Vichi…

Pasiunea lui, motocicletele BMW, are vreo zece...

...a ajuns la mine pe 19 spre 20 mai pe la 1 noaptea. Pe 15 plecase din Brisbane iar pe 18 dimineata aterizase pe Roissy unde îl astepta o masina închiriata. Din tot timpul asta 25 de ore le petrecuse în avion. Si pe urma 40 la volan, cu o pauza de câteva ore de somn undeva, prin Austria. Venea prima data la o întâlnire a promotiei. Acuma trebuie sa-l cunoasteti pe Vichi. Sau macar sa vi-l închipuiti. E un tip pentru care orice problema tehnica trebuie sa aiba o solutie. Oriunde ar fi are în buzunar un briceag elvetian si o bucata de sârma: nu se stie niciodata. Când era elev a lipsit intentionat la o teza de franceza iar ora urmatoare când a dat-o era pregatit cu o mica instalatie: un cablu întins printre scândurile dusumelei pâna în fundul clasei unde era “microfonul” Raducu, alt cablu prin talpa pantofului lui, prin pantalon, pâna la gulerul hainei aproape de ureche unde era un mic difuzor. Asta se întâmpla prin ’65. Nu se prea vorbea de miniaturizare pe vremea aceea. Era destul sa puna piciorul pe sârma din podea si legatura era facuta.

Il urmarisem toata ziua, de la intrarea în tara, iar pe la miezul noptii, când banuiam ca trebuia sa ajunga, am coborât în strada. Dupa vreo ora de plimbare mi-a dat un telefon. Nu stia unde este si încercam sa-i explic în timp ce ma uitam împrejur. Am vazut o masina parcata mai de-a curmezisul la vreo 20 de metri. Soferul era afara si vorbea la telefon cu cineva. “Vichi?”, “Dan?” A mai durat înca vreo jumate de ora pâna am dus în casa bagajele si pâna si-a demontat toata electronica instalata în masina: avea trase cabluri de la baterie, iar înauntru conectate un laptop, iPodul, GPS-ul lui pe lânga cel al masinii, camera video si foto si doua telefoane. Baterii si redresoare peste tot. Am scos sticla de gin de la congelator si ceva de rontait rapid ca sa mearga mai usor.

“Nu vrei sa te culci? N-ai mai dormit într-un pat ca lumea de vreo cinci nopti! Hai ca Radu zicea ca daca ajungi mai repede sa mergem la Iasi cu o zi mai devreme ca avem treaba!”. “Daca vrei plecam si acuma si ajungem dimineata, eu tot sunt pornit. Si cu fusele astea orare oricum sunt dat peste cap, nu mi-e somn”. Pe 21 era ono-mastíca lui Maître Costel si aveam întâlnire. El ajunsese deja. “Dar mai bine hai sa gustam ginul ca se raceste! “. Mai vorbeam, dar si taceam lung si ne uitam doar unul la altul. Ne povesteam ce ne povestiseram de multe ori pe Skype si stiam. Plecarile noastre, familiile, greutatile, copiii, bucuriile, parintii, liceul, colegii, prietenií, priétenii …Uneori ochii ne erau împaienjeniti, de oboseala, de fum ? “Ia uite Vichi, ce vezi pe geam?“. O ceata rosiatica începea sa coloreze cerul. Se facuse dimineata. Am stat o noapte de vorba ?? Farfurii goale, pahare, halbe, cutii de bere (când am baut si bere ?) adunate pe mica masuta dintre fotoliile pe care stateam, da, am stat pâna-n zori, se pare ca da. Si n-am stat degeaba. Totusi am mai asteptat sa se faca lumina bine, aerul rece ne-a înviorat. “Stii, acum câteva zile eram la 20 000 de km. Imi faceam bagajul si ma gândeam la drumul care m-asteapta. Acuma sunt pe balcon la tine la Bucuresti. Ma crezi ca nu cred?”.

Am plecat spre Iasi pe la 4 dupa-masa, dupa multa telemea, multe rosii, o lipie proaspata si multe, multe cafele.

Fabrici si uzine

Ce oras frumos!

Mi-e somn

Zorba danseaza iar surdu’ nu aude dar le potriveste

O reflectie tinereasca si unele comentarii încruntate din ultima vreme m-au dus cu gândul la textul asta.

N-am sa mai alerg niciodata. Si eu am spus ceva asemanator acum peste 40 de ani, dar nu constatare, ci decizie, pentru ca nu mi-a placut niciodata sa alerg. Mi se pare complet aiurea sa alergi ca sa alergi si nimic altceva. Alergatorii ma vor contrazice si au dreptate, este pasiunea lor. Nu înseamna ca nu mi-a placut sportul. Alerg(am) zeci de kilometri când jucam baschet sau tenis, alerg si acuma la fotbal, ma consum mai mult într-un meci de volei decât în zece ture de pista. Dar alerg(am) dupa o minge, aveam un adversar dincolo de fileu sau care-mi sufla în ceafa, alergam cu un scop. Merg zeci de kilometri cu bicicleta si daca timpul facut este mai prost ca ieri ma oftic. Trag de fiare câte-o ora si trebuie sa ridic mai mult ca data trecuta. Cum spune Costel, “îl iubesc pe profesorul Calugarita” care ne-a facut nu atât sa îndragim sportul ci sa-l întelegem si care a stiut mai bine ca altii ce ne trebuia noua dupa doua ore de matematica, la fel cum îl iubim si pe prof. Cohal, cel cu care le faceam si care ne-a limpezit drumul la multi dintre noi. Acum urmeaza câteva banalitati, dar doar pentru unii si pentru ca sunt repetate prea mult si mai ales de cei care nu le urmeaza: sportul te caleste, te învata sa-ti respecti adversarul cu care “te bati”, sa nu vezi în el un dusman, îti arata cum sa te recunosti învins si sa nu ti se urce la cap daca ai câstigat. Si te mai învata sa-ti depasesti limitele. Sau mai exact sa stii ca ti le poti depasi. Si atunci încerci si vezi ca poti. Asta am aflat-o si de la un prieten, fost sportiv de mare, uriasa performanta. Alergam cu el la Busteni sa cautam un doctor pentru o fetita care-si rupsese un picior. “Nu mai pot Cornele, simt ca lesin”, ”Ba mai poti Dane, în capul tau nu mai poti”. Si am ajuns o data cu el.

Cu batrânetea este însa altceva. Panseu de doi bani: “începi sa îmbatrânesti imediat dupa ce te nasti”. Mai depinde si cum o faci. Ramâne valabil ce spune Cornel, îmbatrânesti “în capul tau”. Unii mai devreme, altii mai târziu. Poti hotarî eventual s-o lasi mai moale, “de mâine o sa alerg mai putin sau mai încet“, dar nu “niciodata”. Batrânetea nu vine de la o zi la alta, nu cred ca spui chestia asta brusc, într-o dimineata când te scoli. Daca începi sa gândesti asa esti deja condamnat. Ca sa ramânem tot în zona alergatului, e ca si cum ai trecut de ultimul viraj, cel cu groapa de apa, ai ajuns pe ultima linie dreapta si deodata te opresti. Nu mai vrei sa alergi, crezi ca nu mai poti. Nu te mai uiti la tribune, nu auzi ca unii te aplauda, altii te fluiera, nu mai vezi iarba verde de pe teren, nici soarele care te ucide sau ploaia care se varsa în capul tau, nu-ti mai este sete, nici foame, nu mai ai pofta de nimic, vezi doar linia aia alba care se apropie. Ea de tine, nu tu de ea. Si începi sa-i înjuri pe cei care-au ajuns deja sau pe aia care trec pe lânga tine. Sigur, e vina lor ca tu nu mai stii sa vrei. Suta asta de metri, ultima, nici nu mai trebuie facuta “asa”. Alearga pâna la capat chiar daca ai sa cazi secerat când ajungi.

Imi aduc aminte o secventa de câteva secunde de când eram copil, care ma mira abia acum, dar din ce în ce mai mult: iarna în vacanta îmi petreceam toata ziua pe patinoar si odata m-am pomenit gândind, pe la vreo 15 ani “când o fi sa mor, sa fie pe patinoar, cu patinele în picioare”. De ce ma mir? Pentru ca ma surprind gândind la fel si acum, dar foarte degajat si neapasat. Poate nu neaparat pe patine. Sa nu credeti ca am început sa am obsesia asta. Ma gândesc vesel asa cum ma gândesc duminica sa merg sa iau pâine, sau cum mergea Maître dimineata sa cumpere cornuri ca s-o vada pe brutareasa. Va veni într-o zi ceata asta întunecata, e cel mai sigur lucru din lume. Când aud pe cineva spunând “asta nu moare în patul lui” ma apuca damblaua. Ca si cum daca ai muri într-un pat de spital ar fi mai bine. Si ce ? Ce-i asa mare sfârâiala sa mori în patul tau ? Murit într-un pat înseamna de cele mai multe ori zacut înainte. Multumesc, n-am nevoie ! Te chinui si tu si mai chinui si pe altii.

Deocamdata râd, am atâtea lucruri de care sa ma bucur !

I tried to leave you

Câteodata în pauza unui concert vine câte unul si spune bancuri. Jumatate de sala este la un suc sau la o tigara, ceilalti stau si discuta. Eu fac invers : între doua scrisuri vin cu o muzica. Tot Cohen, ultima melodie din spectacol, m-am gândit ca trebuie s-o auziti. Fiecare are un mic solo. Dupa trei ore de desfatare eram toti, spectatori si artisti, cuprinsi de o dulce toropeala, ca întotdeauna dupa ceva placut. Si înainte de plecare l-am mai auzit o data pe poet prezentându-si muzicienii si multumindu-le. A fost Bob Metzger cu un delicat solo de ghitara, temperamentalul Dino Soldo, maestrul “instrumentelor de vânt”, “impecabilul“ Neil Larsen la orga, neasteptat de sensibil pentru un nordic, vocea profunda a lui Sharon Robinson, vechea lui colaboratoare, Javier Mas, pasionatul barcelonez la banduria si alte instrumente cu coarde, Hattie si Charley Webb, sublimele “Webb sisters“ cu o secventa tulburatoare, Roscoe Beck si un solo de bas, lucru mai rar întâlnit si în sfârsit “printul preciziei“ Rafael Bernardo Gayol la tobe, “our time-keeper“, foarte discret. Si pe urma “Good night my darling, I hope you are satisfied …“. Da, chiar foarte mult.

Roşu

Toata lumea stie ce greu este sa introduci o culoare noua în garderoba. Mai ales Doamnele. Dupa o banala bluza roşie de exemplu urmeaza fuste, centuri, pantofii cu posetele si eventual manusile aferente, esarfe, cordele si snurulete asortate. Ca sa nu spun ca si turcoazele trebuie schimbate cu rubine (sper ca am scris bine) sau granate sau în fine, nu mai intru în detalii. Dar nici pentru noi nu-i asa usor. Acum vreo doi ani a început sa-mi placa roşul. Ma batea gândul mai demult. Andreea prevazuse cu înca doi ani înainte si-mi luase un fular roşu si lung. Frumos din partea ei si frumos si fularul. Nu-i prea frig pe-aici dar îl port din când în când aruncat asa, cautat neglijent peste umar sau cu un nod larg care-mi tine cald în zona abdominabila. Nu sunt chiar asa rafinat ca sa-mi iau un costum negru cu captuseala roşie sau original ca sa port camasi roşii descheiate pâna în aceeasi zona la un costum tot negru sau alb de exemplu. Asa ca mi-am luat niste camasi roşii cu mâneci de toate felurile cu gândul sa le port unde nu este nevoie de staif. Tot Andreea mi-a mai luat si un pull roşu iar Nana a zis ca-s nebun si trebuie sa va spun ca amândoua se pricep foarte bine. In rest mi-am cumparat eu cam tot ce-mi mai trebuia ca sa pot improviza tinute sport pe baza de roşu. Am pâna si sosete roşii. Mai aveam o singura mica neîmplinire: as fi vrut si un pardon, slip, tot roşu. Ei bine, n-am gasit asa ceva. Si cum se apropia o scurta vacanta în România mi-am spus sa profit de oferta chinezeasca de acolo. Imediat ce am ajuns mi-am spus oful vecinilor nostri cei mai buni, Marina, consortul ei Costica (altul, nu Costel) si Kiki, o Doamna cu un simt al umorului pe care nu-l au multi si cu o vârsta la care si-l poate etala fara probleme. Care mi-a si dat solutia : « Dane, mergem mâine în piata la Domenii si-ti fac eu cadou o pereche. Da’ când venim acasa, ti-i pui si faci o poza cu mine ». Zis si facut, ca-n bancul cu iepurasul, a doua zi plecam în formatie completa, ajungem, intram într-un magazin, Kiki si cu mine în fata la tejghea, Nana, Marina si Costica în spate. De jur-împrejurul nostru chiloti si ciorapi pâna-n tavan. Si acolo are loc urmatorul dialog în trei, ca sa spun asa, delirant:
- Aveti chiloti?, întreaba Kiki, exact când voiam si eu sa pun aceeasi întrebare, dar mai ocolita.
- Da, doamna, de care?, raspunde duduia foarte calma si amabila, fara sa cada în capcana.
- Pentru domnu’, zice Kiki serioasa, luându-mi-o din nou înainte.
- Sigur, ce culoare?
- Roşii, raspunde senin Kiki înainte ca eu sa reusesc sa deschid gura.
- Da, bineînteles, ce masura?, dar parca era deja o mica ezitare în vocea ei.
- XL, zice Nana din spate, în timp ce eu ma întrebam ce-o sa mai spuna Kiki.
Nu stiu prin ce minune nu râdea nimeni, ca noi de obicei când râdem ne apuca durerea de burta, sfincterele stau sa pocneasca iar lacrimile curg siroaie. Aveam însa probleme de respiratie în timp ce tipa se uita perplexa de la una la alta:
- Da’ dumneavoastra de unde stiti?, a zis ea, tot calma, dar cu un zâmbet profesional putin strâmb.
- Eu sunt sotia domnului, a marturisit Nana.
- Si ... doamna?, arata ea cu degetul, într-un gest dandanachian ...
- Doamna este prietena lu’ domnu’, a mai apucat sa spuna Nana dupa care am izbucnit toti într-un râs nebun, inclusiv fata, usurata. Ati observat desigur ca eu n-am reusit sa scot nici o vorba.
Am avut dreptul si la o pereche de ciorapi roşii ca bonus dupa ce Kiki mi-a ales mai multe perechi de chiloti în nuante diferite de roşu. A propos, de ce se spune pereche si chiloti daca-i doar unul singur ?

Bineînteles ca acasa am facut poza de rigoare si a trebuit sa fac cinste la toti, ca sa nu spun ca i-am udat.

Gaudí

Probabil este buna virginitatea pentru ca, teoretic cel putin, poti deveni geniu, nu te mai perturba nimic. Dar tot teoretic poti sa mori calcat de tramvai.

La sfârsitul secolului XIX Contele de Güell a cumparat pe înaltimile din nordul Barcelonei un teren pe care intentiona sa faca mai multe rezidente aristocratice. Proiectul i-a fost dat lui Gaudí care l-a realizat între 1900 si 1914. Pâna la urma rezidentele n-au mai fost construite si terenul a devenit proprietatea municipalitatii care l-a transformat în parc public în 1923, Parcul Güell.



Punctele de atractie sunt o mare scara dubla la intrare strajuita de un dragon, sala cu 86 de coloane care sustin plafonul decorat de Josep Maria Jujol, deasupra caruia este imensul balcon cu o vedere extraordinara a întregului oras pâna la mare. Pe aleile acoperite sustinute de coloane înclinate întâlnesti artisti de tot felul care adauga înca un pic de ireal la senzatia de vis pe care o ai plimbându-te prin parc.






Casa Batlló, cunoscuta la Barcelona sub numele de Casa de oase îsi merita numele datorita arhitecturii : balcoanele sunt ca niste cranii, coloanele de la primul etaj au forma unor oase si în general, detaliile fatadei te fac sa te gândesti la un schelet. Totul este ondulat si acoperit cu un mozaic din sticla si ceramica. Coloanele de la baza cladirii sunt trunchiuri de arbori iar acoperisul este spatele unui dragon pe care ceramica sunt de fapt solzii. Scara interioara te face sa te gândesti la coloana vertebrala a acestui blând animal domestic. Casa a fost construita în 1877 si renovata de Gaudí pentru un industrias la începutul sec. al XX-lea.






Casa Milà, facuta tot de Gaudí între 1906 – 1910 este numita ironic de barcelonezi La Pedrera, Cariera de piatra. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Ca si celelalte constructii ale lui Gaudí nu are nici o linie dreapta. La înaltimea de 37 de metri se afla o imensa terasa, bineînteles tot ondulata. Proiectul nu a fost deloc apreciat de cei care l-au comandat, proprietarii calificând-o "oribila" si refuzând chiar sa plateasca în întregime suma convenita initial. In urma unui proces Gaudí a recuperat diferenta pe care a donat-o unui asezamânt religios. Casa Milà este unul din monumentele cele mai vizitate din Barcelona.



La Sagrada Família, Temple Expiatori de la Sagrada Familia în catalana, este opera cea mai celebra a lui Gaudí. Era atât de robit de creatia sa încât în ultima parte a vietii a locuit chiar în templu. Constructia a început în 1882 si dupa cât se pare va mai dura înca zeci bune de ani chiar daca spaniolii (catalanii) îsi propun sa o termine pâna în 2026, pentru centenarul mortii lui Gaudí. Arhitectul initial a fost înlocuit în 1883 cu Gaudí, pe atunci în vârsta de doar 31 de ani.





Chiar neterminata, Sagrada Familia este deja pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Fatada Nativitatii apartine lui Gaudí, dar din pacate multe din planurile si machetele ramase dupa moartea lui au fost distruse în timpul razboiului din Spania. Astfel, fatada Pasiunii a fost facuta dupa 1987 de Josep Maria Subirachs i Sitjar, sculptor si pictor catalan contemporan. Stilurile celor doua fatade sunt evident diferite. Criteriile de estetica schimbându-se în timpul constructiei, ca si amprenta artistilor care au creat, lucrarile actuale respecta mai mult sau mai putin proiectul initial al lui Gaudí, ceea ce constituie subiect de polemici. De altfel polemicile au însotit mereu constructia catedralei, înca din 1965 punându-se la îndoiala oportunitatea unui asemenea lacas într-o societate moderna.


Pe fatada Pasiunii a lui Subirachs se vede, printre alte sculpturi, si patratul magic, în care, oricum ai aduna (pe verticala, orizontala, diagonala etc.) rezultatul este tot 33.








Ultimii ani din viata Gaudí i-a conscrat interiorului, facând machete la scara 1/10 : coloanele, boltile, vitraliile cu studiul luminii, acoperisurile si peretii de legatura. Coloanele sunt copaci, lumina se filtreaza potrivit printre frunze. Prea multa lumina omoara o opera de arta spunea artistul, la fel ca si întunericul. Lumina lui Gaudí este ireala, fumurie si totusi îndestulatoare. Oare razele diminetii nu se vad cel mai bine prin aburii care se ridica într-o padure?

Fatada Nativitatii si înauntrul templului îti arata natura cu tot ce a creat Dumnezeu si cu toata puterea si simbolurile cu care a fost daruita omului. Când s-a nascut Hristos natura exista si asta se vede. Cele doua turnuri ale fatadei se sprijina pe doua broaste testoase, de apa si de pamânt, simboluri ale stabilitatii. Gaudí vorbeste prin pietrele sale cu fiecare dintre noi: un agricultor vede acolo plantele, un fermier animalele, religiosul vede Nasterea lui Hristos si Buna Vestire, artistul puritatea liniilor, iar cel de formatie exacta solutiile tehnice.

In iunie 1926 Gaudí este calcat de un tramvai. Un batrân, îmbracat în haine proaste si uzate. Nimeni nu l-a recunoscut si a fost dus prea târziu la un spital pentru saraci. Prietenii l-au gasit abia a doua zi dar a refuzat sa fie mutat într-un spital mai bun. Trei zile mai apoi, pe 10 iunie, îsi da sfârsitul. Celebrul, dupa moarte, Gaudí este înmormântat pe 12 iunie, în cripta din Sagrada Familia, templu care i-a fost casa în ultimii ani de viata. Ceremonia si multimea care a participat au fost pe masura geniului sau si a ceea ce a creat.

Salvador Dali spunea ca "lucrarile de terminare a catedralei ar trebui încredintate conducatorilor de tramvai cu titlu expiatoriu".

Deci Barcelona, oras ... românesc

Mai fuseseram de câteva ori, dar fara sa intram în detalii. Stiam, de altfel se si vede, Barcelona înseamna Olimpiada din ’92, o plaja frumoasa uneori cu mirese si ceva mai des cu oarece nuduri, lume amestecata, alta limba pe care curios, eu, necunoscator de spaniola am înteles-o mai usor ca pe spaniola, oameni frumosi, caldura, Columb, portocale în portocali, metrou, marfa ieftina, bere destul de scumpa, funicular, veselie, murdarie, vorba multa si tare, tapas, viata de noapte, flori, suporteri de-ai lui Real Madrid mândri ca sunt înca în viata la Barcelona, batrâni care stau ore întregi în cârciumi jucând carti sau domino, fotbal, Nou Camp, miros de canal, cartiere vechi si constructii noi aiuritoare. Mai înseamna Montserrat Caballe si Freddie Mercury. Si mai înseamna baietii cu saci si posete Prada sau Louis Vuitton expuse pe un cearsaf cu patru funii în cele patru colturi; când apare un politist în cartier îsi pun funiile pe umar, cearsaful se strânge si ei pleaca linistiti cu o boccea (e drept, cam mare) la spinare. 

Dar la Barcelona în primul rând vezi, auzi, respiri peste tot unde te întorci Gaudi, Antoni Gaudí i Cornet. Si atunci vrei sa stii cine a fost baiatul asta. Pe scurt: copil bolnavicios, ros de reumatisme, retras, care si-a petrecut izolat din cauza bolii o mare parte din copilarie în mijlocul naturii, apoi mason, profund credincios, virgin si arhitect. Unii spun ca avea obiceiul sa mai manânce si niste ciuperci care, daca nu l-au omorât, îl faceau sa vada cam ce vedem noi azi. Dac-ar fi sa spui în putine vorbe ceva despre opera lui, atunci spui ca toate formele create de el, geometria si culorile sunt inspirate din natura. Când i s-a dat diploma de arhitect, Elies Rogent, Directorul Scolii de arhitectura din Barcelona spunea “Cine stie cui dam noi diploma: unui nebun ori unui geniu. Timpul ne va spune”. Si timpul a spus. Nimeni nu s-a gândit pe vremea aceea ca ar putea fi amândoua. N-ar fi singurul caz. Plimbându-te pe terasa Casei Milà te ia ameteala. In Sagrada Familia te întrebi daca ce vezi tu acolo nu-i erezie. Dar îti aduci aminte urgent ca Vaticanul vrea sa-l sanctifice. In orice loc indicat de prospecte cu numele lui ai impresia ca esti strâmb, oblic, ondulat, beat, diagonal (culmea, hotelul unde am stat era pe Avinguda Diagonal), rasucit, yogin, pentru ca nimic nu-i drept, riguros, perpendicular, vertical sau orizontal (orizontale sunt totusi podelele, daca n-ar fi existat gravitatia pe lumea asta cred ca nici ele nu erau drepte). Si totusi a fost un spirit cartezian pentru ca toate liniile lui urmeaza niste formule, iar structurile imaginate sunt rezultatul multor machete, simulari si experiente. Celebru azi, era criticat în epoca pentru modernism si pentru lipsa unui adevarat proiect arhitectural al lucrarilor sale.

Din pacate tot în Barcelona vezi multi pierde-vara fara aparent nici o ocupatie. Aveam sa constat ca au totusi o ocupatie foarte precisa când am vrut sa-mi iau niste tigari si nu mai aveam portofelul. A doua zi plecam si nu puteam dovedi nimanui cine sunt. Politia este însa foarte organizata si expeditiva: am completat un formular roz, l-am semnat, mi-au pus o stampila si cu hârtia asta am trecut prin toate vamile fiind sincer compatimit de vigilenta politie de frontiera. Cu ocazia asta am putut sa vad o multime de posesori de hârtii roz peste tot în aeroport. 




La Torre Agbar (în catalana sau spaniola), este un fel de zgârie-nori din Barcelona. A fost dat în folosinta si inaugurat de familia regala în 2005. Are 145 m si 38 de etaje. Seamana cu o racheta imensa dar unii vad în ea si alt simbol mai ascuns. N-am ochiul asa format ca sa-mi dau seama ce. Daca va puneti întrebarea cine a putut sa faca asa ceva, raspunsul este : evident un francez, arhitectul Jean Nouvel.

Fântânile, jocurile de lumini si muzica din Piata Spania. Plaça d'Espanya este una din cele mai mari piete din Barcelona, care a fost construita pentru Expozitia Universala din 1929. Folosita pâna în 1715 pentru executiile publice, acum are dupa cum vedeti cu totul alta destinatie. Nu înseamna ca executiile s-au oprit în Barcelona în 1715, nu, ele s-au mutat doar în alta parte, în fortareata Ciutadella, astazi demolata. Când am ajuns acolo am ascultat fondul sonor din Razboiul Stelelor. As fi preferat altceva, dar merge si asta. Pudra de apa m-a racorit dupa o plaja devastatoare, dar a udat lentilele camerei si ochelarii, de am ramas pe întuneric.

Am primit într-o seara un telefon de la Andreea, era si ea în Barcelona cu niste prieteni dar nu ne-am vazut: “...sunt la Carefour, vis-à-vis de ---- aia de lânga hotelul vostru. Sa vedeti câte chestii sunt aici!” Se referea la turnul Agbar si mi-am dat seama astfel ca un ochi tânar percepe si chiar pricepe mai usor simbolurile. Si într-adevar, am gasit acolo ce nici nu visam: bere Timisoreana, Silva si Ursus. De altfel ei au reusit sa dibuiasca în oras si un club de noapte de… manele, lânga care au vazut niste birouri cu firma… Posta Româna.

Leonard Cohen est vivant et bien*

Draga Catalin,

As fi vrut sa stiu cum va fi spectacolul înainte de a-l vedea. Nu aveam nici un reper decât impresii auzite de la cei care l-au vazut la Bucuresti sau citite despre concertul de la Londra si cele trei seri la Olympia. Dar nimeni nu putea povesti ceva, toti erati ca treziti din somn : « trebuia sa vii sa-l vezi », « e greu de povestit » sau doar « a fost frumos ». « Plângeam ca prostii », asta n-am s-o uit Cataline! Stiu sala, Palais Omnisports de Bercy, chiar peste drum de Ministerul Finantelor, ah, acolo se duc toate impozitele noastre! Poate vine si Doamna Ministru, ce-ar fi ? Doar la Londra a fost Gilmour în persoana si un fost ministru al culturii. Dar totusi este sala de sport, nu de concerte. Iar la Cohen acustica ar trebui sa fie perfecta. Are peste 18000 de locuri, bun, sa zicem ca vor fi 15000 de oameni, spatele scenei nu se pune. As vrea sa fie multi tineri, ca la Bucuresti, numai tineri, de la 7 la 77 de ani, cum spune Sardou sau daca vrei, tineri, înca tineri si vesnic tineri. La Londra a stat pe scena 3 ore, cu voi cam tot atâta. Tot într-o sala de sport sau pe stadion. Si s-a auzit fiecare cuvintel. Pupitrul sunetistilor trebuie sa fie ca puntea de comanda la un vapor. Voi i-ati cântat si Multi ani traiasca ! Ai vazut ce se scria la Bucuresti dupa concert? « Un trubadur … cu o voce parcă scăldată în licori tari şi hârşâită în fumul a mii de ţigări …impozant şi umil, Leonard Cohen a vindecat suflete si a chinuit inimi ». E drept ca are si o trupa de muzicieni marfa, numai unul si unul : trei fete coriste, Sharon Robinson cu care a si scris unele cântece (In My Secret Life) si surorile Webb cu harpa si ghitara (da ma, daca este, este, frumoase foc, lui totdeauna i-au placut femeile frumoase, si tie, stiu), un ghitarist din …Barcelona care cânta la ghitara acustica asa cum o fac numai spaniolii, alt ghitarist neamt, un suflator grozav din Italia care stie si clape, înca unul tot la clape de prin nord, Larsen îl cheama, la tobe iar un spaniol si la bas, în sfârsit un nume englezesc, care mai este si director artistic. Decor minim, chiar modest, microfoane cu fir, totul clasic si sobru. Aici, îti zic eu, s-ar putea sa piarda, cu o zi înainte o sa cânte si danseze la Bercy domnisoara Spears cu tone de paiete, lumini si luminite, casti minuscule în urechiuse si microfoane agatate peste tot ca sa-i lase mâinile libere sa le poata misca în voie. Iar ei vor fi îmbracati în costume, cu cravata sau daca nu, cu camasa încheiata pâna sus. Si cu palarii. Noblesse oblige ! Si cei 15000 din sala. Costum negru si palarie la fel. Oricum ar sta hainele pe el, are clasa. Ce-o cauta oare în Rock and Roll Hall of Fame? O sa cânte si The Partisan? La Londra nu l-a cântat, dar la Paris, cât sunt francezii de patrioti cred ca o sa-l asculte în picioare. Vor fi doar « beaucoup d'amis avec moi ici ce soir ». O sa fie un triumf, sunt sigur. Reflectoarele puse si pe sala si pe scena când toata lumea cânta cu el « Mais j'ai tant d'amis / J'ai la France entière ». La fel ca la Hallelujah. Si pe urma Bird On The Wire, crezul lui. Abia astept ! Parca vad ca Famous Blue Raincoat va fi spre sfârsit, o sa-l astept tot concertul. Un ziarist l-a întrebat daca exista o poveste adevarata în spatele cântecului. « Da, într-o zi i-am scris unui prieten care mi-a luat iubita, sau eu lui, nu-mi mai aduc aminte, dar e adevarat – I’m writing you now just to see if you’re better ». Oare începe ca la Londra, tot cu Dance Me To The End Of Love ? Asta-i un cântec de ascultat în liniste. Ori oamenii înca vin, îsi cauta locul, atenti sa nu-si verse berea… Si If It Be Your Will, e ca o rugaciune, chiar « more than a prayer ». Palaria lui, da, putin obosita. La fiecare solo, sta în genunchi si asculta respectuos si vrajit cu palaria în mâna. Iar la fiecare final de cântec ochii sclipesc de bucurie la valul de aplauze si râde întinzând-o spre public ca sa culeaga emotia lui si apoi s-o strânga la piept mototolind-o emotionat cu mâinile amândoua, ca un debutant. Nu uita sa spuna ca a reluat turneele si ca sa-si echilibreze bugetul. Da’ ai vazut ce firesc era? Simplu si onest, « …cu vocea lui de pe lumea cealalta, care-l face pe Clint Eastwood sa para un castrat » *. Ce vrei, sinceritatea face parte din valoare. Oare ce vede el de acolo, de pe scena? Nimic, doar aude vuietul salii. Murmurul, respiratia oamenilor, zâmbetele lor, din când în când un oftat. Si un fior la unele pasaje. Textele lui sunt încarcate de umor, de revolta dar de cele mai multe ori de erotism. Delicat, ca o mângâiere usoara cu vârful degetelor, fara nimic vulgar: « And if you want a doctor / I'll examine every inch of you ». Si zumzetul din sala mai creste cu un ton. « Dandy posedat », asa au decis jurnalistii. Cânta cu mâna caus la gura, ai senzatia ca recita sau cânta doar pentru tine, de parca l-ai fi gazduit o seara si ti-a cântat ceva ca sa-ti faca placere. Eu n-am mai auzit pe cineva cântând chiar si când sopteste. Are caldura, inteligenta si o placere copilareasca sa-si iubeasca spectatorii si sa-i faca sa se bucure. Sigur va reveni de mai multe ori pe scena pentru ca publicul n-o sa plece asa usor. Si la voi a facut mai multe bisuri. In plus trei torturi. Normal, ce-i frumos vrei sa dureze. Si daca nimeni nu va pleca dupa Closing Time, cântec facut parca special pentru sfârsituri de concert? Când o sa puna microfonul jos... Nu-i nimic, gaseste el altceva, poate I Tried to Leave You. Ma gândeam si eu la toate astea Cataline, asteptând sa înceapa...

Si pe urma, la ora 20:00 fix, a aparut alergând pe scena. Iar la aproape 23:30 a iesit, tot alergând, în pasi de dans. Ce s-a întâmplat între timp, a fost mai frumos decât orice poveste. Cuvintele lui spuse Parisului ajung : « Bonne nuit, mon amour, j'espère que tu es satisfait. Comme on dit chez nous, il y a longtemps que je t'aime, jamais je ne t'oublierai ». Inseamna deci ca-i gata ? Nu, Cataline, la Cohen nu putem plânge, nu ca prostii vreau sa spun.

Sper ca sunteti bine toata gasca, salut si de la Andreea!

I'm Your Man si...

...If It Be Your Will, totusi Cohen adevarat.
* Titlul si citatele sunt din L’Express si alte ziare. Muzica, din concertul de la Londra, cel de la Paris înca nu a iesit, nici pe piata, nici pe net. Si se spune mai departe : « Il y avait moins de (beau) monde qu'à l'enterrement de Michael Jackson. Parmi les VIP qui ont écouté le crooner canadien, mardi soir, Christine Lagarde, ministre… ».

Leonard Cohen

Povestea mea cu si despre Leonard Cohen începe demult, în 1975. Terminasem facultatea si eram în primul nostru concediu, cel mai lung, cu doi colegi. Am colindat prin Retezat, în Delta si la Costinesti. Printre bagaje aveam cu noi un casetofon Philips foarte mic, multe baterii, doua casete si 52 de carti. De joc. Despre locul si rolul cartilor de joc în concediu ca si despre acel concediu particular nu-i vorba deocamdata. Casetele, de câte o ora fiecare, aveau trei fete cu Cohen si ultima cu Fleetwood Mac. Bateriile se consumau cel mai mult când dadeam repede înapoi la Fleetwood Mac: nu aveam rabdare sa-i ascultam. Asa ca trei saptamâni am ascultat întruna Cohen. Intors acasa adormeam cu casetofonul lipit de ureche ascultând aceleasi trei fete ale casetelor. Ma trezeam speriat când ajungea banda la capat si nu mai auzeam nimic. Da, se întâmpla si asa : obisnuit fiind cu ceva (muzica, zgomot, vorbe, vânt, prezenta cuiva), disconfortul apare când « ceva »-ul dispare. Absenta deranjeaza si trezeste.

De atunci Cohen a ramas ca un far, la picioarele caruia apa clipoceste calm sau se zbate în furtuna, dar la care ma întorc mereu si-mi gasesc linistea. In 35 de ani în jurul lui s-au învârtit pestisori, rechini sau delfini, putini au ramas, îndrumati de raza lui si nesperiati de micii vecini de val. Alte vietuitoare au ramas în larg, lumina era prea puternica pentru ele. In 1993 paznicul farului s-a retras pe uscat vreme de 15 ani, batrân si obosit de toata linistea pe care o daduse la altii si din care nu-i mai ramasese nimic decât blânde amintiri, iubiri petrecute, multe iubiri, fum de tigara si aburi de alcool. Marianne, Suzanne, Jane, Nancy si altele fara nume... Farul a continuat sa se învârta, mereu si mereu, pentru cine avea ochi sa-l mai vada. Fara un suflet înauntru era doar un bec vechi care a continuat totusi sa arda, ca prin miracol.

Si brusc, anul trecut s-a întors. Mai batrân cu 15 ani si totusi mai tânar. Ca dintr-un tunel al timpului. Slab, întelept, cu parul alb, cu ochii pe care mai mult îi banuiesti sub palaria de fetru moale. Este pe scena si crezi ca n-a plecat niciodata de acolo. Ori ca de fapt nici n-a fost vreodata el, ci doar vocea lui. In toamna la Londra spunea : « In 1994 eram un pusti de 60 de ani cu un vis nebunesc. Intre timp am luat Prozac, Efexor… ». Cu putin înainte Bucurestii îl sarbatorisera la 74 de ani. Cu vocea mai profunda cu o octava, pe care nu o mai asculti doar cu urechea, ci intra în tine si vibreaza înauntrul tau. Ti se pare ca a adus pe scena mantrele budiste ale calugarului zen Jikan, « cel tacut », asta auzi si-ti face bine. Muzica lui patrunde peste tot, prin toti porii. Si te cutremura frigul si umezeala din tara lui ti se cuibareste în oase si pe urma ti-e cald si-ti vine sa zbori. Si nu stii daca pe obraz se prelinge o lacrima sau un bob de sudoare. Pe fata emaciata vezi doar ochii si zâmbetul. Ochii… Oglinda sufletului, o poarta catre el ? O fi oare adevarat ? Ce putin vorbim despre ochi ! Câte vǎluri trebuie sa dai deoparte ca sa poti vedea mai adânc! Dar el ne-a oferit sufletul în cele doua palme cu care îmbratiseaza microfonul. Umilinta, dragoste, respect, calm, bucurie, stiinta, experienta, resemnare. Credincios primordial si preot în sali devenite catedrale. Povestitor de istorii vechi, ale lui sau ale altora. Aceleasi cântece devenite rugaciuni pe care acum le spune în genunchi iar ceilalti le asculta în picioare. « Cine le spune ? Leonard Norman Cohen sau calugarul Jikan ? ». La întrebarea asta a raspuns cel mai bine un ziarist japonez : « …pe Cohen trebuie sa ti-l închipui îmbracat în haine de calugar budist, într-o mâna cu Torah si în cealalta cu fotografia unei femei… ».

Cu câteva luni în urma aveam biletele în mâna si ma gândeam nerabdator încercând sa-mi imaginez cum o sa fie. Un prieten de-al Andreei spunea : « …stateam în tribuna si plângeam ca prostii! ». Un tânar, copil la urma urmei, sa spuna asta despre Cohen? Aveam sa-mi dau seama ca era adevarat. O sa vedeti de ce…

Rick si Nick …

…da, Wright si Mason. Amândoi foarte discreti, dar si foarte "grei" în tot ce a însemnat Pink Floyd de-a lungul timpului. Daca printr-un miracol s-ar reuni cei trei ramasi în viata, orga si vocea lui Rick ar lipsi mult. Punând armonia pe primul plan si având avantajul de a fi cântat la mai multe instrumente (claviaturi, ghitara, trombon, vibrafon) a fost unul din precursorii stilului "jazzy" din pop-rock-ul anilor ’60 si ’70. Relatia foarte tensionata pe care a avut-o cu Waters l-a facut pe acesta din urma sa-l îndeparteze pe Wright din grup. Dar a fost angajat în timpul turneului promotional al albumului The Wall, pe baza de contract. De aceea, culmea ironiei, daca cei trei "titulari" au platit deficitul din propriul buzunar, Rick si-a primit banii conform angajamentului. Pe lânga bucati pe care le-a compus în întregime (Us And Them de exemplu), are partea lui importanta în compozitia si interpretarea unor piese de referinta ale grupului (Shine on You... sau Echoes). Dupa plecarea lui Waters a continuat sa cânte cu Gilmour si uneori cu Nick Mason.

Fost student la arhitectura si poate omul cel mai putin cunoscut de la Pink Floyd, bateristul Nick Mason a lucrat si "distilat" împreuna cu Waters toate efectele sonore speciale construind "sound-ul” atât de particular care înseamna Pink Floyd. Fara sa iasa niciodata în fata, fara solo-uri spectaculoase (la fel ca si bateristul legendar de la Stones, Charlie Watts) si fara sa aiba zeci de tobe, el este singurul muzician care a ramas de la început pâna la sfârsit, participând la toate turneele. De pe aceasta pozitie a scris si publicat în 2004 Inside Out, istoria grupului asa cum a trait-o el. Cartea acopera toata existenta trupei, de la perioada Barret, urcând la succesul din 1970 si coborând apoi pâna azi.

Deci doua cuvinte : Pink Floyd. 300 de milioane de discuri vândute în total din care doar Dark Side of the Moon în peste 30 de milioane de exemplare (locul trei din toate timpurile). Cred ca nimic nu poate descrie mai bine zbaterea acestor cinci oameni decât fraza finala a albumului:

There is no dark side of the Moon at all; as a matter of fact, it's all dark.

S-au mai întâlnit toti patru, dupa 24 de ani într-un concert în iulie 2005 cu ocazia lui Live 8 în Hyde Park. In saptamâna care a urmat vânzarile lui The Wall au crescut cu … 3600% !!

Pe urma David Gilmour l-a invitat pe Roger Waters la ultimul lui concert din turneul On an Island, cel de la Royal Albert Hall din mai 2006. Dar Waters repeta si nu a fost disponibil…

Exact un an dupa aceea, pe 10 mai 2007, Roger Waters a cântat într-un spectacol omagial Syd Barret (care murise în iulie 2006). La un moment dat pe scena au aparut si ceilalti trei si au interpretat împreuna Arnold Layne. Toti patru pe scena pentru un singur cântec.

Si pe urma gata…

Toate datele si citatele le-am cules de pe unde am putut sa citesc sau sa navighez. Celelalte pareri sunt ale mele si le-am cules adânc din mine.

Rick cântând Breakthrough ...

... si Wearing the Inside Out
Prefer poza asta cu toti patru ca sa vedem ce-ar fi putut fi daca...

Revelatii...

La întoarcerea acasa din cele tari catalane am constatat fara surprindere ca sticla de gin pe care o lasasem la congelator s-a îngrosat (ginul, nu sticla), stiam asta, nu sunt la prima sticla de gin pusa la congelator. Dar, fratilor, la fel s-a întâmplat si cu vodca (nici aici nu sunt la prima abatere, dar nu le-am pus la congelator), la asta chiar nu ma asteptam. Pot deci pentru ca sa spun si sa repet, într-una din pauzele mele relaxative, întruna si într-adevar ca afirm pozitiv un adevar aproape absolut, definitiv si definitoriu: alcoolul în general nu îngheata, dar în schimb se îngroasa, ca gluma!!!! E doar o ipoteza care trebuie confirmata inductiv cu instrumente stiintifice. Daca nici acum nu se pun savantii pe cercetat eu am sa le-o spun drept în ratza (greseala de tastare, "fatza" trebuia). Mai trebuie vazut cu romul, cognacul, absintul, tuica, palinca, horinca etc. Cu o ultima coaja sau pojghita de bun simt, dar plin de vânatai de la lipsa de bun simt care-mi tot da ghionturi, va spun scuze pentru întreruperea (necesara) la Pink Floyd. Urmeaza partea a treia, apoi Cohen, Barcelona si câte altele...

Roger

Din nefericire de câte ori trebuie sa "vorbesti de bine" pe cineva cuvintele se termina repede. Nu prea mai stim sa laudam si de multe ori un elogiu esueaza lamentabil în sabloane. Daca însa este vorba despre un personaj mai controversat, laudele si mai ales criticile devin brusc numeroase, originale si foarte bine tintite. Roger Waters a fost si este un mare artist. Compozitor si textier în afara normelor caruia îi datoram multe clipe de încântare. Vocea lui este unica, fara a fi ceea ce se numeste "o voce frumoasa", dar în ea s-au adunat parca toate disperarile unei vieti chinuite. Daca o asculti o data, n-o mai uiti. Si în primul rând Waters este cel care a pus în scena sau supervizat spectacole gigantice: turneul cu The Wall, concertul de la Berlin si chiar filmul realizat în 1982. Dar..., pentru ca trebuia sa vina si un "dar", în toate s-a implicat excesiv, strivindu-si colegii si chiar colaboratorii, pe actorul principal din film, Bob Geldof. Sau de exemplu si-a pus numele pe melodia Comfortably Numb pentru câteva note adaugate, ea fiind în întregime compusa de Gilmour.

Poate ar fi bine sa vedem ce spun chiar împricinatii despre acest album. Roger (1987): "Capacitatea de a vedea lucrurile ca pe o arhitectura m-a ajutat sa aduc în fata sentimentul de alienare fata de publicul rock. Iar faptul ca este o poveste autobiografica devine secundar. De fapt eu vreu sa zic: Nu este oare totul un rahat? Eu sunt pe scena si voi jos acolo, e oribil asta! Ce dracu’ facem noi aici?". David (1993): " Parerea mea despre album este mai nuantata acum decât atunci. Azi îl vad ca pe o lista de tipi pe care Roger îi acuza pentru esecurile din viata sa – “mi-ati tras-o în toate felurile”. Este un catalog de reclamatii, ori eu nu fac reprosuri à propos de viata mea decât mie însumi. Textele sunt sumbre, dar pe o muzica frumoasa, iar filmul este prea negru si negativ."

Asta-i. Multa lume spune ca albumul este aproape de schizofrenia în care grupul începuse încet-încet sa cada. Bilantul financiar a si fost negativ de altfel, toti membrii grupului fiind obligati sa plateasca pierderile din buzunar, cu o singura exceptie (despre care va fi vorba în curând).

In continuare divergentele dintre Roger si ceilalti s-au amplificat constant, el refuzând orice sugestie artistica si facându-le tuturor viata un infern. Waters domina grupul si scotea albume pe care scria “Album de Roger Waters interpretat de Pink Floyd”. Iar când probabil nici el n-a mai putut suporta atmosfera, a decis ca Pink Floyd nu mai avea nici o ratiune de a exista si i-a anuntat pe toti printr-o scrisoare ca pleaca. Dar... , înca un dar, contra unor procente substantiale din beneficii si dupa lungi procese a acceptat totusi ca ceilalti sa continue sub acelasi nume.

Iata si câteva comentarii culese la întâmplare:
“Daca exista un Dumnezeu, el se numeste Waters”, “Incontestabil un geniu tipul asta. Pacat ca personalitatea lui a stricat marea aventura numita Pnk Floyd”, “Doar în patru au facut lucruri frumoase”, “Un geniu muzical dar un individualist de merde!”. De fapt cum este personalitatea lui? Puternica sau slaba? Eu as zice mai degraba ca o persoana care nu poate gestiona conflictele si nu-i în stare sa-si domine sinele este un om slab. Aici David este incomparabil mai tare.

Bun, acuma de ce m-am trezit eu vorbind din ce-am aflat de fapt de la altii, ca doar nu mi-a povestit el toate astea! Pentru ca totusi îl iubesc, pentru ca glasul lui este nefericit si striga dupa ajutor, pentru ca îsi pune si pune întrebari, pentru ca a avut puterea sa spuna: “Hey you, would you help me to carry the stone? Open your heart, I'm coming home”. Vine acasa, nu toti o fac… Si atunci, parca îmi vine sa-l ajut.

Hey You!
“Together we stand, divided we fall...”, oare stia deja ce urma sa se întâmple?

Lost Boys Calling
And now there's nothing left but time to kill / You never took us fishin' dad and now you never will.
In clipa asta, nu stiu de ce, m-am gândit la Eliade si la întrebarea lui, cea mai chinuitoare, pe care nimeni nu trebuie sa si-o puna vreodata: "Ce-am sa mai fac restul vietii?"

David

Intr-una din serile trecute ma uitam prin muzicile mele ascultând, ca de obicei, întruna si-ntruna melodii care-mi plac de o vesnicie sau pe care le-am descoperit abia acum. De data asta a fost (iar) rândul lui Pink Floyd. M-am trezit gândindu-ma ce bine era daca nu se desparteau. S-ar fi întâmplat pâna la urma inevitabil anul trecut, o data cu moartea lui Rick Wright, dar am fi câstigat noi toti câteva zeci de ani de muzica. Ce-or fi avut de împartit? Doua sabii în aceeasi teaca? Prostii ! Orgoliul, asta este, dar al cui ? David sau Roger ? Nu se excludeau unul pe altul, dimpotriva. Unul era ghitara, uneori compozitorul si vocea lui Pink Floyd, celalalt basul, textele si tot vocea, dar total diferita de a primului.

Cunoastem cu totii glasul mângâietor al lui Gilmour, fara nici o stridenta, nici chiar în registrul acut. Despre ghitara lui, clasamente se fac cu sutele, dar este considerat de unii ca cel mai bun “jucator” pe Fender din toate timpurile, înaintea unor legende ca Hendrix, Clapton sau Knopfler. Iar David ca om, ce-ar mai fi de spus? Toata cariera lui l-a pretuit, i-a multumit, a compus pentru el, l-a omagiat pe Syd Barret, prietenul din copilarie cu care a descoperit ghitara si predecesorul sau în grup. Omul datorita caruia a ajuns la Pink Floyd. “Datorita” e un fel de-a spune. Gilmour a fost adus de Mason, tobarul, în 1968, ca sa fie gata oricând sa-l sustina pe scena pe Syd sau sa preia ghitara când îl apucau pe acesta din urma pandaliile. Si a facut-o, acceptând rolul de “rezerva” pâna într-o zi, când Syd si-a smuls în plin concert corzile si dus a fost. Exista vreo melodie mai frumoasa dedicata cuiva decât “Shine On You Crazy Diamond”? Initialele titlului, din doua în doua cuvinte, dau SYD.

Uitati-va la ochii lui care te sfredelesc si-ti patrund pâna în strafundul sufletului. Albastri, frumosi dar si fermi ca o lama de otel. La cuta de la radacina nasului sau la barbia împinsa voluntar înainte. Câte sute de ore de repetitii pentru un simplu plânset pur scos dintr-o singura coarda! Plânge pentru boala lui Syd, mereu pentru el si pentru toti cei ajunsi într-o fundatura a vietii din care nu vor, nu stiu sau nu mai pot iesi. Si pe urma, când totul este gata si perfect, ce zâmbet neascuns si multumit!

There's No Way out of Here
There's no way out of here / When you come in you're in for good / There was no promise made / The part you played, the chance you took / There are no boundaries set / The time and yet you waste it still / So it slips through your hands / Like grains of sand you watch it go / There's no time to be lost / You'll pay the cost so get it right / There never was an answer, there an answer / Not without listening, without seeing.

Cântec de leagan

Hai, noapte buna, despre Roger Waters vorbim data viitoare!

Fête antillaise

Cu doua week-end-uri în urma am fost la petrecerea anuala a Societatii antileze din Charleville. Din experienta anilor trecuti stiam ca o sa fie frumos. Nu vremea conteaza, dimineata a plouat, dupa-masa a fost soare. Veselia lor, bucuria de a da si altora ce stiu si simt ei nu tine cont de vreme. Am printre antilezi colegi si prieteni care-au fost la noi si ne-au invitat la ei. Cum sunt acasa, asa sunt mereu. De o bunadispozitie molipsitoare (ce râs au, Dumnezeule!, iar dintii aia albi parca lumineaza totul în jur), oameni frumosi, interesanti, inteligenti, perfect integrati, fara sa poarte nimanui ranchiuna pentru trecutul insulelor de unde au venit în metropola. Sunt excelenti dansatori, de zouk mai ales, ei si când iubesc danseaza si râd. Este dansul acela în care picioarele avanseaza centimetru cu centimetru însa de la genunchi în sus totul freamata : mâinile, torsul, bazinul, dar fara nimic vulgar. Pregatesc niste mâncaruri, gratare, bauturi si înghetate cu mirodenii numai de ei stiute si cu meticulozitatea cu care fac probabil si biberonul unui prunc. Au ceva din clarul si adâncimea oceanului care le-a scaldat copilaria si a cerului sub care petrecerile lor se tin lant. Am mâncat deci fara retinere si am baut cocktail-urile lor antileze periculoase facute cu rom de trestie si tot felul de fructe exotice macerate cu multe zile înainte. Da, periculoase, pentru ca sunt atât de bune si parfumate încât efectul lor se simte când este deja prea târziu. Eram avertizat din experientele trecute, fiind curios din fire si mai ales în astfel de situatii, asadar nu mi-am asumat riscuri inutile, doar utile. Drept pentru care am jucat fotbal în loc de desert si m-am ales si cu o întindere. Deci totul a fost chiar peste asteptari. Merci Alain, mon Président, saru’mâna pentru masa François!

Barbatii sunt placuti, cu o usurinta extraordinara de a se apropia de oameni, directi, fara prejudecati, falsa pudoare sau ascunzisuri. Nu mai este astazi de mirare, dar ei sunt cei care exceleaza prin imaginatie si rafinament în bucatarie.

Fetele si femeile, ei bine, le-am lasat la urma pentru ca-i mai mult de spus aici. Sunt mai retrase desi energice, dar amabile si zâmbitoare când te apropii de ele. Nu e greu de ghicit ca acasa ele sunt “seful”. Frumoase (nu neaparat surorile Afroditei) si trupese, au pieptul semet privind cu încredere spre viitor. Sunt foarte sensibil la aceasta podoaba, generoasa sau mai putin, nu asta conteaza, important este sa fie amândoi la fel. Imi aduc aminte de un cântec :

Nu conteaza cât de mari ai sânii,
Important e când si cum îi porti.

S-ar putea sa fi uitat sau schimbat din greseala câteva din cuvintele originale dar zau ca nu mi le mai amintesc, cred ca si Motu Pittis ar fi de acord cu mine.

Ia ascultati ...


Fruit de la passion

Nici stâlpii nu mai sunt ce erau odata!

...pe vremea când vorbeam noaptea cu porcii, ziua cu stâlpii, adica singur si câtiva ani mai tâziu...

… asa am fost eu întotdeauna, mai interiorizat. Domnule, n-am crezut ca înca ma poate enerva în halul asta o chestie ca povestea cu stâlpul, la 35 de ani distanta si la trei saptamâni de când mi-am reamintit-o. Nu-mi iese din cap! Trebuia sa repetam (în fata stâlpului, a cutiei postale, sau pur si simplu în clasa, cu un coleg pe post de colonel), cu patriotism si intonatie, pâna la o tâmpire colectiva si din fericire temporara (sper!), urmatorul paragraf din Regumalent: “Sa traiti tovarase (gradul), în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit (sau daca s-a întâmplat, ce anume). Sunt elev de serviciu pe companie, gradul si numele”. Ei bine, într-o dimineata, cel mai bun dintre noi, pentru ca întotdeauna exista un “cel mai bun”, ca si invers din pacate, a recitat exact textul de mai sus, litera cu litera, în fata comandantului. Care comandant, aproape cu lacrimi în ochi de bucurie ca cineva a fost în stare sa învete sub comanda lui pe de rost o chestie asa de complicata, a început sa-i explice binevoitor amicului nostru ca de fapt textul din Regulament trebuia adaptat de la “grad la grad”, “nume la nume”, “eveniment la eveniment”.

Asta în timp ce alt coleg, care a râs normal, adica în hohote, de ce se întâmpla, a fost pedepsit pentru ca “a luat în derâdere regulamentele militare”.

Mic exemplu al unei mari culturi

Va povesteam cu vreo doua luni în urma despre dificultatile unor experti în educatie din vestul civilizat de a întelege ca Brancusi este român. I-auzi una deci, vorba poetului. Si-acum i-auzi doua. Se întâmpla acum trei sau patru ani. Vazusem filmul “Je vous trouve très beau”, mie mi-a placut, un filmulet delicat franco-român, dar nu cu actorii lor si caii nostri cum se faceau odata. Era cu Medeea Marinescu si Michel Blanc, filmat si în România si în Franta. La câtva timp dupa premiera, Thierry Ardisson, unul dintre cei mai în voga moderatori TV din Franta la ora aceea, i-a invitat pe cei doi actori în emisiunea lui Tout le monde en parle, împreuna cu alte personaje-vedeta ale zilei. Au vorbit vrute si nevrute, ca la orice emisiune unde se râde mult, se face si oleaca de bârfa si se vorbeste si fara perdea câteodata. La un moment dat fiecare din cei doi a fost întrebat cum îsi apreciaza partenerul. Medeea Marinescu a spus despre Michel Blanc ca în timpul filmarilor a fost o “rara avis“. Tacere lunga, zâmbete strâmbe ca si cum auzisera începutul unui banc si asteptau poanta. “Ça veut dire quoi, rara avis?”, întrebarea asta a fost pusa într-un (prea) târziu de însusi Ardisson. Saraca fata, ce sa faca si ea, a tradus... Imi este greu acum sa pun în cuvinte perplexitatea din ce în ce mai mare a celor de pe platou, si erau vreo zece, actori, scriitori, oameni politici. Si în româneste când spui “pasare rara”, foarte (foarte) multa lume stie ce se mai ascunde în spatele acestor doua banale cuvinte alaturate. Poate nu toti stiu cine a spus-o, când, despre cine si în ce împrejurari. Dar pasare rara înseamna ceva cu adevarat rar, nu o simpla curca sau gaina mai greu de gasit prin curte pentru ca s-a ascuns în cuibar. Din pacate ei doar asta au înteles. Uite-asa un gând frumos poate deveni ofensa uneori, din vina celui care asculta si nu stie cum. Si-mi aduc din nou aminte de Moisil care spunea : “Cultura generala este ce-ti ramâne dupa ce uiti tot ce-ai învatat“.

Avem nevoie de urât...

... ca sa ne bucuram mai mult de frumos. Frumosul este peste tot dar nu-l vedem mereu. Avem la fel nevoie sa fie din când în când întuneric ca sa ne putem desfata când iesim la lumina. Chiar daca ne dor ochii, de fapt nu ne dor din cauza luminii, ci a întunericului dinainte. Ne este de folos noaptea ca sa ne putem trezi fericiti a doua zi. Si dragostea este mai frumoasa ziua. Este bine când ne este frig ca sa ne lasam mângâiati de o raza calda. Macar un dusman sa învingem ca sa ne putem pretui apoi prietenii care ne-au ajutat. Sa ne doara rana unei tradari ca sa fim mai aproape de cei care-au ramas alaturi de noi. Sa ne fie o scârba infinita de un ipocrit care ne lauda strâmb, ca sa-i putem multumi celui sincer care ne-a spus ca am gresit. Trebuie sa ne faca cineva rau ca sa aflam cât de mult bine suntem în stare sa facem noi. Sa simtim arsura minciunii altuia ca sa gasim drumul drept al adevarului nostru, chiar daca uneori nu ne place.

Si sa ne calce pe nervi un tâmpit ca sa vedem cât de frumosi sunt oamenii normali.

Pauza la povesti!

Draga Arrme,
Ai ales foarte prost momentul sa ma înveti limba româna într-o româna (italiana?) aproximativa si defaimatoare chiar la adresa limbii pe care o aperi. Ce se pare ca înca nu ai înteles (în ciuda evidentei) este ca în timp ce tu ai jignit, eu ti-am raspuns doar ironic. Iti explic: cacofoniile si toate jocurile de cuvinte au fost intentionate. Ti-am citat din Eminescu pentru a vedea ca si la el se pot gasi cacofonii. La Eminescu însa se numesc “licente poetice”, la mine cacofonii pur si simplu, chiar daca cautate (vezi ce simplu este?, hai încearca si tu). Puteai sa raspunzi la fel, dar ai ales alte arrme. Se pare ca ne cunoastem, dar nu sunt sigur ca vreau sa stiu cine esti. E un fel de a spune ca de fapt nu ma intereseaza absolut deloc cine esti. Te ascunzi sub un pseudonim, nu aici este problema, ci faptul ca la adapostul lui împrosti cu laturi. M-am uitat pe Google dupa “arrme” si, din nou coincidenta, am gasit o referinta nostima: “l'hummour est la meilleur arrme contre la morosité“. Fara îndoiala ca au gresit si ei punând un “r“ în plus, dar e bine sa tii minte remarca. Asta vrem sa facem noi pe blog, repet, vrem. Câteodata ne si iese. As fi vrut sa citesc si eu ceva scris de tine, dar altceva.
Nu spun ca e ultima data când îti scriu (raspund). Daca scrii decent, o sa-ti raspund la fel. Daca nu, nu.

...si m-am tras cu avionul de la Baneasa la Charleroi...

…obosit dupa atâtea nopti de “dezbateri“, suparat – cu o seara înainte fusese furtuna aceea teribila la Bucuresti si o creanga cazuse peste masina închiriata a colegului meu venit tocmai din Australia facându-i praf capota motorului, din fericire totusi mergea, m-a si adus la aeroport, el a mai ramas la mine câteva zile, asa l-am obligat sa vina la noi si în Franta, sa-mi dea cheile, nu?, iar o sa “câstigam” vreo doua nopti, mai avem niste resturi de povestit – suparat ca plecam, suparat ca totul fusese atât de frumos, suparat ca plecam de-acasa, bucuros ca plecam acasa. Unde-i acasa, pâna la urma? Grea întrebare, adica întrebarea-i simpla, raspunsul e greu. Filosofie de doi bani... M-am cam saturat de avioane. Da’ nici cu masina nu mai am chef. Da, da’ macar în masina faci ceva, conduci, aici nu faci nimic, doua ore jumate... Si cu masina cât dureaza, ai? Asa e, 33 de ore, când ajung sunt o leguma, am facut drumul asta de 40 de ori. 33, vârsta lui Hristos. M-am tacanit, am venit sa petrec si am ajuns la Isus. Cine n-a avut amestecul asta de gânduri care umbla bezmetic prin cap la o plecare sau sosire? Urmatorul voiaj pe 10 iulie la Barcelona. Pe urmele lui Gaudi… Si înainte, pe 7, mergem la concertul lui Cohen. 30 de ani de mariaj! Dumnezeule! «It seems so long ago, Nancy was alone». La Nancy a facut Andreea facultatea. Cum se leaga toate, toate… Ei îi place «In my secret life…». Cu ea am fost si la Mark Knopfler acum vreun an. Pe urma m-a pus sa-i umplu un mp3 numai cu Dire Straits. Hai baiatu’, desteptarea, Cohen are peste 80 de ani, Knopfler vreo 65, tu nici 60, pieptul bombat, fundu’napoi, suge burta, capul sus… Si m-am asezat la coada…

«…‘te dreacu’ da prostu’ dreacu’, asa mergi tu la Sarleroa tarane ?», «Ce vrei bah, sa moara mama, ce, mi-am pus gumari?», alaturi o doamna povestea : «…am venit ca tata este foarte grav…», «Aveti doua kilograme în plus, trebuie sa platiti 30 de euro», «Scoate bah dou kile da toale, sa moara copiii mei si pune-le pe tine, esti dilimache sa dai 30 da euroi?», în fata mea o pereche se pupa pentru ca ea ramânea, în spate alta se pupa mai vârtos cu toate ca plecau amândoi, «Dar ce are?», «E în ultima faza, acuma e într-un spital paleativ», «Va dorim calatorie placuta, mergeti pe culoarul verde», «…si la mine mama s-a prapadit în doua saptamâni», «Intelegeti româneste?», «Da-te dom’le deoparte, ca copiii au prioritate!», «Pardon, poftiti Doamna», «…dar avea dureri mari?», «Scoateti cureaua, ceasul, chei, tigari, bricheta si pantofii, tot ce aveti prin buzunare», «...da, era deja pe morfina», «OK, poftiti, drum bun», «Pasagerii pentru cursa spre Charleroi… are invited to the gate number…», «Lasati-ma sa trec, am un copil cu mine», «Buna ziua, locurile sunt la alegere», «Dati-mi voie, sunt cu un copil», «Fasten your seat belts», «Cum face vaca puisor?», «Meeeeee!!!», «…urmariti instructiunile în caz de avarie…», «…si pe tata l-au pus pe morfina», mi-am îndesat în urechi concertul de la Berlin cu Pink Floyd, «…dupa ce va puneti masca de oxigen va ocupati de copii si de persoanele de lânga dumneavoastra», multumesc, lânga mine este o tovarasa de 80 de ani, «Hey you…», «…temperatura în Charleroi, destinatia cursei noastre, este de 18°, cerul este usor acoperit», ce frig fratioare, eu plecam de la 32°!, «M-au pus sa scot tot din bagaj pâna am gasit briceagul», «Da catelul cum face?», «Meeeeeee!!», «…your captain Florentino Fernandes and his crew wish you…», «Together we stand, divided we fall, we fall, we fall…», «Vom intra într-o zona de turbulente, va rugam sa va asezati si sa va legati centurile», sper totusi ca n-o sa «we fall, fall, fall», «…îndreptati spatarele scaunelor», «Good bye, cruel world, I’m leaving you today», ei poftim, acuma v-ati gasit si voi sa cântati asta, «Hello, hello, hello, is there anybody in there?», asa mai merge, «Nici nu se mai poate scula din pat», «I have become comfortably numb», «Da’ oita cum face?», «Meeeeeeeeee!!!», «Bravo, îngeras», «Dumneavoastra lucrati în Belgia?», «Da, îngrijesc doi batrâni foaaaarte de treaba», «Does anybody here remember Vera Lynn», buf, zdrang, a aterizat ca o cizma si totusi lumea aplauda, «Am aterizat pe aeroportul din Charleroi», «Dati-va deoparte, sunt cu un copil, nu vezi dom’le ca plânge?», «Va mai asteptam sa zburati cu compania…».

«Bine-ai venit baietelu’» (adica io), tzoc, tzoc, tzoc si gata povestea, mai departe nu va spun.

Si pe urma am plecat (de) acasa...

... cu Mark Knopfler în cap


Going Home

Eu cu costum de gala ...

Imi aduc aminte ca în copilarie, când imaginatia noastra foarte fecunda nascocea cele mai aiurea potriviri de cuvinte, dadeam pe goarna unele titluri de (posibile) filme: Cine-a-nfipt laleaua-n brânza sau Contesa chinuita pe etajera.

Uitându-ma la poza pe care-am pus-o ieri m-a apucat un râs nebun când mi-a venit în minte un alt titlu: Vaca cu chiloti de tabla...

Versiunile 18.5 demo si alaturi 58.5 cu adaugiri dar si unele lipsuri

... si uite-asa m-am trezit eu vorbind:

Stimati profesori si dragi colegi,

Acum vreo doua nopti mi-am pregatit pe la patru dimineata un discurs de o ora. Apoi, când am aflat ca nu avem decât un minut la dispozitie, am taiat mai întâi sfârsitul, pe urma cuprinsul, iar azi dimineata m-am hotarât sa renunt si la introducere. Asa ca am ramas doar cu prefata. Am întrebat-o pe sotia mea ce pot sa spun într-un minut, cu ce sa încep si ea mi-a reamintit un citat din Jean Cocteau despre timpurile conjugarii verbului “a iubi”. Pentru ca tot ne amintim aici de timpuri, de alte timpuri. Spunea Cocteau ca “trecutul nu-i nici perfect si nici simplu, prezentul nu-i decât indicativ iar viitorul este conditional“. Cel mai comod si lipsit de riscuri este sa vorbesc deci despre prezent. Eu sunt tot în Franta, iar sotia mea tot psihiatru. Ea ma trateaza, iar eu în schimb am convins-o sa faca sport, Domnule Profesor C. Pot spune ca sunt antrenorul ei privat. Fiica noastra are 25 de ani si lucreaza de sase luni ca asistent de comunicare la o companie din Paris. 

Ne atragea atentia actuala Doamna Directoare adineauri ca ne-am întâlnit azi “ca sa refacem prieteniile”. Ce prietenii sa refacem? Am stricat noi vreo prietenie? Nu cred... Un filosof drag mie spunea ca o prietenie desavârsita este o prietenie terminata, de la care nimeni nu mai asteapta nimic. Prietenia noastra este departe de a fi asa: eu stiu ca mai am înca de dat si vreau înca sa mai primesc de la voi. Nu-i nici o graba. Din punctul meu de vedere, si va doresc si voua la fel, am tot timpul sa astept, îmi doresc ca zeci de ani de acum încolo sa ne oferim noi dovezi de prietenie. Vom avea astfel macar scuza nepunctualitatii si nu a sfârsitului.

Va multumesc ca existati si pe data viitoare! Sa fim mai multi si sa fie mai bine!