Prostia mondiala o fi pandemie?

Laboratoarele de medicamente sunt în dificultate. Majoritatea brevetelor pentru medicamentele care trateaza bolile cunoscute (si cam aceleasi) ajung la termen. Ceea ce înseamna ca nu va mai exista monopolul producerii lor. Formula este cunoscuta, brevetul expirat, deci va putea fi fabricat si de altii si evident pretul va scadea.

Nebunia gripei noi s-a dovedit a fi o mare gogoasa. Pe 13 ianuarie a fost audiata în parlament ministra sanatatii din Franta pentru a da detalii despre evolutia bolii si reactia institutionala. A doua zi se anunta la TV ca gripa A a fost declasificata si nu mai este nici macar în stadiul de epidemie. De pandemie nici vorba. Am aflat astfel ca Franta a cumparat 94 de milioane de doze pentru o populatie de 63 de milioane, s-au vaccinat doar 5 milioane de oameni si s-au cheltuit cel putin 1,5 miliarde de euro. Din fericire numarul de decese este « foarte modest » (240), fata de decesele cauzate anual de gripa sezoniera obisnuita. Au fost reziliate contracte pentru 50 de milioane de vaccinuri care vor fi redistribuite catre alte tari. Deci este de asteptat ca epidemia « sa ajunga » prin Africa sau Asia. In acelasi timp cel mai recent caz notoriu din România este si el foarte tulbure. De prin tarile din jur nu mai vine nici o veste proasta. Ultima zvâcnire a fost cu câteva saptamâni în urma când se anunta ca frigul favorizeaza dezvoltarea si raspândirea virusului. Alta gogonata, toti stim din mosi-stramosi ca dupa iernile blânde urmeaza boli sau ca primavara te îmbolnavesti mai usor. Azi însa am citit ca datorita gerului se pare ca gripa va stagna. Deci totul este cât se poate de logic si coerent.

Ei bine, cu totul întâmplator cu câteva zile înaintea D-nei Ministru, pe frigul asta, presedintele Comisiei pentru sanatate în Consiliul Europei, germanul Wolfgang Wodarg (medic epidemiolog) iese la rampa si acuza lobiurile (culmea frantzuzismului, « les lobbys » !!!) farmaceutice si guvernantii. Mai exact ar trebui spus ca Doamna a iesit la rampa, întâmplator cu câteva zile dupa Domnul… El a obtinut în unanimitate lansarea unei anchete a instantei europene asupra rolului jucat de laboratoare, OMS si unele state în gestionarea gripei A si campania de panica stârnita în jurul acestui virus. Iata extrase din ce spune el într-un interviu din 10 ianuarie :

« In aprilie, când a venit primul semnal de alarma din Mexic, am fost surprins de cifre : ele erau foarte scazute iar nivelul de alarma foarte ridicat. Nu erau înca nici macar 1000 de bolnavi si se vorbea deja de pandemia secolului.
…
In realitate nimic nu justifica alerta la acest nivel. Lucrul a fost posibil pentru ca OMS a schimbat la începutul lunii mai definitia pandemiei. Inainte trebuia ca boala sa apara în mai multe tari în acelasi timp iar numarul cazurilor mortale sa fie peste media obisnuita. Noua definitie nu prevedea decât ritmul de difuzare. Ori o caracteristica a tuturor bolilor gripale este tocmai ca se dezvolta foarte repede. Cea de acum este o gripa normala : ea nu provoaca decât a zecea parte din decesele ocazionate de gripa sezoniera clasica.
…
Un alt fapt curios a fost recomandarea OMS de a se face doua injectii pentru un vaccin.
…
Pentru a pune repede la dispozitie vaccinurile s-au folosit adjuvanti care nu au fost testati suficient.
...
Dupa gripa aviara din 2005 – 2006 s-au definit noile planuri internationale (negocieri laboratoare – state) pentru a face fata unei alarme de pandemie si pentru a garanta fabricarea (si cumpararea) rapida de vaccinuri. Am putut sa constat ca domnul X, care era seful departamentului epidemiologic la OMS în timpul gripei aviare a devenit între timp un înalt personaj la laboratorul Y. (W.W. da nume…).
…
Vaccinurile au fost elaborate foarte repede. S-au folosit bioreactoare plecând de la celule canceroase, procedeu care n-a fost niciodata folosit pâna astazi. Orice vaccin se cultiva pe celule vii. Pentru aceasta se folosesc de obicei ouale. Dar acest procedeu este foarte lent. Era nevoie de celule care cresc si se divid foarte repede. Pe aceste celule cu randament ridicat se cultiva virusul. Dar asa cum exista efecte secundare la vaccinurile clasice la persoanele alergice la albumina din albusul de ou, nimeni nu garanteaza ca proteine, resturi de celule canceroase prezente într-un vaccin fabricat într-un bioreactor nu pot provoca în viitor aparitia unei tumori la persoana vaccinata.
…
Productia de vaccinuri si conduita adoptata nu poate fi lasata în seama unor organizatii al caror obiectiv este câstigul financiar. Este un domeniu pe care statul trebuie sa-l controleze si sa-l puna în opera în caz de nevoie.
…
Trebuie abandonat sistemul brevetelor pentru vaccinuri. »

Va reamintesc faptul ca la doi metri de biroul meu am un coleg care a facut prima doza de vaccin, pe urma a facut gripa, apoi a facut si a doua doza si si-a vaccinat toata familia (inclusiv copilul de un an, a doua doza azi – dialogul nostru : « De ce l-ai mai vaccinat o data JC ? », « Ca sa-i linistesc pe bunici ! »). Si totusi el a fost bolnav toata iarna, în timp ce eu bat în lemn.

Saru' mâna, Dom' Profesor!

http://www.bzi.ro/Profesorul-Cohal-o-viata-dedicata-matematicii--FOTO-A87895.html

Knopfler, Cohen şi...

Mai am un singur dor
Să-l văd şi pe Gilmour…

Da, pe 25 mai avem bilete la Clapton. Tot la Bercy. Uite-aşa David Gilmour rămâne singurul dintre « cei mai mari » pentru mine pe care nu l-am văzut. Incă.

Şi pentru că am vorbit de cei doi şi pentru că îmi plac solo-urile de bas, ascultaţi aici :

Eric Clapton - River Of Tears

David Gilmour - Murder

Boléro

Unul dintre cele mai stranii şi tulburǎtoare acte de culturǎ pe care le-am vǎzut (la TV) se petrece în Brazilia, pe malul fluviului Rio Paraíba, în amurg. Apusul vǎzut de pe plaja Jacaré este fǎrǎ egal. La spectacolul naturii patronul unui bar vine cu ceva al lui : se urcǎ într-o barcǎ şi cântǎ la saxofon Boleroul lui Ravel. O face cu multǎ patimǎ, cum numai brazilenii ştiu sa o facǎ şi “cu un bun simţ al echilibrului“. Se spune ca n-a cǎzut decât o datǎ...

De ce straniu ? Pentru cǎ muzica, apusul, instrumentul şi peisajul te fac sǎ cǎlǎtoreşti dincolo de limitele tale. Pentru mine ziua curge între rǎsǎrit şi apus. Restul este banal. Am pierdut sute de nopţi ca sǎ fiu sigur cǎ vǎd rǎsǎritul soarelui la Costineşti. Iar apusul îmbracǎ totul în culori ireale care te fac sǎ fii mai frumos. Pe urmǎ ar mai fi felul în care un brazilian trǎieşte muzica. Şi apoi saxofonul… un instrument atât de aproape de vocea umanǎ. In fine muzica lui Ravel, stranie ea însǎşi şi obsedantǎ.

La sfârşitul emisiunii am privit cu alţi ochi şi evident ascultat cu alte urechi Boleroul. Auzindu-l pe Kurt Masur explicând unei orchestre de 120 de muzicieni ce înseamnǎ fiecare instrument în parte m-am simţit mai puţin complexat cǎ pânǎ atunci eu înţelesesem altceva. Flautul care începe este o femeie blondǎ, clarinetul, o brunetǎ… Da, într-adevǎr, mai ascultaţi o datǎ şi o sǎ vedeti cǎ aşa este. Vǎzându-l apoi pe Celibidache purtat de şi purtând crescendo-ul piesei pânǎ când toatǎ orchestra este în transǎ, percepi altfel temele “arabe şi spaniole” ale muzicii şi beţia finalǎ de sunete care se terminǎ brusc şi tǎios, ca un candelabru care cade sau ca un taur îngenunchiat în arenǎ.

Mǎrturia de la sfârşit a percuţionistului care spune cǎ dupǎ 3 – 4 minute (din cele 17 în total) începe sǎ se gândeascǎ la problemele lui, la nevastǎ, la copii, la ce mai are de fǎcut pe acasǎ, continuând sa bata în tobǎ, de 4056 de ori, m-a readus zâmbind la realitate.

Scrisoare deschisă

Noi suntem deci un grup de prieteni ai Domnului de mai sus, de fapt de mai jos. Nu vrem să-l compromitem, dar adevărul trebuie arătat, oricât de dureros ar fi. Deci Domnul Tucă are dreptate: să terminăm deci o dată cu publicarea pe bloguri a pozelor cu poziţii studiate care ne arată aşa cum am vrea noi să fim. Să le arătăm deci oamenilor muncii de la oraşe şi sate ceea ce suntem cu adevărat: nişte râme onan… Pardon, cum or face râmele chestia asta habar n-avem. Aia nu, ailantă nu… Dar poate ne dă deci detalii Domnul Tucă că el s-o pricepe mai bine şi ne explică categoric ca camaradul acela cu bretele de la o antenă TV la poruncă că prea le enunţă el documentat.

In prima zi totul a fost o deghizare şi ne-am jucat destul de bine rolurile până pe la 3 dimineaţa când am revenit la normal. A doua zi când ne-am întors la faţa locului, aceasta era cam ridată după o noapte destul de agitată. Am repetat mult şi am făcut un playback destul de reuşit după un cântec vesel al celor de la Sweet din anii ’70, Ballroom Blitz. A durat ceva timp până am sincronizat vocile cu negativul cântecului şi pe urmă totul cu seria de imagini. Rezultatul este după cum urmează, fără supărare Domnu’. Deci:
























Are you ready Florin? Aha!
Dan? Yeah!
Mihai? OK!
Alright, fellas, let's go!

A treia zi ne-am dus să ne odihnim şi noi putin pentru că a patra zi ne-am adunat o parte la noi, a cincea la Alina, a şasea la Gigel şi tot aşa…

Scuzaţi, două mii cât?

Bună seara ! Vă rog să-mi daţi voie să vă urez din nou La Mulţi Ani şi să împart cu Dumneavoastră câteva momente agreabile pe care le-am petrecut decent cu un grup de prieteni. Asa sunt eu : sobru, zâmbesc rar şi numai dacă este nevoie, mai degrabă clasic şi în pas cu vârsta decât cu extravaganţele care ne fac atâta rău azi. Şi mai ales modest, foarte modest.

Pozele şi textele pe care o să le vedeţi în zilele următoare nu au nici o legatură cu mine, nu mă reprezintă şi sunt contrafăcute de persoane care-mi vor răul.

J - 1

Gata, ultima telegrama. Stop. Maine ora coafor, croitor, pedichiura. Stop. La Multi Ani, bucurii, belshug, curaj si fara complexe. Stop. Vedere mai buna. Descoperit vin negru Recash, efect pozitiv, desteptat mai bine. Stop. Caut furnizor. Stop. Pe anul viitor!

J - 4

Aseara cred palinca mult metanol. Stop. Avut dificultati vedere, culcat aproape chior. Stop. Sculat bine. Nins. Preventiv, trecut pe vodca. Stop

Telegrama

Confiscat foie gras aeroport Charleroi Stop. Asteptat Costica Baneasa Stop. Pupat nevasta Stop. A lui, Stop. A mea pupat el, Stop. Mancat spart, baut normal, Stop. Salata boeuf, racituri, SLANINA, SORIC, ceapa rosie, palinca, beri Stop. In casa cald, afara cald, frig nicaieri, ploaie Stop.

Erata - corectat fois cu foie - cauza metanol incurcat taste teribil - de ales intre foi, fois, foie???

J - 6

Deşi este mai elaborată ca precedenta, ar mai trebui să lucrez la expresia ochilor.
Vă doresc un An Nou nou luminat, belşug în casă şi pe masă!

De Craciun, de la Sting cântare

Lo, How a Rose E'er Blooming

Soul Cake

Gata, de Crǎciun ne împǎcǎm. “Cease fire” douǎ sǎptǎmâni. Pe urmǎ o luǎm din nou şi ne mai împǎcǎm iar de Paşti. Vǎ trimit o colindǎ şi (nu se putea altfel) încǎ o reţetǎ, ultima din acest an, din toatǎ inima, pe care sǎ o ascultaţi si sǎ o faceţi cu sufletul...

Lo How A Rose E'er Blooming
Lo, how a Rose e'er blooming / From tender stem hath sprung! / Of Jesse's lineage coming, / As men of old have sung. / It came a flow’ret bright / Amid the cold of winter / When half spent was the night.

Isaiah 'twas foretold it, / This Rose that I have in mind. / And with Mary we behold it, / The Virgin Mother so sweet and so kind. / To show God's love aright, / She bore to men a Savior, / When half-spent was the night.

Soul Cake
A soul cake, a soul cake, / Please, good missus, a soul cake, / An apple, a pear, a plum or a cherry, / Any good thing to make us all merry. / A soul cake, a soul cake, / Please, good missus, a soul cake, / One for Peter, two for Paul, / And three for Him that made us all.

God bless the master of this house / And the mistress also, / And all the little children / That round your table grow; / The cattle in your stable, / The dogs at your front door, / And all that dwell within your gates / We’ll wish you ten times more.

A soul cake, a soul cake…

Go down into the cellar / And see what you can find; / If the barrels are not empty / We’ll hope that you’ll be kind; / We’ll hope that you’ll be kind / With your apple and your pear, / And we’ll come no more a-soulin’ / Till Christmas time next year.

A soul cake, a soul cake…

The streets are very dirty, / Me shoes are very thin, / I have a little pocket / To put a penny in; / If you haven’t got a penny / A ha’penny will do; / If you haven’t got a ha’penny / God bless you.

A soul cake, a soul cake…

Craciun fericit si La Mulţi Ani!

La -15° ...

... în mediul nostru profesional cu pǎsǎrele. Dacǎ vǎ uitaţi atent veţi vedea o porumbiţǎ rusoaicǎ şi blondǎ natural. De Crǎciun o sǎ mǎnânc sandwich-uri, e clar… Mai este o lebǎdǎ (doi?), o mulţime de raţe, I mean duckies, o cioarǎ şi un ciocârlan, nu neapǎrat în ordinea asta. Şi chiar un copac (sau copacǎ, nu-mi dau seama) care face balet. La prima vizionare a fotografiilor, toate câte erau (vreo douǎ sute), Nana - Zvetlana mi-a spus la poza cu cele douǎ umbre : “Ia uite, între noi doi se vede cine-i introvertit şi cine extrovertit (“ǎ”, nota mea, ca sǎ nu fie dubii). Se cunoaşte dupǎ cum ţinem mâinile, eu cu degetele desfǎcute, tu cu palma strânsǎ”. Dacǎ ar şti ea în câte feluri m-am gândit cum sǎ-mi ţin degetele! Am ales pânǎ la urmǎ poziţia cea mai decentǎ. Salutare la toţi!

Urme pe zǎpadǎ…

... pe terasǎ şi în grǎdinǎ. Puteţi spune care şi de unde vine?

A venit iarna la Charleville...

Am aşteptat iarna ca sǎ pun ultimele poze cu toamna. Nana le-a fǎcut. Aici este imperialǎ. Şi Nana şi toamna. Brazi, o Domniţǎ de-a pururea frumoasǎ din profil şi Ginkgo Biloba, cel mai vechi arbore din lume care-şi lasǎ covorul de frunze galbene în douǎ nopţi. “Cea mai veche familie cunoscutǎ de arbori“ pentru fidelii Wikipediei, care exista deja cu 40 de milioane de ani înaintea dinozaurilor. Din frunzele lui se face Tanakan-ul, vasodilatator mai ales cerebral, utilizat pentru ameliorarea unor tulburǎri de memorie sau atenţie. Dacǎ este cazul. Dacǎ nu, nu. In spatele lui un bǎtrân Sequoia, o ciupercǎ (sigur otravitǎ) şi cu voia dumneavoastrǎ, ultimul pe listǎ, un salcâm ceva mai tânǎr.

“Simţ enorm şi vǎz monstruos”

Incep sǎ cred în deochi şi blesteme. Degeaba îmi punea bunica sǎraca benghiuri cu cenuşǎ în frunte când eram mic şi frumos şi mǎ deochea lumea. Acuma sigur nu-i deochi, nu mai rǎmâne decât blestemul. Pǎrerea mea... M-a vorbit cineva de “bine” astǎ noapte. Ce se-ntâmplǎ... M–am culcat bine-merci cu doi ochi râzând, mai târziu e drept, dar ǎsta nu-i un motiv, şi m-am trezit azi dimineaţǎ înlǎcrimat. Cu senzaţia aceea groaznicǎ de “corp strǎin” sub pleoapǎ. Ce mǎ fac? Nana este la Paris s-o vadǎ pe Andreea, Andreea este la Londra cu nişte prieteni iar eu sunt singur cu pisica. A mea, nu a vecinei, vecina nu are pisicǎ, eu n-o cunosc pe vecinǎ şi nici nu ştiu dacǎ am vreo vecinǎ la urma urmei. Am cǎutat de-am înebunit cu un singur ochi nişte muşeţel prin casǎ, cred cǎ dacǎ nu gǎseam eram în stare sǎ-mi pun şi comprese cu ceai diuretic. Acuma parcǎ-i mai bine. Dar nu de tot, un ochi plânge, altul râde, deci s-ar spune cǎ în medie aş fi serios. Dar tot într-un ochi se cheamǎ cǎ sunt. Şi urechea-i alǎturi... Aveţi vreo idee, soluţie, mǎrturisire?

Pânǎ atunci mǎ duc sǎ-mi fac nişte rinichi cu ceapǎ şi piper. Asta-i simplu. Se pune întâi ceapa tǎiatǎ peştişori, pe urmǎ rinichii tǎiati bucǎţele şi în zece minute e gata. Mie-mi plac în sânge.

Teatru interactiv

Actul 1
Se stinge lumina şi nu se ridicǎ cortina. In salǎ apar nişte aburi din care se întrupeazǎ un domn, sǎ-i zicem Ioan T., personaj foarte simpatic din Iaşii de acum 30 de ani. Mǎ mai întrupez şi eu, tot de-atunci şi tot de-acolo. Undeva în back mai este întrupat şi un TV alb-negru care vorbeşte. Este 8 seara, eu tocmai terminasem meditaţia cu juniorul şi beam un pahar de vin roşu, ca de obicei, cu seniorul. “Vǎ doresc tutulor, multǎ sǎnǎtate şi multǎ fericire tovarǎşi! Trǎiascǎ lupta pentru pace!”. “Ce atâta pace dom’ Vǎideanu, nu vezi cǎ nu mai avem ce mânca, ne cǎlcǎm pe picioare, ia sǎ mai fie şi-un rǎzboi!”. Vorba vine, masa era plinǎ şi noi eram deja la a doua sticlǎ, mai mult domnu’ T., eu pe-atunci n-aveam atâta spor ca el sau ca acuma sǎ zicem. Vocile au un ecou straniu, parcǎ ar veni de pe altǎ lume. Poate şi sunt pe altǎ lume. Vocea mea nu este deloc. Eu tac. Nu se lasǎ cortina (cǎ nu s-a ridicat) şi se aprinde lumina.

Actul 2
Se stinge lumina şi se ridicǎ cortina. Scena este împǎrţitǎ în trei.

In stânga (sau dreapta) înţelegi cǎ este un hangar imens (ca un depozit de CAP dezafectat, salǎ de sport într-o cazarmǎ sau un cort militar mare). Câteva grupuri de personaje sunt îmbrǎcate în alb, cu mǎşti albastre sau verzulii şi mǎnuşi la fel, unele emoţionate vizibil, altele mai în vârstǎ şi cu gesturi mai sigure. Aparent nu au foarte multǎ treabǎ. Alte câteva personaje izolate, mai puţine decât cele dinainte, cu care regizorul vrea sǎ sugereze aglomeraţia, îmbrǎcate multicolor şi care completeazǎ un formular. In dreptul uneia dintre cǎsuţele formularului scrie “Imi asum în întregime riscurile...”. Inţelegi cǎ este o populaţie puţin speriatǎ. Mai sunt în decor zeci de cutii de carton din care din când în când se scoate câte o seringǎ. Inţelegi ca sunt vaccinuri. Poliomelitǎ? Nu, asta a fost prin anii ’50. Purtam la gât sǎculeţe cu mentol şi cu camfor. Si n-am fǎcut-o. Ciumǎ? Nu, în Evul Mediu nu erau seringi de unicǎ folosinţǎ. Nici pe asta n-am facut-o. Holerǎ? Exclus, veceurile sunt goale sau nu sunt deloc şi nimeni nu pare presat. Prin ’80 au fost nişte cazuri, parca la Agigea. Noi eram la Costineşti. Când a vǎzut Nana câţiva metri cubi de cutii de tetraciclinǎ în punctul sanitar de pe plajǎ, acolo unde de obicei era doar spirt şi frecţie Diana pentru arsuri a zis “Dane nu mai e de noi aici”. Trebuia sa dea “statul” peste zece zile şi se zvonea cǎ tabǎra va fi izolatǎ. Asa cǎ am luat fiecare câte 8 capsule de tetraciclinǎ (doza de şoc pentru orice), toatǎ ziua n-am mâncat decât pepsi cu bere iar noaptea am apucat-o printr-un gard peste porumbişte pânǎ la garǎ unde am luat un tren în care erau adunaţi toţi turiştii de la mare. Aşa am ajuns dimineaţa acasǎ, bine merci. Deci şi pe asta am ratat-o. Atunci ce-o fi? Dupa ce treci în revistǎ cam toate bolile pe care le-a inventat omenirea, înţelegi cǎ subiectul piesei este un vaccin pentru o boalǎ nouǎ care n-a apǎrut încǎ, dar e de dorit sǎ aparǎ curând ca sǎ se termine stocurile de vaccin.

La mijloc se joacǎ un tablou în care armata şi poliţia rechiziţioneazǎ medici şi infirmieri şi elevi infirmieri (unii spun cǎ n-au fǎcut în viaţa lor o injecţie). Ii îmbracǎ în halate albe, mǎşti şi mǎnuşi şi înţelegi cǎ toţi urmeazǎ sǎ populeze hangarul simbolic din prima scenǎ. Aici regizorul se chinuie sǎ înfǎţişeze panica: fulgere verzi, fum, strigǎte din off...

In fine, la dreapta (mǎ rog, în partea cealaltǎ) este veselie, culori, zarvǎ de restaurante, spectacole, îngrǎmǎdealǎ, copii, cu toate cǎ vremea este cam închisǎ. Evident regizorul, ocupat fiind cu hangarele şi cu Apocalipsa de alǎturi, n-a mai avut timp sǎ organizeze şi bucata asta de scenǎ şi i-a lǎsat pe toţi de capul lor sǎ fie sǎnǎtoşi cu neamul lor cu tot. Inţelegi cǎ este altǎ populaţie, mai numeroasǎ. Se aprinde lumina şi se lasǎ cortina.

Actul 3
Iar se stinge lumina şi iar nu se ridicǎ cortina (cred ca e o problemǎ cu scripetele). Pe fondul veseliei din actul precedent şi al troncǎnitului din scena din mijloc, publicul este invitat sǎ gǎseascǎ un final. Prin aer plutesc holograme cu omuleţi verzi, schelete descǎrnate, viruşi mutanţi, spirale de ADN şi stative cu perfuzii. Mai vezi imagini stranii cu oameni strǎvezii care circulǎ anormal de tǎcuţi pe nişte strǎzi pustii, de parc-ar fi teleghidaţi, în timp ce în subteranele oraşului se organizeazǎ rezistenţa celor nevaccinaţi pe care poliţia îi cautǎ peste tot dar nu şi în hrube. Inţelegi cǎ primii sunt vaccinaţi. Spectatorii se pun pe treabǎ, scot un pix şi schiţeazǎ un final posibil şi inspirat ca sǎ fie trecuţi coautori: or fi extratereştrii care le injecteazǎ naiba ştie ce ca sǎ-i ia mai uşor cu ei sau ca sǎ nu-i mai poatǎ recunoaşte, sau le bagǎ cipuri injectabile la toţi, ori fac teste cu ei cǎ pe şoareci nu-i mai lasǎ cei cu protecţia animalelor. Sau poate om fi prea mulţi şi cine are noroc scapǎ... Mǎ gândesc şi eu, n-am de ales: “Am un coleg, singurul care a fǎcut vaccinul şi pânǎ acuma şi singurul dintre noi care a fǎcut boala (o boalǎ pe care de altfel o face în fiecare an). Dupǎ ce s-a înzdrǎvenit a mers precaut şi la a doua dozǎ, cum scrie la carte, ca sǎ fie sigur cǎ la o adicǎ o mai face o datǎ. Cert este cǎ de douǎ luni e mereu bolnav. Mai am o colegǎ, foc de frumoasǎ, care a rǎcit un pic şi a fost obligatǎ sa stea preventiv o sǎptǎmânǎ acasǎ. Fǎrǎ teste speciale, au diagnosticat-o “by default” cu o boalǎ nouǎ şi grea. Doar s-or speria ceilalţi. Am vǎzut-o acum câteva zile sǎraca: era şi mai frumoasǎ dupǎ boala asta cumplitǎ ”.

Dacǎ gǎsiţi cumva vreo asemǎnare cu ceva, înseamnǎ cǎ aţi fost deja injectaţi, pentru cǎ povestea asta nu s-a întâmplat niciodatǎ, nici mǎcar înainte de ’89.

Bd. Kiseleff

Orologiul sunǎ noaptea jumǎtate…

Is There Anybody Out There?

Parcǎ n-ar fi nimeni. Poate doar o bufniţǎ… Culmea, melodia urmǎtoare este ”Nobody Home”. Asta este. Cam trist...

Şi uite-aşa am ascultat aproape tot albumul!

Fasole de post...

Waiting For The Worms, pe urmǎ Stop şi The Trial

Am pus la fiert nişte fasole şi alǎturi, în altǎ cratiţǎ, un ciolan afumat de post. Am mai recuperat şi o bucatǎ de şoric de la o slǎninǎ afumatǎ (tot de post) pe care tocmai am terminat-o. E tare ca piatra, dar se rezolvǎ. Aşa cǎ am timp. Pânǎ fierbe fasolea în trei ape putem sta de vorbǎ. De fapt ultimul clocot o sǎ fie în zeama în care a fiert ciolanul. M-a învǎţat un bucǎtar, de fapt o bucǎtǎreasǎ, cǎ la gǎtit totul se foloseşte. Şi mi-a dovedit-o fǎcând un sos grozav din nişte cotoare de ardei. Scuzaţi-mǎ, am lipsit un minut pentru cǎ uitasem sǎ aprind ochiul de la fasole. Acuma fierbe mai bine.

Vorbeam odatǎ despre terapia prin “urât“. Ascultaţi un cântec, de fapt trei la rând. Este lung şi apǎsǎtor, dar aveţi rǎbdare pânǎ la capǎt. Mai ales la text. Halucinant. Urât şi frumos. Un coşmar şi o deşteptare. Delir şi luciditate. Nerecomandat viitoarelor mame dar de gândit pentru copiii lor. Ce a fost şi ce ar trebui sǎ urmeze. Un zid de dǎrâmat şi altul care ar fi de construit. Poate avem nevoie sǎ rupem istoria în douǎ dacǎ nu putem trǎi în pace cu ea întreagǎ. Pǎcat cǎ noi românii n-am avut nici un zid “fizic“ de sfǎrâmat, poate am fi avut mai puţine mental. Cei sub 30 de ani ar trebui sǎ mǎ creadǎ pe cuvânt... Existǎ pericolul real ca “viermii” trecutului sǎ le controleze gândurile. Şi nu doar lor. Sǎ spunem stop şi sǎ începem procesul. Sǎ ne imaginǎm propriul nostru proces şi sǎ ieşim pe urmǎ la luminǎ, vinovaţi de a fi avut “vocaţia biciului” (o mai avem încǎ?), dar sǎ trǎim mai departe izbǎviţi de propria suferinţǎ...

Am vǎzut pe Arte, pe 1 decembrie, un documentar fǎcut de un român, Alexandru Solomon, “Kapitalisme - notre recette secrète” : http://plus7.arte.tv/fr/1697660,CmC=2956902.html

Este o vorbǎ care spune “sǎ te fereşti de rǎul pe care-l poate face un om deştept”, pentru cǎ un tâmpit îl face din prostie. Ei bine, am auzit în filmul ǎsta un om deştept (şi capitalist) spunând “… capitalismul e imoral. Există o mitologie pe dos a succesului, nu poţi să ai succes decît dacă furi. M-am amuzat mult în toţi aceşti ani, şi mi-a plǎcut mult". Este cea mai cinicǎ mǎrturisire pe care am auzit-o vreodatǎ.

Intre timp s-au fǎcut fasolele. Şoricul se topeşte în gurǎ. O salatǎ de rucola (aici îi zice “roquette”) poate acompania, nu înlocui, fasolea cu ciolan. Eu o amestec cu frunze tinere de spanac, cu “mâches” şi miez de salatǎ verde (“coeur de laitue”), altfel gustul este prea puternic. Cum o poţi mânca oare tu asa pur şi simplu, fǎrǎ altceva?

Doar nobili, fǎrǎ Nobel

Existǎ însǎ şi reversul medaliei. Oameni oneşti, deschişi, prietenoşi. Şi profesionişti ai cuvântului în faţa cǎrora te înclini. Acum mai mult de cinci ani a fost anunţatǎ pe canalul Arte o lungǎ emisiune 24 de ore la Bucureşti. De sâmbǎtǎ pânǎ duminicǎ dupǎ-masǎ. Mǎrturisesc cǎ am avut emoţii şi mǎ gândeam cu groazǎ cǎ va fi iar o emisiune plinǎ de gunoaie şi aurolaci, numai cǎ mai lungǎ. Şi cǎ voi fi iar obligat a doua zi la birou sǎ explic, sǎ mǎ simt stânjenit şi vinovat şi sǎ încerc sǎ repar, dacǎ se poate repara ceva. Emisiunea a fost fǎcutǎ de Frédéric Mitterrand, cunoscut om de culturǎ şi personalitate în audiovizualul din Franţa. Nepot al fostului preşedinte socialist, el însuşi cu vederi de stânga, acum este Ministru al Culturii într-un guvern de dreapta. Se poartǎ şi la case mai mari... Ei bine, nu-mi venea sǎ cred! Tot ce este urât în Bucureşti, aşa cum urâtul existǎ în toate marile oraşe, a fost cu grijǎ ocolit. Chiar dacǎ a filmat bisericile sau casele trase pe şine în spatele blocurilor, a fǎcut-o ca sǎ sublinieze performanţa inginereascǎ. Iar interviurile, toate în francezǎ cu fel de fel de lume m-au uns la suflet. De la oameni politici pâna la gospodinele din piaţǎ, trecând prin jurnalişti, studenţi, profesori, elevi şi preoţi, toţi vorbeau franceza, mai mult sau mai puţin cursiv. Nu neapǎrat oamenii politici cel mai bine... Emisiunea s-a terminat cu un “Châpeau!” de ambele pǎrţi.

Şi a mai fost o emisiune, fǎcutǎ de Bernard Pivot, membru al Academiei Goncourt, supranumit în Franţa şi “le maître du verbe”. Spirit enciclopedic, de formaţie jurist, practicând apoi pentru un timp jurnalismul, Bernard Pivot animeazǎ de câteva zeci bune de ani rafinate emisiuni culturale: Deschideţi ghilimelele, Apostrofuri sau Bouillon de culture. Am spus numele în francezǎ pentru a savura mai bine neaşteptata alǎturare de cuvinte. In fond supa sau bulionul nu sunt altceva decât “concentrate”. Este renumit în Franţa şi pentru celebrele Campionate naţionale de ortografie, care au devenit apoi Campionate mondiale pentru francofoni. De aici a ajuns la temutele Dictǎri Pivot, adunate azi într-o carte repede epuizatǎ, texte scurte dar pline de capcane chiar şi pentru cei mai subtili vorbitori de francezǎ. Din 2002 pleacǎ prin lume sǎ întâlneascǎ oameni care “au ales sǎ adauge cultura şi limba francezǎ culturii lor proprii”. Aşa a apǎrut emisiunea Double je pe care a animat-o timp de patru ani. Unul din popasuri l-a facut la Iaşi. Imi aduc bine aminte: în 2004 am fost la Iaşi la întâlnirea de 35 de ani a promoţiei de la Liceul Internat. Am stat de vorbǎ cu fosta noastrǎ profesoarǎ de francezǎ. Intors acasǎ, dupǎ câteva sǎptǎmâni am vǎzut emisiunea fǎcutǎ de Pivot. Era acolo şi un interviu cu profesoara noastrǎ care spunea cǎ a predat franceza toatǎ viaţa, şi-a încheiat cariera la un liceu faimos, dar n-a fost niciodatǎ în Franţa. Dupǎ alte puţine sǎptǎmâni aveam sǎ aflu cǎ se prǎpǎdise...

N-am sǎ uit niciodatǎ mirarea lui Bernard Pivot când, stând de vorbǎ cu un copil dintr-o clasǎ cu limba de predare francezǎ de la Liceul Naţional, acesta îi spunea cǎ citea în acel moment un scriitor marocan. “Cum, ai auzit tu de ...? E tradus în româneşte?”, “Nu, am o ediţie originalǎ, îl citesc în francezǎ”. Iar ajung la cuvântul perplexitate. Bernard Pivot, stând într-o bancǎ a unei şcoli din România, se uita zâmbind neîncrezǎtor când la profesoarǎ, când la copilul acela minunat, când la ceilalţi copii. Cu multǎ delicateţe, fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar vrea sǎ verifice, au început sǎ discute despre autor şi cartea respectivǎ. Si zâmbetul a devenit apoi amical şi apropiat, zâmbetul sincer şi destins a doi oameni care stau la o şuetǎ. Un copil din Iaşi vorbea într-o francezǎ perfectǎ de la egal la egal cu marele Pivot...

Voiam doar sǎ spun cǎ se poate şi aşa, se mai întâmplǎ şi asta azi pe la noi.

Nobili şi Nobel

De câtǎva vreme o supǎrare mai veche dar pe care nu o mai bǎgam în seamǎ a ieşit din nou la vedere. De când cu Nobelul, nu spun “al nostru”, pentru cǎ noi n-am fost decât nişte bieţi figuranţi.

Venisem de puţin timp în Franţa, în 2000, dupǎ câţiva ani de vizite repetate. Nu mai eram turist, acuma locuiam şi lucram aici, deci priveam totul cu alţi ochi. Regǎsisem prieteni pe care-i aveam mai demult, care cunoşteau România şi mǎ cunoşteau şi pe mine. Ne respectam şi continuǎm sǎ ne respectǎm, poate mai mult ca înainte. Dar am gǎsit şi multǎ ignoranţǎ şi prejudecǎţi. La birou eram o “curiozitate”. Vreo douǎ luni tot venea lumea “cu treabǎ” la mine şi mǎ studia de parcǎ eram femeia cu barbǎ. Aveam atunci douǎ colege, douǎ “fete” de vârsta mea: o doctoriţǎ şi secretara. Au fost pe rând mici detalii, replici stupide care mǎ amuzau la început, dar care, acumulându-se în timp, deveneau supǎrǎtoare: “Dar tu, înainte de a veni aici ai fǎcut cursuri de francezǎ?”, “Nu, asta-i franceza din şcoalǎ pe care am mai vorbit-o pe unde-am fost sau cu amici de aici” sau “Poţi sǎ-ţi imaginezi Dan, am o prietenǎ, bine, n-are nici o diplomǎ, au dat-o afarǎ ca sǎ angajeze un strǎin”, “Nu, nu pot sa-mi imaginez, dacǎ zici ca n-are diplome...”, “Bine, dar ea e franţuzoaicǎ!!!” sau “Plecǎm într-o vizitǎ la o familie din Bucureşti, ce sǎ le ducem, acolo copiii au creioane?” sau “Acolo existǎ drumuri asfaltate, tu cum vii când vii cu maşina?” sau “Robinetul la baie se învârte ca la noi?”. Eram şi mai sunt şi acuma traducǎtorul în / din englezǎ al unor doamne cu pretenţii. Prospecte şi mailuri sofisticate: “Noi suntem bine, voi ce mai faceţi?”. “Şi engleza tot din şcoalǎ? Ce mǎ fac dacǎ plec în România, în ce limbǎ mǎ înţeleg eu cu ei?”, “Poate ei cu tine, pǎi în ce limbǎ vrei tu, cǎ acolo 80% le vorbesc pe amândouǎ. Dacǎ nu se descurcǎ poţi încerca şi germana”. Incepusem sǎ fiu rǎutacios ştiind cǎ unii dintre ei şi cu franceza au uneori probleme. Dar mǎcar le stârnisem curiozitatea şi plecau în România.

Dupǎ primele “realizǎri profesionale” a început sǎ aparǎ şi “perplexitatea”. Câteodatǎ laudele excesive deranjeazǎ. E ca şi cum ţi s-ar spune “bravo, la cât eşti de tâmpit nu credeam cǎ ai sǎ reuşeşti”.

Cu timpul m-am lǎmurit cǎ erau “îndoctrinaţi” de o puzderie de emisiuni şi filme TV (de unde oare inspirate?...) care, în cǎutare de audienţǎ ieftinǎ continuau sǎ arate (10 ani dupǎ...) România lui Ceauşescu, Casa Poporului, cǎruţe înfundate în noroaie cu puradeii ciorchine, case în ruinǎ, bǎtǎliile cu minerii, imagini de la revoluţie cu procesul şi execuţia (pe asta din urmǎ am revǎzut-o cu mult mai multe detalii - oribile, adevǎrat film de groazǎ - decât atunci şi cu un dezgust infinit chiar acum douǎ sǎptǎmâni, ca sǎ vǎ faceţi o idee). A mai fost un meci al României la Paris iar afişul arǎta un taraf de lǎutari... Hm, audienţa asta nu-i decât un pretext care justificǎ multe mǎgǎrii şi creaţii anacronice în numele unei reale civilizaţii, dar de fapt se speculeazǎ gustul pentru morbid şi mizerie al unui public “superior” cocoţat pe un munte de istorie şi culturǎ care la un moment dat au schimbat lumea. Din pǎcate mare parte din acest public nu mai ştie pe ce stǎ.

Deci audienţa ar putea explica aceste “producţii“ dispreţuitoare, fǎrǎ sǎ le facǎ însǎ şi acceptabile pentru noi. Mǎcar autorii lor au scuza (??) cǎ nu-s români. Dar când un român face la fel? Dupǎ atâta timp! Rezolvǎ asta vreuna din problemele de azi? Nu putem trǎi la infinit printre cadavre, deţinuţi politici şi martiri într-un doliu permanent. Sǎ te desprinzi de trecut (dacǎ l-ai trǎit) nu înseamnǎ sǎ-l şi uiţi. Şi când se mai gǎseşte un confrate, tot român, care spune “faptul cǎ Herta s-a nǎscut în România este un accident geografic” nu-i normal sǎ te întrebi mǎcar atâta: “pǎi dacǎ nu s-ar fi nǎscut în România, despre ce ar mai fi scris ca sǎ ia premiul?”. Cât despre ruşinea lui subînţeleasǎ de a se fi nǎscut român n-ar mai fi de spus decât “atunci sǎ-ţi fie ruşine!”. Oare doamna în cauzǎ nu-şi dǎ seama cǎ asemenea apǎrǎtori nu-i aduc decât deservicii? De ce sǎ ne mai mire ca nişte britanici spun "ne imaginam România ca fiind o ţarǎ plinǎ de boi în care oamenii aruncǎ cu pietre in ţigani", sau “ţara ţiganilor”, sau “tǎrâmul lui Borat”, din izvoarele ei ţâşneste “apa comunistǎ proaspǎtǎ”, sau încǎ “sǎ vii aici într-o maşina de 168.000 de lire e ca şi când ai apǎrea în Sudan într-un costum fǎcut în întregime din mâncare“, când un român care n-a stat în închisoare sau era un copil pe vremea aceea ne umple încǎ şi azi de noroi? El ce justificare mai are? Nobel pentru “Securitate”, Palme d’or pentru “avorturi”, eu cred cǎ ajunge! Lipseşte un Oscar pentru colectivizare. Dar uite cǎ americanii sunt mai cu picioarele pe pǎmânt: nici nu l-au nominalizat. Pânǎ la Soljeniţîn sau Kusturica mai este drum lung.

In final tot englezii spun “România, mulţumim ca ne-ai primit, aş sta veşnic aici". Nu-i mare lucru şi nu le reparǎ ignoranţa, dar oricum e mai mult decât un scuipat.

In final iatǎ un poem care a zdruncinat probabil rǎu de tot juriul suedez anul acesta:

Este sau nu este Ion?
(roman naţional pe scurt interval.) / Partea I / un strat de muşte pe gard confuz în sus. / o coadǎ simplǎ de lopatǎ zdrǎngǎne bum-bum. / plecǎm fǎrǎ batistǎ oarecum. / Partea a II-a / iar vameşii din Giurgiu (şase) nici mǎcar nu se / uitǎ la mine, atâta vreme cât trece un câine. / Concluzie / Nimic bre, / cǎ intri la pârnaie. ş.a.m.d. / ar fi aşa simplu / aspectu cu LIFTU / precum vaca gri.

Sunt de acord cu autoarea: “nimic bre”. Iar concluzia mea, dupǎ o lungǎ chibzuinţǎ: nu, se pare cǎ Ion într-adevǎr nu este. Este însǎ Toma, Geta, Magdalena, surorile gemene Ioanele, domnu Ioşka, nea Nelu (ar putea fi el..., aici nu-i prea clar). Dar unde este totuşi Ion? Eu unul cred cǎ în momentul acela unic şi pasager de întâlnire a creatorului cu clipa de har, Ion trecuse deja la bulgari, înaintea câinelui.

Aflu cǎ poemul a fost alcǎtuit (deci nu poate fi acuzatǎ cǎ l-a scris) cu tǎieturi din Plai cu boi (nici o legǎturǎ cu vaca gri), ca mesajele de ameninţare care vor sǎ rǎmânǎ anonime. Uite cǎ pânǎ la urmǎ au gǎsit-o. Probabil tot cu Securitatea. De data asta cu folos...

Mother should I run for president...?

Am ales-o special pentru azi pentru ca are de toate...

... suierat de vânt, gripa, telefoane ocupate, sunet de bani, îndoieli, disperare, voci, atmosfera stranie, întrebari... public.

Imi place cum trǎiesc unii conform zodiei

Pânǎ şi defectele de acolo devin calitǎţi în viaţa realǎ. Şi-mi mai place cum îşi “programeazǎ” ei o zi din viaţǎ citindu-şi dimineaţa horoscopul: “dac-aşa scrie pe ziua de azi, musai aşa tre’ sǎ fie... sau sǎ fiu”. Adicǎ mǎ scol dimineaţǎ, îmi citesc horoscopul (pe calculator cǎ-i mai precis) şi descopǎr de exemplu cǎ voi avea oarece dificultǎţi de comunicare cu colegii. Ajung la birou şi mǎ iau eu de ei, preventiv: “Bǎ, nu cumva sǎ mǎ enervaţi azi, cǎ sunt întors pe dos, e clar?”. Aiurea, nu sunt deloc! Dar dacǎ aşa scrie...

Dar horoscopul te poate scoate şi din multe încurcǎturi. Dacǎ faci o tâmpenie, ea era inevitabilǎ. Vina ta poate fi cel mult faptul cǎ n-ai citit înainte ca sǎ ştii ce te-aşteaptǎ. Mǎcar sǎ fii pregǎtit... Cam ca la Nostradamus, mulţi descoperǎ, dar dupǎ ce se întâmplǎ evenimentul, cǎ el l-a prevǎzut acum o jumǎtate de mileniu în catrenul x din Centuria y. Mai scǎdem unu, pe urmǎ înmulţim cu 3, dupǎ care împǎrţim totul la 3,14 şi iese cǎ fix în ’89 trebuia sǎ cadǎ Ceaşcǎ.

Mai existǎ şi horoscopul sǎptǎmânal. Ehei, aici e şi mai şi... “Pentru cei nǎscuţi în a doua jumǎtate a lunii, marţi este o zi favorabilǎ investiţiilor”, ceea ce înseamnǎ cǎ sigur îţi auzi consoarta marţi când ajunge acasǎ “Dǎnuţ (de exemplu), du-te şi scoate tu din portbagaj, nu mai pot, sunt aşa de grele!”. Bine ca n-a luat o casǎ... Sau “în cǎmin vor fi multe de fǎcut şi acest lucru te va obosi”. Asta apare de obicei sâmbǎta. “Ar trebui sǎ dǎm cu aspiratorul”. Fǎrǎ nume, dar mǎ simt flatat cǎ am ajuns plural. Am mai vǎzut şi “relaţia cu partenerul de viaţǎ va fi prioritarǎ pentru tine în aceastǎ perioadǎ” cu varianta agravatǎ “în perioada urmǎtoare gǎseşte-ţi ceva mai mult timp pentru fiinţa iubitǎ”. Dar nu se spune în care perioadǎ. Ca la axioma lui Peano din aritmeticǎ: “orice numǎr are un succesor unic” care poate deveni “orice perioadǎ are o perioadǎ urmǎtoare”... Deci tot timpul. Şi partenerul de obicei ştie asta.

Dar cel mai frumos este când citeşti “Trǎsǎturile generale ale zodiei”, sau când plecând de la trǎsǎturile generale ale unui individ sǎ-l încadrezi ştiinţific într-o zodie. Ce citesc eu azi la zodia mea: “Capricornii sunt muncitori, demni de încredere şi blegi. Aceştia sunt întotdeauna buni la matematicǎ, asta explicǎ de ce sunt o aşa mare bǎtaie de cap. René Descartes a fost un matematician renumit, dar nu şi un filozof prea bun, deci trebuie sǎ fi fost Capricorn”. Cum eu am trei date de naştere, din fericire toate în aceeasi zodie (mare noroc! dacǎ eram nǎscut de trei ori în luni diferite?), afirmaţia trebuie sǎ fie de trei ori mai puternicǎ în ceea ce mǎ priveşte. Un lucru pozitiv totuşi: pentru cineva de 177 de ani am o minǎ bunǎ.

Chez soi

E bine sǎ poţi sǎ mai ai o casǎ în altǎ parte a lumii, sǎ fii în douǎ locuri “la tine“. Mai ales când ai o ocupaţie, când toatǎ lumea te priveşte cu curiozitate şi simpatie la început, apoi cu interes şi mai ales când vezi cǎ nu eşti mai prost ca ei. Liiceanu spune undeva cǎ strǎinii te redescoperǎ “cu bunǎvoinţǎ şi perplexitate“, perplexitate ca atitudine pozitivǎ, dar eu nu cred cǎ sunt reacţii simultane. Când încep sǎ devinǎ perplecşi bunǎvoinţa de obicei înceteazǎ. Acceptǎ cu greu cǎ poţi fi cel puţin la fel de bun ca ei.

Dar oare mai eşti la tine peste tot ? Nu cumva dupǎ un timp îţi dai seama cǎ nicǎieri nu mai eşti “la tine“ cum erai înainte ?

Când sunt într-unul din locuri, deci acasǎ, dupǎ un timp vreau acasǎ, dar dincolo… Nu-i vorba numai de comoditate sau cǎ “trec anii“, cǎ doar trec pentru toţi, şi acolo şi aici. Şi pe urmǎ nu îmbǎtrâneşti aşa, deodatǎ, am mai spus asta, vorba lui Rǎducu “... întâi te faci de râs de câteva ori“. Uite-aşa începi sǎ-ţi dai seama cǎ pe unii din cei din România nu-i prea mai înţelegi, deşi nu s-au schimbat aşa mult. Sigur nici ei nu te mai înţeleg pe tine ca înainte pentru cǎ şi tu evident te-ai schimbat (în bine, în rau ?, e mult de vorbit pe tema asta). Iar cu amicii de aici nici nu se pune problema sǎ ne înţelegem şi asemǎnam vreodatǎ pe de-a-ntregul (nu vorbesc de toţi), nici nu cred ca aş vrea. Totuşi prietenii adevǎraţi, singurii deci, sunt acolo, numai cu ei de exemplu am şi avem onestitatea sǎ ne certǎm şi apoi sǎ ne împǎcǎm. In limba noastrǎ. Mi se întâmplǎ din când în când ceva ciudat. Stau de vorbǎ cu persoane pe care le simt aproape de mine şi deodatǎ încep sǎ le vorbesc româneşte. Aşa s-a întâmplat de câteva ori cu tinerii sârbi care au stat la noi în timpul festivalului şi mi se întâmplǎ şi cu unii prieteni şi colegi francezi. S-ar spune cǎ limba “ta” este limba prieteniei. Imi aduc aminte de o prefaţǎ foarte pretenţiosǎ la un volum de Eliade. Autorul ei încerca sǎ fie la înǎlţimea cǎrţii şi a citat, culmea, tot din Eliade, spunând cǎ pentru el limba lui este limba în care vorbeşte şi în care-şi scrie jurnalul. Nu cred cǎ citatul este exact, în orice caz nu este complet. Mie mi-a ramas în suflet ce spunea Eliade, parcǎ în Memorii: “... este limba în care-i spui unei femei cǎ o iubeşti”. Prin lumea medicalǎ se mai spune cǎ este limba în care visezi. Diferenţa nu este chiar aşa de mare...

De Toussaint, Halloween etc.

Tot vroiam s-o spun, deci iatǎ,
aşa o fǎcurǎm latǎ, (sǎptǎmâna-i încheiatǎ!):

Masa se cerea mâncatǎ şi udǎtura secatǎ.

Mâna care-a fost odatǎ, acuma-i din gheaţǎ toatǎ, în spirtoase conservatǎ. Sticla-n grabǎ destupatǎ şi tot repede gǎtatǎ.

Un pǎianjen pe salatǎ (cum de care? de boeuf tatǎ!), fasole-ndelung frecatǎ, din belşug usturoiatǎ, roşia bine-ndesatǎ, cu brânzicǎ mestecatǎ sau cu vânǎtǎ tocatǎ şi ceapǎ mǎrunt tǎiatǎ.

Pulpǎ de miel împǎnatǎ şi o leacǎ vanilatǎ, p’ormǎ-n blide aranjatǎ (meserie-adevǎratǎ). Murǎtura e muratǎ, garnitura-i gratinatǎ (tot bostan, e minunatǎ!, artǎ purǎ şi curatǎ). Nu credeţi? Trebe gustatǎ!

Ciorbǎ bine-nfierbântatǎ (iar din ce? de burtǎ fatǎ!)

Tava cu dovleac îndatǎ, prǎjiturǎ asortatǎ şi-alt pǎianjen pe o tartǎ.

Casa straşnic decoratǎ, cu un liliac la poartǎ, pânza rǎbdǎtor brodatǎ, vrajitoare împǎiatǎ şi-ncǎ una mai fardatǎ, iar pǎianjeni, doi deodatǎ, pe o mânǎ-mpreunatǎ.

Puşca fǎrǎ curea latǎ şi cǎmaşa sângeratǎ.

Oricât pare de ciudatǎ povestea-i adevǎratǎ, din moment ce-i ilustratǎ.

Hai, plecaţi acas’ o datǎ...

...nu-i nevoie de eratǎ.