviri albastre de prunc, sunt viata noastra întreaga.

Mark Knopfler despre virtutile tamaduitoare ale ginului

Then you'll find me in Madame Geneva's
Keeping the demons at bay
There's nothing like gin for drowning them in
But they'll always be back on a hanging day.

De ce pe blog ?

Leustean, mândria casei, lalele si ferigi. Romantic!
Am uitat de leapsa mea. Are acum aproape doua luni. Sa raspund si eu, trebuie.
M-am apucat de blog mai mult în joaca, “inspirat” de istoriile cu parfum special ale lui Costel, de aici si povestile usor nostalgice din copilaria mea la bunici. Intorcându-ma în trecut eu ma simt bine, copil, elev, student, reintru în pielea de atunci. Si astfel nostalgia nu este chiar “durerea întoarcerii” (din nou Liiceanu…).
M-am mai apucat de blog pentru ca-mi place sa “vorbesc” si sa cunosc, chiar daca numai virtual, oamenii. E un exercitiu frumos sa “construiesti” pe cineva si sa vezi cât ai avut dreptate si cât nu. Iar daca-i cunosti cu-adevarat (deja sau vreodata, cine stie ?), cu atât mai bine, mai ales daca pe www sunt altfel decât îi stii. Si pentru asta am urcat în timp câteva din blogurile de pe lista mea sa va aflu mai bine, fiind intrat mai târziu în joc. Cum le-am ales ? Unele erau pe lista lui Costel si am avut încredere în alegerea lui. Nu m-am înselat. Altii au intrat si au disparut rapid. Probabil altii vor mai aparea. Va vad când veseli, când tristi, caustici, nervosi sau nemultumiti. Eu sunt la fel. Si aproape înteleg cum v-a fost ziua. Daca ar sti profesorul nostru de Româna, acolo unde este el, ca ne-am apucat de scris, daca scris este ce facem noi aici... Chiar si Costel m-a mirat. Si ne stim de 45 de ani. Prima data am ridicat din sprâncene în fata lui acum trei ierni. Eram toti la noi de Craciun, în 2005 si îmi adusese o colectie frumoasa de muzica româneasca. Ascultam parca taragotul lui Farcasu si ochii îi sclipeau altfel… Si mie ascultând si vazându-l. Taragotul si saxofonul sunt, cred eu, cele mai apropiate instrumente de vocea omului. Iar chitara lui Clapton, Gilmour si Knopfler ca si clapele lui Rick Wright de sufletul lui. Probabil v-ati dat seama.
Imi mai place enorm sa glumesc cu altii si sa primesc glumele lor. Nu rautati. Incerc sa nu fiu rautacios, stiu ca nu reusesc mereu. Evident aici sunt riscuri pe care mi le asum : de exemplu daca spun ceva în “doi peri”, sa mi se raspunda la fel. Din pofta mea de “moquerie” ies poate unele postari total sau partial “neserioase”. Asta si vreau, pentru ca asa sunt atunci. Retetele mele sunt partial, chiar va sfatuiesc sa le încercati, tapenadele neaparat cu votca, nu însa si caviarul.
Si m-am mai apucat pentru ca am si aici, în Franta, o asa zisa pagina personala. Si am fost stupefiat de superficialitatea multor reactii si a trairilor ipocrite ale unor persoane fata de cât m-am investit eu. Acum sunt din ce în ce mai putin surprins, revolta mea am si pus-o pe pagina si este vizibil ca unora nu le-a placut, fara sa mi-o spuna si fara macar sa-mi fi spus vreodata ca citesc ce scriu eu acolo. Nu mai pot eu de asta, spun acum, dar atunci m-am întristat. Refuzul câtorva de a intra în dialog (motive de tipul “am uitat, aseara era fata mea la calculator, poate mâine” etc.) si lipsa dorintei de a lamuri subiectul m-au dezamagit. De fapt prima postare de pe blogul românesc este preluata din “franceza în original” (ce mare sunt!!). Cea despre Andreea este tradusa tot din franceza. Drept pentru care am lasat totul balta la nivelul dezgustului actual, dragi îmi sunt doar articolele si pozele postate.
Si acuma de ce pe blog asa cum o fac eu? Nu-mi place sa ma tângui mereu. Uneori sunt trist si se vede, de cele mai multe ori sunt vesel, chiar daca napadit de amintiri frumoase si se vede si asta. Prin formatia mea sunt meticulos. Acasa în România eram numit “riguros”, aici unii mi-au spus “tétu” ca s-o mai îndulceasca apoi: “cartésien”. E tot frantuzesc dar suna mai frumos. Rigoarea asta o resimt câteodata din reactiile unora ca pe un defect. Dar e târziu sa mai schimb ceva, nu cred ca vreau si nici nu stiu daca ar fi bine. Se numeste “deformatie profesionala“ si o iei ca pe un dat al tau. Daca de exemplu primesc un mesaj, fac tot ce pot sa raspund cât mai repede si la toate întrebarile (explicite sau nu), nedumeririle, mirarile sau reprosurile celui care-mi scrie, rând cu rând, presupun ca nu mi le-a scris de pomana. Nu raspund de forma sau ca sa bifez o activitate. De aceea raspunsurile mele sunt lungi. Mi se pare o chestie de respect elementar fata de el (ei) si prin ricoseu, fata de mine. In plus, obligatoriu înainte de a-l trimite îl recitesc. Nu se stie niciodata. Petru Cretia spunea cât sunt de necesare “exercitiile propedeutice si disciplina filologica”. Disciplina filologica este poate un fel în care rigoarea mea se manifesta si merg deseori foarte (prea, ar spune unii) departe, ma framânt si pun suflet, profitând de ocazie ca sa mai si aflu lucruri noi pe care apoi le spun si altora.

Pe blog facem (si) spectacol (asa cum putem - cine nu poate deloc, nu se baga) pentru ca aici suntem multi, incognito sau nu. Blogul îl vad ca pe un joc (“…secund, mai pur“, oare?) onest si deseori serios, dar tot joc, “de-a prinsa”, “de-a ascunselea”, vorbim cu unul sa priceapa al treilea, folosim cuvintele si ticurile cuiva ca sa-l “stârnim“, e un fel de “duel“, avem toti aceeasi vârsta chiar daca cea reala este acolo sus, lânga poza (daca este...).

Pe blog punem de toate: fotografii, flori, muzici, recenzii, poante, ironii, multe ironii, melancolii si ne mai si certam ca doar nu suntem obligati sa ne cântam în struna mereu. Dar a doua zi o luam de la capat, fara suparare. Doar asa cred eu ca altii ne pot cunoaste, ce-i rau în asta? Decât sa las pe cineva sa ma ghiceasca si sa ghiceasca prost, mai bine îi spun eu cum sunt. Asa cred eu... Pentru ca altfel, cum spuneam,

De ce pe blog?

Castellorizon - On An Island

Cititi si mai ales ascultati … zvonul iscat de o muzica … nu va grabiti … într-un orasel, satuc pe malul marii … o sirena de vapor si un strigat de pescarus care zboara flamând deasupra apei .. un motor sacadat de vaporas de pescuit ... punem pas dupa pas prin praful fierbinte din miezul zilei uscate, încet, fara graba ... pescarusii îsi fac de cap, se mai aude o sirena si trecem prin fata unei cârciumi unde un batrân îsi cânta la un banjo amintirile care-l vindeca, iarasi un motor (e doar un sat de pescari, pâna la urma), clopotul unei biserici ... mergem ca-ntr-un vis spre marginea satului, spre mare, în vreme ce amintiri dragi si dureroase ne traverseaza, urcam si trecem printre stânci si … vântul suiera … o data, … de doua ori, … urcam, …a treia oara … si … marea se deschide la picioarele noastre …

Uitati-va în dreapta ... clepsidra ... asta-i unul din secretele resurselor inepuizabile ale lui David Gilmour.

Chip in taci …

Oameni frumoşi - cu Lumina prin trei ţǎri

Joi seara la opt si sapte minute a venit Andreea. Luni seara la sapte si opt a plecat.

Venirea si plecarea ei (de-)acasa, a lor în general. Doua repere între care pentru noi este sarbatoare. Chiar daca în calendar nu-i trecuta cu rosu. Veselia lor este bucuria noastra adevarata, tristetea chipului lor si privirea usor umbrita este tristetea noastra ascunsa, caci pe dinafara noi trebuie sa continuam sa zâmbim, mincinos. Si nu reusim mereu pentru ca ne tremura sufletul. Ne bucuram când vin, pentru ca vin “acasa“, ne pare rau dar iar ne bucuram când pleaca, pentru ca pleaca “de la casa lor de-aici, acasa la ei acolo”, la “treaba lor“ si ne spunem în gând bine ca au unde.

“Ce aer curat e la voi, miroase a ploaie, a iarba si a pamânt! Ce facem de Inviere?” Asta se întâmpla la gara, în mijlocul unei parcari dintr-un oras, totusi, capitala de “judet”. “Pai de Inviere... uite ca nu ne-am gândit, poate ne odihnim, ca duminica avem noua oameni la masa si-ar mai fi treaba”. “Da, dar eu as vrea sa mergem la biserica”. Stie ca asta a mers întotdeauna. Si mai stie ca si eu stiu. A mai nuantat-o între timp. Acum nu mai este “Da, da’ eu vleau!”, clar, raspicat si fara replica. Acum spune “as vrea tiiiiiicu!”, ceea ce este înca si mai eficace. Nu stiu de ce ma tot mir, asta a învatat, comunicare si relatii strategice, asta face. Chiar în timpul liber dupa cum vad. Asa ca am fost la biserica, la biserica rusa din Luxemburg, cel mai apropiat lacas ortodox de Charleville. Trei ore de drum trecând si prin Belgia, pentru jumatate de ora de slujba, masina lasata la o margine de trotuar, lânga o “stationare interzisa”, curtea plina, biserica si mai plina. Evident plina de rusi în primul rând, mai exact de rusoaice, ca “ei” ramasesera în Mercedesuri. Poate “ei” n-or fi toti rusi. De toate vârstele, dar toate cu “marele pavoaz” si cu panerele pline de bunatati aduse la sfintit, pregatite parca, si unele si altele, de pus la expozitie. Blonde, frumoase, exagerat de frumoase, indecent de frumoase în niste Ardeni (francezi, belgieni sau luxemburghezi) unde oamenii nu sunt nici foarte estetici si nici foarte interesati de cum ar putea s-o mai dreaga. Nu-i o critica, stiu ca nu doar asta conteaza, sunt si eu tare-n teorie, dar conteaza al naibii totusi, uneori când nu-i nici asta nu mai ramâne aproape nimic. La unii, noroc ca nu-i valabil pentru toti. Nu ma supar daca oamenii nu-s frumosi, dar îmi place teribil când sunt... Si rusii sunt oameni foarte frumosi. Si limba lor era frumoasa, acolo, noaptea la Luxemburg, nu la “Novosti” sau în “Izvestia” sau la tribuna PCUS.

Am ascultat slujba tinuta de acelasi preot batrân, din ce în ce mai batrân si mai glumet de vreo zece ani încoace, “Hristos a Inviat!” spus în ruseste si în alte limbi ale pamântului si am cântat fiecare în limba lui. Am auzit chiar si niste vorbe românesti, iar în jur mirosea a cadelnita, a zahar vanilat de la cozonaci si prajituri felurite si a parfumuri amestecate.

Ne-am întors si am intrat în casa cu toate trei Lumini aprinse, am ciocnit un ou, am mâncat o felie de cighir si am ros o coasta de miel. Iar a doua zi am avut cei mai docili si curiosi (“sa afle”) musafiri francezi de pâna acum. Iti face placere sa vezi cum altii îti urmeaza traditiile, la început din respect pentru tine, mai apoi cu bucurie adevarata. Au ciocnit cu noi spunând formulele învatate pe de rost si au mâncat ouale cu hatmatuchi. Au mâncat brânza la început, cu ceapa verde muiata în sare mare. Si salata de vinete si cighirul le-a placut. Au baut palinca si le-a placut tare. Au mâncat bors de miel cu ciusca si au mai cerut. Au baut Cotnari si nu le venea sa creada. Si friptura au mai luat fara nazuri.

Luni s-a trezit spre prânz: “Tiiiiicu’, mâncam un gratar ? “.

De asta cred ca restul anului o sa fie cu belsug si întâmplari frumoase.

HRISTOS A INVIAT!

Mai urmeaza, deocamdata sunt plin, toate s-au adunat în mine gramada si bezmetic, trebuie un pic de ordine.

De Pasti

"Confortably Numb", "Remember That Night" si "Find the Cost of Freedom" la Albert Hall.

Robert Wyatt singur, David Crosby, Graham Nash si David Gilmour - Niste moshi acolo ...

Nu pot sa spun altceva mai frumos ca ei. O primavara frumoasa si Hristos A Inviat!

“Abstractiuni” si din nou cifrele, Pitagora si muzica

Pitagora a descoperit ca exista o legatura între lungimea unei corzi si sunetul pe care aceasta îl emite. Daca avem patru corzi, prima având o anumita lungime, a doua fiind trei sferturi din prima, a treia doua treimi din a doua si în fine ultima, jumatate din a treia, sunetele emise si distantele dintre ele corespund la: prima este Do, a doua este Fa (cuarta), a treia Sol (cvinta) si ultima este Do celalalt, la octava. Frecventele pitagoreice ale notei Do sunt (presupunând ca asociem primei note Do cifra 1): 1, 2, 4, 8, 16 etc., adica puterile lui 2. Si astfel sunetul se leaga de matematica...

Tot el a afirmat ca distantele dintre Soare, Luna si stelele fixe (de fapt planetele) se afla în aceleasi proportii care exista si între sunete. Simplificând mult, spun doar ca orbitele lor dau urmatoarea succesiune a razelor circumferintelor: 1, 3, 9, 27, 81, 243, 729, adica …puterile lui 3. Si culmea !, astazi se pare ca ceea ce spune el nu este departe de adevar. Este sunetul legat si de Cosmos? Se pare ca da, de fapt aveam noi o banuiala mai demult...

Daca tinem seama si de lungimea de unda a sufletului fiecaruia, lucrurile scapa de sub control, pentru ca sufletul nu este legat de matematica la toata lumea. De asta muzica ne duce uneori departe, printre stele. Cu conditia ca sufletul, care este si el o coarda, sa vibreze, pentru ca din pacate la unii zbârnâie.

O întrebare

Am citit cu ceva vreme în urma un eseu pe multe pagini despre “Metoda întrebarii prostesti”. Pe scurt cineva tine o conferinta si la sfârsit are proasta inspiratie sa spuna cu superioritate: “Va multumesc pentru atentie, daca aveti întrebari, va stau la dispozitie”. Nimeni nu întreaba nimic, evident toti asteapta sa treaca cele câteva secunde protocolare dar si chinuitoare din respect pentru orator, dupa care vine mântuirea si pot pleca pe unde au cu adevarat treaba. Si când primul întinde mâna dupa caciula sa si-o îndese pe cap, cineva, aproape un nimeni, ridica o mâna tremurata si transpirând de emotie spune cu un glas gâtuit: “Nu va suparati ca va retin, dar as avea o întrebare, poate prosteasca”. Ei bine, în momentul asta oratorul poate fi sigur ca întrebarea nu-i deloc prosteasca si nici timidul nostru idiot. Exista doua continuari: cea mai putin probabila, când oratorul este la fel de destept ca timidul si atunci discutia se poate prelungi înca ore întregi iar ceilalti pot pleca linistiti sau, cel mai des, oratorul nu este, deci nu stie raspunsul si toata lumea pleaca, cel mai multumit fiind timidul (care este de banuit ca avea o polita de platit).

La ce ma gândeam azi uitându-ma la televizor la un meci? La cuvântul ”tele” sau, ca sa fie pe întelesul tuturor, la grecescul ”τηλε”. Si care înseamna departe. Se foloseste pentru a forma cuvinte compuse, în ultimul timp nici nu se mai pune cratima, asa a devenit de popular pe masura ce distantele s-au redus. De la televizor am trecut repede la cel mai frecvent, telenovela, apoi la telerama, telecinemateca, telespectator, teletext sau, de ce nu, teleast. Când s-a terminat meciul m-am gândit la apropiata vacanta, si de aici telecabina, teleski si teleferic. La politica n-am prea avut idei, doar teleconferinta. Când am vazut ce multe sunt, m-am saturat sa tot caut si pentru ca mi-era foame, m-am dus în bucatarie sa manânc niste rosii cu... telemea.

As putea îndrazni sa va pun o întrebare prosteasca ?