La Costinesti a fost o încheiere plictisitoare a doua saptamâni pline de altfel de viata decât ce traiam noi de obicei. Arsi de soarele de munte si apoi copti de dogoarea Deltei, am zacut o saptamâna pe plaja fara frica de a ne arde. Cu Cohen la cap si cartile în mâna. Zi dupa zi, de multe ori si noaptea ca sa prindem rasaritul dimineata. Dormeam pe plaja, mâncam pe plaja, jucam pe plaja. Ne era lene sa mai mergem acasa.
Câteva marunte întâmplari au zdruncinat însa monotonia sederii noastre la mare. Nu gasiseram nici o camera libera în Costinesti. Totul era rezervat cu mult timp înainte. Când eram aproape sa renuntam si sa ne întoarcem la Bucuresti am gasit o camera în satul vecin, la Schitu. Treceam o linie de tren, un lan de porumb si eram în tabara. Dar camera se elibera a doua zi. Asa ca prima noapte am dormit în gradina, pe niste gramezi de paie si înveliti cu toalele oferite generos de gazda, sub acoperisul stelelor si privirilor ironic-dispretuitoare ale unor demoazele care stateau în cea mai frumoasa odaie a casei, aveau si balcon.
Intrati în drepturi a doua zi si într-o camera confort patru îmbunatatit (adica o scândura din dusumea lipsa, salteaua gaurita si plina de cocoloase si un broscoi care a trebuit sa iasa el ca sa intram noi, patru am fi fost cam multi) am capatat si permisiunea de a folosi masa si o bancuta care erau afara sub un umbrar chiar lânga balconul simandicoaselor. Nu stiu de ce venisera fetele alea la mare, tot timpul erau acasa si nici foarte bronzate nu erau, din câte ne-am dat seama. Si pentru ca ne-au privit cu indiferenta si chiar cu superioritate, nu, lor nu le-am aratat legitimatia, am încercat însa sa meritam dispretul lor. Asa ca rareori când mai veneam pe-acasa si mai mâncam ceva la masa noastra, neaparat când erau si dânsele la aer pe balcon, nu respectam nici macar putinele norme de buna crestere care mai puteau fi respectate în contextul acela. Placerea cea mai mare era sa mâncam harbuz înfundându-ne fata în felie si sorbind cu zgomot miezul dulce. Scuipatul sâmburilor desavârsea opera, astfel ca intrau repede în casa. Nu eram decât niste mitocani neciopliti. Si asa am ramas pâna la plecare.
In caietul de whist mai ramasese loc exact pentru cele câteva partide pe care le-am mai jucat în tren pâna la Bucuresti.
PS Mai greu de gasit lubenite la vremea asta, poate doar murate..., d’alea la care se manânca si coaja.
... de la Fata Moshului. A doua va urma mai încolo.
De ce cuvântul “abreviere” este atât de lung? Ca sa poti aprecia pe cineva care vorbeste putin.
De ce pentru a opri Windows-ul trebuie să dai click pe START? Din optimism, ca tot tu sa-l pornesti din nou.
De ce nu există hrană pentru pisici cu aromă de şoarece? S-or fi saturat si ele...
De ce aeroportul se numeşte “terminal”? La aeroport mai si ajungi, nu doar pleci.
De ce sunt spălate prosoapele de baie…Atunci când te ştergi nu eşti curat? Pentru ca e multa murdarie în oameni.
De ce piloţii kamikaze poartă cască? Ca sa nu ajunga desfigurati pe lumea cealalta unde-i asteapta zeci de fecioare.
De ce pentru “separaţi” se foloseşte un singur cuvânt, în timp ce pentru “cu toţii” se alătură două cuvinte? Tot din optimism…
De ce nu poţi arunca un bumerang? La gunoi adica, ba poti, da’ înceeeet!
Ce vroia să facă omul atunci când a descoperit că vaca dă lapte? Sa suga, deh, instinctul!
De ce sucul de lămâie conţine arome identic naturale, în timp ce detergentul de vase conţine suc natural de lămâie? Nu stiu de ce, dar de aia daca bei mult suc de lamâie te îngrasi, în timp ce detergentul degreseaza.
Mai departe la Dunia (între o matura si salata de hamsii), Madelin (neaparat când nu viseaza) si Costel (pune mâna pe plaivaz, Maître!).
La plecare, mamaia grijulie a scos dintr-un butoi din curte trei scrumbii mari pe care le-a împachetat in niste bucati de hârtie de sac: “Na-va maica, s-aveti pe drum daca vi s-o face foame“. Si ni s-a facut, în gara la Tulcea asteptând expresul de Tandarei. Trebuie sa spun ca dupa o saptamâna de pustietate eram din nou salbaticiti, arsi de soare, nerasi si cu parul încâlcit. Jucam carti si mâncam în sala de asteptare. Caietul de whist era deja plin pe jumatate iar noi ajunseseram la cinci carti în mâna. Pe masa la care stateam noi erau capetele, pieile si oasele scrumbiilor si resturi de la o imensa pâine neagra pe care o daduseram gata. Atunci mi-am adus iar aminte de Mâneni care povestea ca la tara oamenii se pot satura mâncând o pâine întreaga numai cu capul de la o scrumbie. Asa e de sarat si interminabil: sugi din el si mai iei o bucata de pâine. Pe urma totul se regleaza cu apa...
“Ce faceti ma aici ? “. Ne-am uitat înspre directia de unde venea vocea si am vazut exact ce banuiam : un militian tinerel cu camasa desfacuta si unsuros de asudat ce era se uita la noi cu un chistoc de tigara lipit de buza de jos, un ochi închis din cauza fumului si cu mâinile în buzunare. Nu-i vorba ca nici noi n-aratam mai grozav. Dar aveam o licitatie mai complicata asa ca am continuat sa jucam. “N-auziti, cu voi vorbesc !”. Toata viata am avut fata de militieni o condescendenta care nu venea din respect ci din comoditate. Stiam, o data chiar pe pielea mea, ca daca un militian vrea sa-ti gaseasca nod în papura, ei bine, poate. Dar daca ai dreptate si mai ai si energie, nervi, rabdare si timp sa ti le pierzi ca s-o dovedesti, n-ai decât sa te bati pâna câstigi. Eu mi-am zis mereu ca nu merita efortul si oricum nu se schimba nimic. Si totusi atunci, faptul ca eram trei, ca de doua saptamâni eram rupti de civilizatie (daca ce aveam noi atunci în fata ochilor se putea numi civilizatie), ca era si el tânar, ca stiam ca nu facuseram nimic si mai ales ca atunci eram scandalos de tineri si teribili cu legitimatiile noastre de serviciu în buzunare (le-am avut peste tot în concediul ala, habar n-am de ce le-am luat la noi), toate astea ne-au dat un curaj la limita inconstientei.
“Nu cred, daca ai vorbi cu noi, ai spune buna ziua si pe urma cine esti. De unde sa stim noi cine esti ?“. “Pai nu se vede, sunt militian ! Voi nu stiti ca n-aveti voie sa jucati jocuri de noroc în «spatii publice»?“, se vedea ca stia (partial) expresii din regulament dar si ca era putin descumpanit. “Asta nu-i joc de noroc dom’le, nu-i poker, se cheama whist“. “Ai ma, nu ma loati pa mine cu d’astea, ce, eu nu vad ca aveti cinci carti în mâna?”. “Da’mneata când joci poker faci tabele? Si unde-s banii, pe ce jucam, pe oase de scrumbie? Si-ntâi si-ntâi dumneata sa ne spui noua «tovarase», nu «ma» ! “. “Da’ unde lucrati voi?“ a mai întrebat, într-o ultima încercare de a ne dovedi ca el are uniforma. “La MINISTER” a cazut raspunsul impertinent, ne-am scos toti trei portofelele si i le-am bagat în ochi, ca-n filme, sa vada legitimatia în tipla, de parca noi eram politistii. Era impresionant probabil, scria într-adevar "Ministerul Industriei Constructiilor de Masini Grele", i le-am tinut destul timp în fata ca sa aiba timp sa le citeasca pe toate. “Când terminati va rog sa strângeti si sa curatati masa! Traiti !“. Meciul se terminase dar trebuia sa aiba el ultimul cuvânt.
Spalati, curati, cu o moleseala placuta în oase dupa atâta umblat pe coclauri am plecat la Tulcea. De acolo, cu un vapor “clasic” am ajuns în vreo opt ore la Sfântu Gheorghe. Aveam de gând sa stam o saptamâna în Delta si înca una de leneveala la mare. Alte coclauri, alte bagaje, alta recuzita. Solutii si creme contra tântarilor, niste sticle de votca, foarte utile dupa cum aveam sa constatam, tigari, casetofonul, aici intra prima oara pentru mine în scena Cohen, multe baterii, biblioteca de 52 de carti, câteva pixuri si un caiet de o suta de file. Inca de la urcarea în tren am început sa jucam whist si am jucat vreme de doua saptamâni, pâna ne-am dat jos din tren, ajunsi din nou în Gara de Nord la sfârsitul vacantei.
Intre timp s-au întâmplat o multime de lucruri. In primul rând la Sf. Gheorghe era un soare de plumb si nu stiai daca pe ulite era praf sau nisip iar pe plaja nisip sau praf. Toata lumea era astfel acoperita cu o crusta de jeg care proteja contra bolilor de piele si tântarilor. Se stie ca paduchii si râia nu se simt prea bine în carutele cu coviltir, dar au o preferinta pentru anumite scoli din cartierele de lux bucurestene si nu numai. Contrar legendei, tântarii sunt destul de disciplinati acolo si nu prea ies la iveala decât între anumite ore seara. Tot atunci apareau de sub acoperisul de stuf de la casa si sub umbrarul din curte unde ne faceam veacul niste paianjeni uriasi cu care aveam relatii amicale, nu pe noi ne vânau ei. Gasiseram destul de repede o camera cu un pat dublu si unul mai mic. Am tras la sorti ordinea si în sase nopti ne-a venit rândul la fiecare sa dormim singuri fix de câte doua ori.
Gazda era o mamaie care se învârtea fara rost toata ziua prin curte. Nici mâncare nu facea, dovada ca noi mâncam la o vecina care gatea pentru vreo zece turisti. Am avut parte de peste de toate soiurile, în toate felurile, numai prajituri din peste n-am mâncat atunci. Pentru celelalte doua mese ale zilei la magazinul universal gaseam o varietate infinita din pateul de ficat celebru pe atunci (si acum mi se întâmpla sa visez la el), conserve de tot felul, brânza, parizer si o pâine remarcabila. Tuica de prune, rachiul de Turt si “Corabioara”, faimosul vin rosu de Murfatlar, completau meniurile noastre variate. Legume erau la discretie în gradina casei, oricum se stricau si erau date la porci.
Tataia era mereu plecat cu treburi: ba pe balta, ba la crâsma. Personajul central era asadar Albertus, un pui de lipovean de vreun an, blond si cu ochi albastri, care râdea la noi mereu. Ca sa-l aiba sub ochi tot timpul cât trebaluia vrednica în batatura, mamaia îl punea de dimineata pe oala si oala în mijlocul ograzii. Preventiv. Din când în când, ca sa vada care mai era situatia, striga: “Cacu-te-ai Albertus?”, la care nepotul raspundea cu un tipat scurt. Albertus era astfel bronzat uniform.
Saptamâna a trecut repede: plaja la mare, plimbari cu barca sau cu vaporasul pe canale si în “Delta mica”, la sudul bratului Sf. Gheorghe si multe si noi experiente culinare. La o cherhana am vazut cum se face si mai ales cum iese un bors pescaresc adevarat si saramura din burta de crap facut pe tabla cu sare mare. In lungile povesti cu un pahar de votca în fata sau simplu cu sticla trecând din mâna-n mâna am înteles de ce n-o sa mai prea avem sturioni si icre negre si nici foarte mult peste. Câta dreptate aveau mi-am dat seama asta vara, dupa 35 de ani. Am vazut “ciulinii de balta”, mâncarea locuitorilor din Delta în timpul foametei. Am învatat si cum se ajunge cu briceagul la miezul lor dulce ca miezul de nuca noua, ferindu-ne de spinii durerosi. Am vazut ceea ce înca mai era atunci insula Sahalin si undeva, în mijlocul unei balti, un vechi far care odata era pe malul marii. Si am mai vazut la o cherhana ceva ce n-am sa uit niciodata: o anghila de vreun metru cu burta despicata pe toata lungimea, curatata si care nu trebuia decât pusa la gatit a sarit din vasul în care fusese spalata si s-a pierdut unduindu-se printre trestii spre fundul negru al apei. Tot atunci am aflat ca cea mai curata apa din balta este acolo unde este neagra: ïnseamna ca e limpede si se vede mâlul de la fund.
Cât am stat în Delta n-am baut decât apa din Dunare, fara sa ne întrebam nici atunci, cum nu ne-am întrebat nici în Retezat, de unde vine apa asta si pe unde trece. Si fara sa avem bineînteles nici o problema cu burta.
PS A propos de microbi. Chiar daca este vorba de cu totul altceva, azi am aflat ca un coleg de birou are gripa A (H1N1). Daca o sa vedeti ca nu mai scriu, sa stiti ca v-am iubit. Si sa fiti linistiti, tot ce pleaca de pe calculatorul meu este "curat", am un antivirus bun.
Fac o pauza cu concediul, tot trebuia sa schimbam bagajele. Am altceva mai urgent!
In oras s-a terminat de câteva zile Festivalul Mondial al Marionetelor. Charleville-Mézières este capitala mondiala a teatrelor de papusi, aici este si Institutul International al marionetelor unde multa vreme director a fost o românca. Din doi în doi ani, timp de aproape doua saptamâni, sute de companii mai mari sau mai mici din toata lumea dau spectacole pe strada, în piete, în sali, pe malul Meusei, ai zice ca întreg orasul este un imens teatru de papusi. Toata urbea este sub ocupatie.
Anul asta ne-am oferit sa gazduim pe perioada festivalului un numar de artisti sau oficiali, benevolatul este un obicei frumos aici. Trebuia sa vina la noi o ziarista din Camerun si doi actori (o ea si un el) din Serbia. Din pacate pentru ea, Doamna din Camerun a preferat sa stea la o familie de francezi, pe de o parte poate ca nu i-am inspirat încredere, deh… români, pe de alta, tot poate…, da’ mai bine tac, mi-am adus aminte de marca aceea faimoasa de patefoane “His master’s voice” cu catelul care sta cu ochii tinta la stapân, dar dac-am zis ca tac, tac, poate o fi fost un mic exemplu al acelui faimos “rasism pe invers” despre care am mai vorbit. Ori, ca sa nu fiu rau, a fost doar o mica bâlba de organizare. Asa ca au venit doar tinerii sârbi, fata de 26 de ani, baiatul de 30, actori de meserie.
Am fost spre seara sa-i întâlnesc în oras si sa-i aduc la noi. Erau dupa un drum de vreo sapte ore cu masina cu un cuplu de francezi din Nantes, tot marionetisti, la care au facut un mic stagiu de o saptamâna înainte de festival. Francezii, foarte buni vorbitori de franceza si un pic de engleza, începatori în faza de dat din mâini, iar sârbii buni vorbitori de engleza. I-am vazut obositi, iritati, tristi, cu o lehamite greu ascunsa sau mai degraba neascunsa, tot timpul cât frantuzoaica mi i-a “predat” cu proces verbal explicându-mi cât de putine obligatii avem noi fata de ei. Zâmbeam, ei i se parea ca amabil, dar eu ma gândeam la ce era acasa pregatit prin frigidere si cuhnii. Incerca sa ma convinga ca ei abia asteapta sa iasa în oras “ca doar de asta au venit, sa joace si sa viziteze”, neaparat singuri, neînsotiti. La sfârsit si-a adus aminte sa-mi atraga atentia ca o sa ne întelegem cam greu pentru ca tinerii nu vorbesc decât engleza, ca si cum sârba nu se pune iar franceza lor unica s-ar pune de doua ori. Ma rog... m-am întors spre baieti si le-am spus sa nu-si faca griji, o sa ne întelegemîn engleza. I-am vazut cum s-au luminat, fata si-a scos chiar la vedere cei mai doi ochi negri pe care i-am vazut vreodata si am recunoscut pe loc toti trei (mai putin frantuzoaica), cu voce tare si în engleza ca asta este unul din avantajele tarilor din est. Oftatul lor de usurare a fost atât de minunat, de insolent si de spontan încât doamna respectiva i-a fulgerat scurt cu privirea si a continuat sa ma învete ce am de facut.
Bineînteles ca nu doreau decât sa stea linistiti, erau obositi, le era foame si nu prea aveau ”dispozitie” sa petreaca o seara în oras, deci am ramas acasa la povesti pâna pe la 1 noaptea. Le-am dat un rând de chei ca sa nu fim legati unii de altii. A doua seara i-am invitat si pe cei doi francezi, fostele gazde ale amicilor nostri. I-am luat cu masina de la hotel, bineînteles. Dupa ce au mâncat antreurile si am facut o pauza sa se aseze prin burti zacusca, placinta cu praz, mamaliga cu brânza si ceapa verde în strachini de Horezu si telemeaua cu rosii (brânza la început? Brrrr!), au vrut sa plece la hotel, credeau ca-i gata. Prietenii nostri, întremati si odihniti, obisnuiti cu petrecerile lungi si domoale, chiar daca ”pe stil vechi”, zâmbeau cu întelegere si subînteles. Asa ca au gustat si din somonul la cuptor cum doar cuptorul nostru stie sa-l faca si putin pui cu rosii si usturoi, doar de curiozitate si direct din cratita. Cred ca au mai ciugulit si niste tarta cu mere, dupa care i-am dus înapoi la hotel, tot bineînteles.
Baietii au învatat repede rostul casei. Dimineata plecau devreme sa-si monteze scena, Toma îsi faceaomleta lui cu sunca iar Jovana cafeaua pentru toti si lasa un biletel pe masa în bucatarie : “Buna dimineata“ pe sârbeste.
Ne-am simtit bine împreuna, si noi si ei, aici nu se poate minti, cât am fi de “actori“. Am facut cu ei turul Ardenilor, au vazut catedrala din Reims, am fost si în Belgia sa bem o bere de Orval, “regina berii“ si m-au întrebat daca n-au nevoie de viza pentru Belgia, ca aveau doar pentru Franta. Ce mare tâmpenie e totul ! Acum vreo 30 de ani noi românii trebuia sa avem viza de Iugoslavia, acolo era orizontul pentru noi, nici macar pentru toti ! Cine a vrut sa-i termine? A propos, ca tot s-a dezbatut subiectul zilele astea: Jovana este din Serbia iar Toma de origine croata si pareau ca se înteleg foarte bine, nu s-au batut. La niste prieteni de-ai nostri au stat 5 iranieni si în casa de alaturi erau 5 israelieni si nici aia nu s-au batut, ba chiar au petrecut strasnic serile cu totii. Si-atunci? Intelege cineva ceva?
La plecarea lor cu trenul spre Paris am facut ca-n Creanga: ei mi-au promis ca la festivalul urmator vor veni tot la noi, daca pâna atunci mergem si noi la Novi Sad, poate de Pasti. Numai ca în Amintiri, copiii nu aveau ochii în lacrimi, ca Jovana. Si pe urma, când vor ajunge ei la Cannes pe covorul rosu, noi o sa fim invitatii lor, într-o loja VIP... Zau ca mergem, promit, sa dea Dumnezeu!
Asadar în vara lui ’75 ne venise rândul sa plecam în primul nostru concediu. “Ba, asa concediu lung n-o sa mai aveti decât înainte de pensie!”. Avea dreptate directorul, primul concediu dupa repartitie era de fapt pentru vreun an si jumatate de osteneala pe câmpia muncii. Nu mai tin minte care era dominanta starii mele sufletesti atunci, probabil asteptam vacanta cu aceeasi nerabdare ca si-acum. Cu cei doi ingineri de sistem, Michi si George, ne-am hotarât sa facem un concediu de pomina : circuit prin Retezat, Delta si Costinesti, chiar biletele de tren erau luate tot în circuit. Iata-ne deci cu noaptea-n cap în Gara de Nord, cu rucsacurile pline de conserve de fasole cu costita si cârnati, altceva nu prea aveam de ales si multe supe la plic. ”Sa nu puneti banii în acelasi buzunar cu hârtia igienica ! ”, asta a fost singurul sfat primit de la tata, probabil de’aia îl tin minte si acum asa cum si el îl stia de la tatal lui… Si mama mi-a spus multe lucruri foarte importante pe care nu mi le mai amintesc.
Spre dupa-masa ajungeam în Hateg la Subcetate si de acolo într-o mica halta, Ohaba de sub Piatra, de unde se vedea masivul Retezat. Obisnuiti cum eram cu bulevardul Bucegilor, vedeam parca prima oara niste munti adevarati cu vârfurile albe în august. Dupa câteva ore de mers pe jos (parca am luat si un tractor, oare?) am ajuns la Cabana Pietrele unde voiam sa ramânem o saptamâna si sa facem trasee de o zi. De acolo se poate ajunge la aproape toate frumusetile cunoscute ale masivului: vârfurile, dintre care Peleaga si Retezat sunt cele mai faimoase, lacurile si taurile adânci si pline de povesti, rezervatia. Am ajuns la vremea apusului. Jos în valea Stânisoarei unde era cabana, se ridicau deja aburii si racoarea noptii în timp ce culmea muntelui de alaturi era scaldata în soare. Senzatie stranie de alta planeta, fara atmosfera, unde lumina taie precis vidul în doua: pâna la linia asta este zi, de aici încolo e noapte. Mirosea a umed si a crud. Cabana era plina dar am gasit trei locuri la priciuri, într-un corp nou cu iz de lemn proaspat si rasina. Noaptea în “patul” larg si jilav, la unu, doi, trei ne rasuceam toti o data.
Mai era cu noi acolo în pod o familie din Jimbolia. El fotograf, ea nevasta de fotograf si alta ea, Melitta, 17 ani, o frumoasa fata de fotograf. Ele aveau o lavita a lor pe peretele de alaturi. Ne vedeam doar seara: ei ... mai pe lânga casa, poze, plaja si plimbari scurte, noi plecam dimineata si veneam târziu, uneori dupa ce se întuneca. Mâncam si stateam la vorbe lungi pâna la ora culcarii. Colegii mei, pasionati de fotografie, discutau cu tatal, eu, deloc pasionat de asa ceva, vorbeam cu Melitta, ce sa fac... Intr-o seara am zabovit mai mult în jurul unui foc de tabara la refugiul Gentiana cu mai multe grupuri de studenti de prin toata lumea, cu o ghitara, multa muzica si bere si am ajuns la cabana pe la 11 noaptea. “Ma temeam sa nu fi patit ceva...”, era chiar îngrijorata, iar eu m-am întrebat multa vreme dupa aceea cine “sa nu fi patit ceva”, noi..., eu...
Frumos era dimineata ritualul spalatului. Mai sus de cabana, la câteva zeci de metri era locul unde se umpleau bidoanele cu apa. Ceva mai la vale câteva pietre stateau în calea apei domolind-o putin si acolo se spala lumea pe dinti. Chiar în fata cabanei un bustean cazut într-o dunga facea un mic bazin si acela era locul unde ne spalam pâna capatam o culoare sanatoasa, vinetie. Departe la vale erau niste constructii futuriste din bârne cu niste cabine cu podeaua gaurita suspendate deasupra apei, unde era vâltoarea mai mare. Ati ghicit, “toaletele”. Asa ceva nu mai vazusem, original, poate si igienic. Atunci m-am întrebat cam la ce distanta de noi este urmatoarea cabana, dar nu mi-am pus problema unde-ar putea fi în amonte ultima cabana înainte de locul unde ne umpleam noi bidoanele si ne spalam pe dinti...
In ultima seara la cabana, înainte de a merge la culcare, mi-am lasat mâna usor sa alunece pe chipul ei. Timp de aproape un an dupa aceea ne-am scris, avea de gând sa vina la Bucuresti la facultate. Toate scrisorile ei începeau cu o floare, decupata cu grija si lipita pe foaie.
A doua zi devreme am ajuns la gara Pui într-o remorca de tractor cu câteva vaci resemnate. Aflasem ca pe valea Râului Mare urma sa se construiasca un lant de hidrocentrale. N-am mai fost pe-acolo, mi-a ramas în ochi asa frumoasa cum era atunci. Mai tin minte ca seara eram în gara la Simeria si am mâncat o rulada de pui ungureasca grozava asteptând sa ne vina trenul. Ne grabeam la Bucuresti. Aveam doar o zi sa ne schimbam bagajele ca sa plecam mai departe.
Va mai amintiti povestea cu donatorul si transfuzia. Lucram deci de aproape un an ca stagiar la un centru de calcul în Bucuresti. Nu prea era ce m-asteptasem. Nu facusem nimic din ce-am învatat 4 ani plus unul de specializare, masterul de azi. 11 luni de cursuri de formare, de sedinte de partid, de alegeri UTC, de partid si sindicat, de primiri oficiale unde trebuia sa fim la 6 dimineata la stâlpul 54 pe Kisseleff ca pe la prânz trebuia sa treaca Bocassa cu Ceasca, 11 luni de învatamânt politic si de scandaluri cu directorul. Mai ales de scandaluri cu directorul. El, un tip dintr-o bucata, masiv, pe care rugby-ul îl facuse dur dar si cinstit, caruia îi placea viata cu tot ce înseamna asta frumos dar si uneori criticabil si cu un suflet “încapator” pe care încerca degeaba sa-l ascunda. Noi, veniti toti din facultate cu medii frumoase si cu o gramada de fumuri în cap, dar cam atâta. Unul facuse specializare în Statistica, altul în Lingvistica matematica, eu în Cercetari operationale si ne-am trezit peste noapte într-un abia înfiintat centru de calcul al unui minister. Si înca ce minister! Numai inginerii electronisti erau mai apropiati de calculatoare. Ne umbla mintea numai la publicat articole si la ce-o sa facem dupa ce terminam stagiul si plecam de-acolo. Eventual mai repede de trei ani. Sisteme informatice, fluxuri de informatii, aiurea, eram plini de teorie, dar de facut nu facuseram niciodata nimic. “Ba, daca partidul îti cere sa treci Dunarea înot, o treci ba, chiar daca nu stii sa înoti. Ai înteles? ... ‘re-ati ai dreacu’ ca nu stiti nimic!!”, ne spunea tare, sa se-auda pe geamul deschis la etajul 1 unde erau ministrii, dar ne mai facea si cu ochiul. Plecam si noi înjurându-l, mai încet si tot facându-i cu ochiul. Era ca la balamuc, o cearta permanenta. Cred totusi ca a fost cel mai bun director pe care l-am avut. Ce avea de spus spunea în fata, era iute la mânie, dar incapabil sa faca rau. Sa stii sa strângi mâna cuiva dupa o disputa, la rugby sau aiurea, asta nu-i pentru cei marunti. In plus, un tip cu umor nu poate face rau cuiva. Ori lui îi placea grozav sa glumeasca dar functia îl obliga sa fie si serios. In biroul meu mai era unul de acelasi calibru cu mine la ce prostii ne umblau prin cap, el era poate chiar mai grav: Gigel. Si mai erau si niste fete care dupa un început mai timid se modelasera dupa chipul si asemanarea noastra. Cu Gigel de exemplu n-am avut nevoie decât de o zi de încercari ca sa aruncam unul spre altul, pe diagonala biroului si pe la 3 metri înaltime câte o sticla de Pepsi si sa reusim sa le ciocnim în aer. Sticlele erau goale si evident s-au spart, asa cum calculaseram, în punctul cel mai de sus al traiectoriei lor, cu consecintele asteptate : tot biroul s-a umplut de cioburi. In timpul testelor fetele erau sub birouri. I-am spus uneia din ele: ”Laura stai cuminte acolo, facem noi curat, dar mai încet ca mă tai în sticle”. ”Ba mă-ta-i în sticle” mi-a raspuns ea calm, luând o gura de cafea, îsi luasera de toate în adapost. Când am vazut ca ne putem baza si încrede unul într-altul am pregatit ceva serios fara sa stim cui anume. Putea fi oricine, de la colegi pâna la ministru, trecând prin sefi, directori, oricine intra la noi. Am pus pe coltul unui birou, cel mai aproape de usa, un teanc mare de dosare cu copertile lipite una de alta. Deasupra, pe ultimul dosar, am lipit cel mai apetisant piscot de sampanie pe care l-am vazut vreodata: mare, auriu, crescut frumos si acoperit cu zahar vanilat. Il pudram în fiecare zi ca sa fie zaharul proaspat si mirositor. Cine a cazut în capcana? Directorul bineînteles! A intrat într-o zi ca o furtuna, cu scandal pentru unul din noi doi. A strigat ce-a avut de zis, s-a întors si când sa iasa a vazut piscotul cu coada ochiului si l-a luat din mers. Nervos cum era gestul a fost cam brusc si a ramas în mâna cu piscotul lipit de coperta si cu celelalte coperti atârnând ca o armonica pâna jos. Hârtiile erau împrastiate prin tot biroul. La asa succes nu ne asteptam nici noi. Ne-a apucat pe toti un râs nebun, râsul acela care nu mai tine seama de nimic... A iesit trântind usa si ne-a chemat la el prin secretara. Inca mai râdeam când am intrat în biroul lui si l-am gasit si pe el râzând cu lacrimi. “Ba, voi sunteti asa tâmpiti tot timpul sau numai din când în când?”.
Cred ca învatatul rolului pentru un actor este ceva care se deprinde la “scoala”, este o chestiune de exercitiu. Inainte sa-si dezvolte talentul de a încânta publicul, un viitor actor învata sa învete texte. Nu stiu exact cum face, sigur este ca el învata un rol mai usor decât mine. Pe urma viitorul actor mai învata sa “spuna” rolul, sa-l traiasca, sa-l interpreteze, sa-l filtreze prin sufletul lui. Si capata astfel si o usurinta de a vorbi, pe care nu o are orice muritor.
Dan Puric este un excelent actor. Deci prin formatia sa are capacitatea de a învata cu usurinta texte. De-a lungul carierei a devenit coregraf si un cunoscut artist de pantomima. Comunica deci (si) prin gesturi, nu (doar) prin vorbe. Cartea sa Despre omul frumos este surprinzatoare. Frumoasa fara îndoiala si mai ales interesanta pentru ca aproape jumatate din ea este formata din citate din filosofi, sfinti si Biblie. In cealalta jumatate autorul ne vorbeste cu mai putina “disciplina filologica” decât cei din care citeaza despre starea actuala a omenirii. Si astfel aflam ca: - poporul român este “o rasa”; - “Fixitatea speciei” este data de martiri, puscariasi si veterani de razboi, deci geniile, oamenii de stiinta si de cultura, printre care si D-sa, trec oarecum pe planul doi; - “In biserica realizezi ca existi, în MALL realizezi ca esti porc: bagi în tine, este marea crapelnita“. Intrebare, ca sa stiu unde ma situez: daca în biserica ma simt bine si linistit si fac piata la Carrefour, eu ce sunt?; - "Omul frumos nu mai este la moda, la moda este omul util, ... eficient, omul cip, teleghidat", deci, zic eu, omul frumos nu este util, eficient etc.; - Prima carte i s-a tiparit în 70000 exemplare. “Am ramas si eu foarte surprins (deci superlativul absolut, nota mea, DV) si de ce sa nu marturisesc (chiar esti curios sa vezi ce poate fi mai ceva decât foarte, tot nota mea), placut impresionat (esti un pic dezumflat, tot eu); - traim în “imperii ale urâtului” ; - omul rasaritean este superior omului apusean ; - “vom trai în haiducie“ ; - cartea este de fapt transcrierea unui sir de conferinte si predici (!!!!??) tinute în aproape toate judetele tarii, inclusiv în biserici...
Toate citatele sunt inevitabil scoase din context, dar pentru ca nu mi-am permis comentarii ci doar câteva silogisme, ma veti întelege ca n-am avut loc pentru toata cartea.
Imi cer scuze pentru aceasta paranteza, revin acum la titlul si subiectul acestui text. Poezia Minunea de Marin Sorescu începe cam asa, a trecut multa vreme de când o stiam pe de rost: “Lui Lungu i s-a aratat Dumnezeu azi-noapte. A avut el asa, o vedenie iesita din comuna care-a întors tot satul cu curu-n sus“ si se termina astfel : “Si a mers el asa, propovaduind prin pustie, pâna aproape de Caracal“.
Mandy, Make Up Your Mind ... Hai mai fato, hotaraste-te, da ori ba? Acum vreo trei saptamâni, într-o duminica, stateam la masa cu fetele pe o terasa revarsata pe un trotuar. Tipic parizian... Asta-mi place, sa stau eu si sa se mai plimbe si altii. Eram într-un miez de zi însorita si norocoasa, aproape de Place des Abbesses, la jumatatea drumului între Pigalle si Montmartre. Este unul din putinele lucruri si locuri care-mi mai plac în Paris. Aici nu te poti grabi pentru ca panta e mare si e greu de urcat repede, cartierul este boem si lumea amestecata. Nu sunt ambulante, politii, sirene si autobuze. Oamenii se plimba, unii manânca sau beau o bere, discutând în multe limbi sau pur si simplu tacând, într-o moleseala molipsitoare. Mâncasem ce ne daduse o fetita blonda cu ochi albastri, o prea frumoasa fata ca sa fie frantuzoaica. Si nici nu era. De dupa colt se auzeau aduse de vânt sunetele unei trompete, glasuri, aplauze razlete, din când în când un fluierat scurt si scazut de politist. Ne-am dezlipit cu greu de scaune, am facut câtiva pasi si ne-am asezat mai încolo într-un mic parculet cu platani, pe treptele unui chiosc. Se cânta si se asculta jazz, se mânca înghetata si se bea bere, uneori mai trecea câte o bicicleta luând-o în sus spre catedrala, era un concurs probabil si un gardian sufla timid în fluierul lui, sa nu deranjeze dar sa si deschida drumul ciclistilor. Atmosfera de început de secol…trecut. Era ceva ciudat însa, sunetele muzicii ma faceau din ce în ce mai atent. Nu era nimic strident, era o placere care se oferea si nu cerea nimic în loc. Dupa atâta saracie indecenta si ostentativa care cersea pe Elysée cu o seara înainte prin preajma unor bogatii si mai indecente, sa vezi în sfârsit ceva decent parea iesit din comun. Si cum nu-mi place ideea de excelenta a normalului am devenit atent. O voce cânta într-o engleza deloc mutilata. Fiecare muzician avea mai multe instrumente, în jurul lor pe jos erau sticle de apa si termosuri cu cafea, stai putin, asta-i altceva, nu par a fi chiar unii care îsi câstiga un pahar de bere cântând. In fata, pe o masa, mai multe CD-uri. Am cumparat un CD într-o pauza, am vorbit cu cel care cânta si “juca” la trompeta, ne-a povestit putin despre el si prietenii lui, pe urma s-a asezat sa se odihneasca cu o carte în mâna. Are acasa la Venice o nevasta si doua fete. Deodata l-am privit cu simpatie. Cine are o fata (sau fete) este un om adevarat. M-am uitat si pe internet si iata ce-am aflat. Richard Miller locuieste lânga LA, în California. Jazzul l-a purtat cam peste tot în America si prin alte parti. Dupa ce a facut un quartet de jazz la Paris în 1990 pentru câteva spectacole, Richard « Dick » Miller a revenit în Orasul Luminilor pe la sfârsitul anilor ’90 ca sa se alature francezilor Philippe « Alfred » Audibert, Siegfried « Ziggy » Mandace si Jean Cortes, îndragostiti si ei de jazzul anilor ’20. Au avut spectacole dar au cântat si pe stradute romantice si în bistrouri. Discul se si numeste « Hot Jazz dans le Boulevard » si se pot auzi chiar zgomotele strazii.
I'll Be a Friend With Pleasure
Hot Lips Lumea vorbeste, cineva bate ritmul, unul fluiera, câtiva aplauda..., nu, nu e textul mai bun, e foarte real, muzica face totul...
Subiectul este inepuizabil. Mai întâi poza clasica trimisa iubitei din armata, cu dedicatie si cu mâna stânga la centirom, sa se vada si ceasul : ”Nu uitându-te la fotografie sa-ti amintesti de mine, ci amintindu-ti de mine sa te uiti la fotografie”. Tipul “rasat, inteligent si putin smecher”.
Tot iubitei de departe : ”Aseara m-am îmbatat / Si de scris m-am apucat / Si când scriam mai vârtos / Am scapat condeiul jos / S-a rupt tocul si penitza / Sarut ochii si guritza. / Te sarut prin carte / Caci guritza ti-e departe ! ”. Tipul “poeti blestemati”, din cauza carora nu se mai face absint în Franta.
Mâneni povestea ca pe vremea când era prizonier la marele prieten rus tocmai la Vladivostok (”cel ce stapâneste Orientul”, eheiii ce vremuri !!) avea un ”coleg de studii” care a trimis o carte postala iubitei, simtind liberarea aproape : ”Stimata Domnisoara, cu ocazia adevaratului spirit ce am avut a va scrie aceste putine si placute cuvinte, va ador o fericire-n viitor, idem si celor care va iubesc pe D-voastra !”. Tipul “intelectual fin si manierat”.
Si mai catre zilele noastre : … Iar noaptea, când orasul prin case s-a culcat Si se-auzea doar ceasul batând de la Palat, In coltul meu eu vise cu tine depanam Si-n leaganul sperantei, timid, ma leganam. … Iar dac’a mele versuri, Malina, nu-ti vor place, Sa nu fii suparata, inima rea nu-ti face, Caci iata, sa ma ierti ma rog cu tot frumosul Eu care-am scris aceasta, Dan V. misteriosul.
Numele andrisantului este fictiv, fireste. Intre cele doua strofe era un lung poem cu influente multiple. Si câte alte creatii n-au mai fost! Visam ca visez. Cu mintea de azi ziceam si eu ca Poe : ”Tin în mâna mea tezaur / Fire de nisip de aur…”. Metafora ar fi fost fortata pentru ca de fapt ea era bruneta. Dar oricum, nu cred ca rezolvam mai mult. Mi-am dat seama târziu ca am trimis toata aceasta literatura plus felicitari pictate de Pasti si Anul Nou (dragostea n-a durat mai mult de un an, pe urma ea s-a maritat), la o adresa gresita. Ce s-a întâmplat, casa era mare, mai era si la un colt de strada si fiind întuneric n-am vazut exact unde a intrat Domnisoara. Asa ca am trimis totul din pacate la exact jumatatea de casa unde nu statea ea, dar din fericire statea unchiul D-sale. A recuperat deci corespondenta, vedeam asta din zâmbetul sugubat al ochilor ei albastri în fiecare zi când ieseam de la ore. I-am mai scris un singur poem, de despartire si cu explicatii, de data asta la adresa buna :
”… Plicul trimeteam, / Fara sa ma-ndoi, / Pe Gheorghiu Stefan / La numarul doi / Far’ sa stiu c-aice / Tu de fapt nu stai / Ci, zau, merit bice, / Unchiul Neculai.”
Ce mi-ai facut tu, Duduca ! E mai usor un interviu la TV !
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
La început m-am gândit la Maitreyi, dar nu, e trist, dupa cartea asta ar fi si mai rau. Pe urma « Ar fi fost prea frumos » de Ioan Chirila, ca si cum n-ar mai putea sa fie. « Dragoste cu vorbe si copaci » de Costache Olareanu, asta-i ! Cred ca trebuie sa fii întâi în stare sa râzi de dragostea care te-a dezamagit, ca sa poti lua în serios una noua.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Dupa 30 de ani ne recomandam carti de citit cu creionul în mâna. Ultima pe care i-am recomandat-o a fost « Despre oameni frumosi » de Dan Puric. Nu ca razbunare...
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
« Declaratie de iubire » de ... Gabriel Liiceanu, nu doar pentru paragraful: « Fiecare om îsi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura în care el este e data de … mâna aceea de oameni … pe care i-a iubit… ».
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Daca ar fi baiat, daca ar sti ce înseamna « barbat », daca ar sti ce înseamna « femeie » si mai ales daca ar sti ce înseamna « femeie-belea », l-as OBLIGA sa citeasca « Pourquoi les hommes adorent les chieuses » si « Pourquoi les hommes épousent les chieuses », amândoua de Sherry Argov. Citez dintr-un clasic în viata: « De mici trebuie sa invatam ce inseamna… ».
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?
« Don Fernando » de Fernand Fournier-Aubry. Eu fac o diferenta mare între aventurier si calator, calatorul cu valiza si prospecte. Si prefer aventurierul (evident, ce n-am fost niciodata), iar Don Fernando a fost un adevarat aventurier.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
« Honoré de Balzac » de Dr. André Jeannot, « acest Balzac culcat pe divanul unui psihiatru ardenez », cum îmi spune autorul în dedicatie. Cam ce ar trebui sa stii despre cineva înainte de a-l judeca. Nimeni în lumea asta nu poate dusmani daca este sanatos la cap. Si pentru ca dusmani totusi exista, trebuie tratati… acolo.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
I-as recomanda 52 de carti, la alegere. Nu, nu cele la care va gânditi, vreau sa spun câte o carte pe saptamâna, la alegerea lui, timp de un an. Daca dupa un an tot nu merge, poate trece la pachetul de 52 la care v-ati gândit la început.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?
« Tratat de descompunere » de Emil Cioran. Ca sa stie ca o parte din el este deja cadavru si ca poate sfârsi « citind » o carte cu susul în jos.
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Primul pe lista mea este ultimul care a iesit cu un text. Deci azi… acum, este Fata Moshului, a doua gradinareasa all time, careia îi recomand « Toutes les plantes qui soignent », de Ameenah Gurib-Fakim.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
« Mille cocktails ». Prima data îl bei când ti-l da altul, a doua oara îl faci tu de proba, a treia oara ca sa-l întelegi. N-ai nici timp, nici bani, nici chef sa le faci pe toate de câte trei ori. Deci mai ramân destule pentru « dupa aceea ».
A propos de pixelul din PCR-ul lui Costel. Când eram la liceu ma luase la ochi un frizer, era o frizerie la Victoria, unde era cinemaul, ca aveam par mult, negru si îi placea lui ceafa mea, din punct de vedere profesional. M-a tuns gratis vreo trei luni, de doua ori pe saptamâna, facea repetitii pentru un concurs de-al lor. Imi facea carari în toate directiile si ma usca cu phoenul. In clasa ma duceam sa deschid geamul fara sa ma trimita nimeni si ma mai uitam în sticla sa vad daca nu mi s-a deranjat vreun fir de par din cap. Pâna mi-a spus într-o zi D-na Tiba de Biologie: "Las’ ca esti bine, poti sa iesi la tabla". Polenizarea… Gâzute, albinute, insecte, flori, primavara, ma rog, m-am scos pâna la urma, am desenat o floare pe tabla, s-o mirosi nu alta.
In duminica decisiva afara ploua marunt, eu eram obosit ca-mi petrecusem sâmbata în cimitir la Eternitatea desenând monumente cu Laura, asa ca am zis "pas", tuns sunt, nu mai pot eu de concursul lui, pe scurt nu m-am mai dus. "Meseria, bratara de aur" se chema, era concurs national. "Noi doi" ajunseseram la faza pe judet... Dupa asta ocoleam frizeria Victoria, m-am tuns numai în Tatarasi, la noi în cartier.
O mai spun pe asta si gata : cea mai tare faza cu D-na Tiba tot Zum a facut-o. Ne preda Anatomia de data asta (sa fi fost deja într-a XII-a ?). "Avram poftim la tabla si vorbeste despre structura inimii". Si unde nu-mi deseneaza Zumache pe tabla cu creta colorata o inima ezact ca alea cioplite cu briceagul pe bancile din Copou…, sageata mai lipsea. Si dupa aia mai face si o cruce înauntru ca sa explice cum vine problema cu cele patru camarute : alea de sus, auricule si cele de jos… A fost singura data când am vazut-o pe D-na Tiba râzând în hohote, noi eram deja cazuti printre banci. "Tu n-ai mai vazut niciodata o inima, Avram?". "Ba da, tovarasa profesoara, dar toate-s asa. Am si pe banca una desenata...". "Treci la loc", nici nota nu i-a pus, desi Zum stiuse perfect, nu prea le avea însa cu desenul…
... am tinut legatura permanent cu Radu. Afara era frumos, calm, mergeam încet, nu eram grabiti, o stare placuta de bine ne cuprinsese pe amândoi. Am ajuns pe la 11 noaptea. Cu toate ca stiam amândoi unde sta, el era ca o Julieta la balcon. Am repetat ritualul cu electronica si bagajul. Umerase, camasi, costume... Acum le mai aveam si pe ale mele. Radu ne-a asteptat cu margele. Da, margele într-o sticla de palinca galbui-roscata. O stiam de asta iarna si stiam ca-i buna si ca mai pastreaza o sticla, tot de doi litri, pentru întâlnire. “Moncher era cam agitat ca nu mai ajungeti. Trebuie sa-l sunam sa se linisteasca”. Il stiti pe Moncher, e un personaj mai vechi, coleg cu noi dintra-ntâia. Ne-am gospodarit între noi trei : trei pahare mici (nu le-am mai murdarit si pe astea), trei pahare mari, trei farfurii, furculite si cutite si mai multe cutii de plastic direct din frigider cu telemea, cas, urda, rosii, ardei si ceapa. Doar atât. "Racituri nu, sunt cam grele seara, le lasam pentru dimineata". “Hai sa-l sunam pe Moncher c-am ajuns“ spune Vichi într-o pauza. Ne-am uitat la ceas: 4 dimineata?? “Alo, Moncher, salut! Cred ca nu te-am sculat. Bai, nu stiu ce-i cu Radu. Noi ajungem acusi, suntem la Bucium, am avut un drum greu, era aglomeratie. Problema este ca trebuie sa mergem la el si nu raspunde la telefon. O fi acasa? “. “Cre’ ca este, un’ sa fie la o’a asta, da’ ma gândesc si io ca poate doaaa’me... Am vo’bit cu el adinioarea si va astepta. Da’ ce s-aude, sunteti mai multi în masina?“. “Nu, l-a apucat tusea pe Dan de la tigara… Bine, daca Radu nu-i acasa, venim la tine, pa!“. Buciumul este un deal la vreo juma’ de ora de Iasi, iar pe noi, ceilalti doi, ne apucase tusea de râs pe muteste. Era trecut de 5 când a luat si Radu telefonul. “Ce faci Moncher, dormi?“. “As fi vrut eu da’ m-am trezit acu’ vreun ceas când m-o sunat Vichi“. “Si unde erau? “. “La Bucium, da’ ce, înca n-o ajuns?“. “Nu, chiar ma îngrijoreaza. Bine Moncher, te tin la curent. Somn usor!“. “Ce somn bre, ca mi-o fugit di tat. Acus’ plec la slujba“. Avea si el dreptate, era joi.
“Ia uite Vichi, ce vezi pe geam?“. Iar ne prinsese dimineata la povesti !
Mai departe stiti din istoriile scurte scrise noaptea acolo. Cu Costel am fost mereu în contact pe blog, a asteptat sa ne desteptam cât de cât si cred ca pe la 10 dimineata era si el cu noi. Si pe urma am plecat sa-l sarbatorim. Deci, va urma.
...a ajuns la mine pe 19 spre 20 mai pe la 1 noaptea. Pe 15 plecase din Brisbane iar pe 18 dimineata aterizase pe Roissy unde îl astepta o masina închiriata. Din tot timpul asta 25 de ore le petrecuse în avion. Si pe urma 40 la volan, cu o pauza de câteva ore de somn undeva, prin Austria. Venea prima data la o întâlnire a promotiei. Acuma trebuie sa-l cunoasteti pe Vichi. Sau macar sa vi-l închipuiti. E un tip pentru care orice problema tehnica trebuie sa aiba o solutie. Oriunde ar fi are în buzunar un briceag elvetian si o bucata de sârma: nu se stie niciodata. Când era elev a lipsit intentionat la o teza de franceza iar ora urmatoare când a dat-o era pregatit cu o mica instalatie: un cablu întins printre scândurile dusumelei pâna în fundul clasei unde era “microfonul” Raducu, alt cablu prin talpa pantofului lui, prin pantalon, pâna la gulerul hainei aproape de ureche unde era un mic difuzor. Asta se întâmpla prin ’65. Nu se prea vorbea de miniaturizare pe vremea aceea. Era destul sa puna piciorul pe sârma din podea si legatura era facuta.
Il urmarisem toata ziua, de la intrarea în tara, iar pe la miezul noptii, când banuiam ca trebuia sa ajunga, am coborât în strada. Dupa vreo ora de plimbare mi-a dat un telefon. Nu stia unde este si încercam sa-i explic în timp ce ma uitam împrejur. Am vazut o masina parcata mai de-a curmezisul la vreo 20 de metri. Soferul era afara si vorbea la telefon cu cineva. “Vichi?”, “Dan?” A mai durat înca vreo jumate de ora pâna am dus în casa bagajele si pâna si-a demontat toata electronica instalata în masina: avea trase cabluri de la baterie, iar înauntru conectate un laptop, iPodul, GPS-ul lui pe lânga cel al masinii, camera video si foto si doua telefoane. Baterii si redresoare peste tot. Am scos sticla de gin de la congelator si ceva de rontait rapid ca sa mearga mai usor.
“Nu vrei sa te culci? N-ai mai dormit într-un pat ca lumea de vreo cinci nopti! Hai ca Radu zicea ca daca ajungi mai repede sa mergem la Iasi cu o zi mai devreme ca avem treaba!”. “Daca vrei plecam si acuma si ajungem dimineata, eu tot sunt pornit. Si cu fusele astea orare oricum sunt dat peste cap, nu mi-e somn”. Pe 21 era ono-mastíca lui Maître Costel si aveam întâlnire. El ajunsese deja. “Dar mai bine hai sa gustam ginul ca se raceste! “. Mai vorbeam, dar si taceam lung si ne uitam doar unul la altul. Ne povesteam ce ne povestiseram de multe ori pe Skype si stiam. Plecarile noastre, familiile, greutatile, copiii, bucuriile, parintii, liceul, colegii, prietenií, priétenii …Uneori ochii ne erau împaienjeniti, de oboseala, de fum ? “Ia uite Vichi, ce vezi pe geam?“. O ceata rosiatica începea sa coloreze cerul. Se facuse dimineata. Am stat o noapte de vorba ?? Farfurii goale, pahare, halbe, cutii de bere (când am baut si bere ?) adunate pe mica masuta dintre fotoliile pe care stateam, da, am stat pâna-n zori, se pare ca da. Si n-am stat degeaba. Totusi am mai asteptat sa se faca lumina bine, aerul rece ne-a înviorat. “Stii, acum câteva zile eram la 20 000 de km. Imi faceam bagajul si ma gândeam la drumul care m-asteapta. Acuma sunt pe balcon la tine la Bucuresti. Ma crezi ca nu cred?”.
Am plecat spre Iasi pe la 4 dupa-masa, dupa multa telemea, multe rosii, o lipie proaspata si multe, multe cafele.
O reflectie tinereasca si unele comentarii încruntate din ultima vreme m-au dus cu gândul la textul asta.
N-am sa mai alerg niciodata. Si eu am spus ceva asemanator acum peste 40 de ani, dar nu constatare, ci decizie, pentru ca nu mi-a placut niciodata sa alerg. Mi se pare complet aiurea sa alergi ca sa alergi si nimic altceva. Alergatorii ma vor contrazice si au dreptate, este pasiunea lor. Nu înseamna ca nu mi-a placut sportul. Alerg(am) zeci de kilometri când jucam baschet sau tenis, alerg si acuma la fotbal, ma consum mai mult într-un meci de volei decât în zece ture de pista. Dar alerg(am) dupa o minge, aveam un adversar dincolo de fileu sau care-mi sufla în ceafa, alergam cu un scop. Merg zeci de kilometri cu bicicleta si daca timpul facut este mai prost ca ieri ma oftic. Trag de fiare câte-o ora si trebuie sa ridic mai mult ca data trecuta. Cum spune Costel, “îl iubesc pe profesorul Calugarita” care ne-a facut nu atât sa îndragim sportul ci sa-l întelegem si care a stiut mai bine ca altii ce ne trebuia noua dupa doua ore de matematica, la fel cum îl iubim si pe prof. Cohal, cel cu care le faceam si care ne-a limpezit drumul la multi dintre noi. Acum urmeaza câteva banalitati, dar doar pentru unii si pentru ca sunt repetate prea mult si mai ales de cei care nu le urmeaza: sportul te caleste, te învata sa-ti respecti adversarul cu care “te bati”, sa nu vezi în el un dusman, îti arata cum sa te recunosti învins si sa nu ti se urce la cap daca ai câstigat. Si te mai învata sa-ti depasesti limitele. Sau mai exact sa stii ca ti le poti depasi. Si atunci încerci si vezi ca poti. Asta am aflat-o si de la un prieten, fost sportiv de mare, uriasa performanta. Alergam cu el la Busteni sa cautam un doctor pentru o fetita care-si rupsese un picior. “Nu mai pot Cornele, simt ca lesin”, ”Ba mai poti Dane, în capul tau nu mai poti”. Si am ajuns o data cu el.
Cu batrânetea este însa altceva. Panseu de doi bani: “începi sa îmbatrânesti imediat dupa ce te nasti”. Mai depinde si cum o faci. Ramâne valabil ce spune Cornel, îmbatrânesti “în capul tau”. Unii mai devreme, altii mai târziu. Poti hotarî eventual s-o lasi mai moale, “de mâine o sa alerg mai putin sau mai încet“, dar nu “niciodata”. Batrânetea nu vine de la o zi la alta, nu cred ca spui chestia asta brusc, într-o dimineata când te scoli. Daca începi sa gândesti asa esti deja condamnat. Ca sa ramânem tot în zona alergatului, e ca si cum ai trecut de ultimul viraj, cel cu groapa de apa, ai ajuns pe ultima linie dreapta si deodata te opresti. Nu mai vrei sa alergi, crezi ca nu mai poti. Nu te mai uiti la tribune, nu auzi ca unii te aplauda, altii te fluiera, nu mai vezi iarba verde de pe teren, nici soarele care te ucide sau ploaia care se varsa în capul tau, nu-ti mai este sete, nici foame, nu mai ai pofta de nimic, vezi doar linia aia alba care se apropie. Ea de tine, nu tu de ea. Si începi sa-i înjuri pe cei care-au ajuns deja sau pe aia care trec pe lânga tine. Sigur, e vina lor ca tu nu mai stii sa vrei. Suta asta de metri, ultima, nici nu mai trebuie facuta “asa”. Alearga pâna la capat chiar daca ai sa cazi secerat când ajungi.
Imi aduc aminte o secventa de câteva secunde de când eram copil, care ma mira abia acum, dar din ce în ce mai mult: iarna în vacanta îmi petreceam toata ziua pe patinoar si odata m-am pomenit gândind, pe la vreo 15 ani “când o fi sa mor, sa fie pe patinoar, cu patinele în picioare”. De ce ma mir? Pentru ca ma surprind gândind la fel si acum, dar foarte degajat si neapasat. Poate nu neaparat pe patine. Sa nu credeti ca am început sa am obsesia asta. Ma gândesc vesel asa cum ma gândesc duminica sa merg sa iau pâine, sau cum mergea Maître dimineata sa cumpere cornuri ca s-o vada pe brutareasa. Va veni într-o zi ceata asta întunecata, e cel mai sigur lucru din lume. Când aud pe cineva spunând “asta nu moare în patul lui” ma apuca damblaua. Ca si cum daca ai muri într-un pat de spital ar fi mai bine. Si ce ? Ce-i asa mare sfârâiala sa mori în patul tau ? Murit într-un pat înseamna de cele mai multe ori zacut înainte. Multumesc, n-am nevoie ! Te chinui si tu si mai chinui si pe altii.
Deocamdata râd, am atâtea lucruri de care sa ma bucur !
Câteodata în pauza unui concert vine câte unul si spune bancuri. Jumatate de sala este la un suc sau la o tigara, ceilalti stau si discuta. Eu fac invers : între doua scrisuri vin cu o muzica. Tot Cohen, ultima melodie din spectacol, m-am gândit ca trebuie s-o auziti. Fiecare are un mic solo. Dupa trei ore de desfatare eram toti, spectatori si artisti, cuprinsi de o dulce toropeala, ca întotdeauna dupa ceva placut. Si înainte de plecare l-am mai auzit o data pe poet prezentându-si muzicienii si multumindu-le. A fost Bob Metzger cu un delicat solo de ghitara, temperamentalul Dino Soldo, maestrul “instrumentelor de vânt”, “impecabilul“ Neil Larsen la orga, neasteptat de sensibil pentru un nordic, vocea profunda a lui Sharon Robinson, vechea lui colaboratoare, Javier Mas, pasionatul barcelonez la banduria si alte instrumente cu coarde, Hattie si Charley Webb, sublimele “Webb sisters“ cu o secventa tulburatoare, Roscoe Beck si un solo de bas, lucru mai rar întâlnit si în sfârsit “printul preciziei“ Rafael Bernardo Gayol la tobe, “our time-keeper“, foarte discret. Si pe urma “Good night my darling, I hope you are satisfied …“. Da, chiar foarte mult.
Toata lumea stie ce greu este sa introduci o culoare noua în garderoba. Mai ales Doamnele. Dupa o banala bluza roşie de exemplu urmeaza fuste, centuri, pantofii cu posetele si eventual manusile aferente, esarfe, cordele si snurulete asortate. Ca sa nu spun ca si turcoazele trebuie schimbate cu rubine (sper ca am scris bine) sau granate sau în fine, nu mai intru în detalii. Dar nici pentru noi nu-i asa usor. Acum vreo doi ani a început sa-mi placa roşul. Ma batea gândul mai demult. Andreea prevazuse cu înca doi ani înainte si-mi luase un fular roşu si lung. Frumos din partea ei si frumos si fularul. Nu-i prea frig pe-aici dar îl port din când în când aruncat asa, cautat neglijent peste umar sau cu un nod larg care-mi tine cald în zona abdominabila. Nu sunt chiar asa rafinat ca sa-mi iau un costum negru cu captuseala roşie sau original ca sa port camasi roşii descheiate pâna în aceeasi zona la un costum tot negru sau alb de exemplu. Asa ca mi-am luat niste camasi roşii cu mâneci de toate felurile cu gândul sa le port unde nu este nevoie de staif. Tot Andreea mi-a mai luat si un pull roşu iar Nana a zis ca-s nebun si trebuie sa va spun ca amândoua se pricep foarte bine. In rest mi-am cumparat eu cam tot ce-mi mai trebuia ca sa pot improviza tinute sport pe baza de roşu. Am pâna si sosete roşii. Mai aveam o singura mica neîmplinire: as fi vrut si un pardon, slip, tot roşu. Ei bine, n-am gasit asa ceva. Si cum se apropia o scurta vacanta în România mi-am spus sa profit de oferta chinezeasca de acolo. Imediat ce am ajuns mi-am spus oful vecinilor nostri cei mai buni, Marina, consortul ei Costica (altul, nu Costel) si Kiki, o Doamna cu un simt al umorului pe care nu-l au multi si cu o vârsta la care si-l poate etala fara probleme. Care mi-a si dat solutia : « Dane, mergem mâine în piata la Domenii si-ti fac eu cadou o pereche. Da’ când venim acasa, ti-i pui si faci o poza cu mine ». Zis si facut, ca-n bancul cu iepurasul, a doua zi plecam în formatie completa, ajungem, intram într-un magazin, Kiki si cu mine în fata la tejghea, Nana, Marina si Costica în spate. De jur-împrejurul nostru chiloti si ciorapi pâna-n tavan. Si acolo are loc urmatorul dialog în trei, ca sa spun asa, delirant: - Aveti chiloti?, întreaba Kiki, exact când voiam si eu sa pun aceeasi întrebare, dar mai ocolita. - Da, doamna, de care?, raspunde duduia foarte calma si amabila, fara sa cada în capcana. - Pentru domnu’, zice Kiki serioasa, luându-mi-o din nou înainte. - Sigur, ce culoare? - Roşii, raspunde senin Kiki înainte ca eu sa reusesc sa deschid gura. - Da, bineînteles, ce masura?, dar parca era deja o mica ezitare în vocea ei. - XL, zice Nana din spate, în timp ce eu ma întrebam ce-o sa mai spuna Kiki. Nu stiu prin ce minune nu râdea nimeni, ca noi de obicei când râdem ne apuca durerea de burta, sfincterele stau sa pocneasca iar lacrimile curg siroaie. Aveam însa probleme de respiratie în timp ce tipa se uita perplexa de la una la alta: - Da’ dumneavoastra de unde stiti?, a zis ea, tot calma, dar cu un zâmbet profesional putin strâmb. - Eu sunt sotia domnului, a marturisit Nana. - Si ... doamna?, arata ea cu degetul, într-un gest dandanachian ... - Doamna este prietena lu’ domnu’, a mai apucat sa spuna Nana dupa care am izbucnit toti într-un râs nebun, inclusiv fata, usurata. Ati observat desigur ca eu n-am reusit sa scot nici o vorba. Am avut dreptul si la o pereche de ciorapi roşii ca bonus dupa ce Kiki mi-a ales mai multe perechi de chiloti în nuante diferite de roşu. A propos, de ce se spune pereche si chiloti daca-i doar unul singur ?
Bineînteles ca acasa am facut poza de rigoare si a trebuit sa fac cinste la toti, ca sa nu spun ca i-am udat.
Probabil este buna virginitatea pentru ca, teoretic cel putin, poti deveni geniu, nu te mai perturba nimic. Dar tot teoretic poti sa mori calcat de tramvai.
La sfârsitul secolului XIX Contele de Güell a cumparat pe înaltimile din nordul Barcelonei un teren pe care intentiona sa faca mai multe rezidente aristocratice. Proiectul i-a fost dat lui Gaudí care l-a realizat între 1900 si 1914. Pâna la urma rezidentele n-au mai fost construite si terenul a devenit proprietatea municipalitatii care l-a transformat în parc public în 1923, Parcul Güell.
Punctele de atractie sunt o mare scara dubla la intrare strajuita de un dragon, sala cu 86 de coloane care sustin plafonul decorat de Josep Maria Jujol, deasupra caruia este imensul balcon cu o vedere extraordinara a întregului oras pâna la mare. Pe aleile acoperite sustinute de coloane înclinate întâlnesti artisti de tot felul care adauga înca un pic de ireal la senzatia de vis pe care o ai plimbându-te prin parc.
Casa Batlló, cunoscuta la Barcelona sub numele de Casa de oase îsi merita numele datorita arhitecturii : balcoanele sunt ca niste cranii, coloanele de la primul etaj au forma unor oase si în general, detaliile fatadei te fac sa te gândesti la un schelet. Totul este ondulat si acoperit cu un mozaic din sticla si ceramica. Coloanele de la baza cladirii sunt trunchiuri de arbori iar acoperisul este spatele unui dragon pe care ceramica sunt de fapt solzii. Scara interioara te face sa te gândesti la coloana vertebrala a acestui blând animal domestic. Casa a fost construita în 1877 si renovata de Gaudí pentru un industrias la începutul sec. al XX-lea.
Casa Milà, facuta tot de Gaudí între 1906 – 1910 este numita ironic de barcelonezi La Pedrera, Cariera de piatra. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Ca si celelalte constructii ale lui Gaudí nu are nici o linie dreapta. La înaltimea de 37 de metri se afla o imensa terasa, bineînteles tot ondulata. Proiectul nu a fost deloc apreciat de cei care l-au comandat, proprietarii calificând-o "oribila" si refuzând chiar sa plateasca în întregime suma convenita initial. In urma unui proces Gaudí a recuperat diferenta pe care a donat-o unui asezamânt religios. Casa Milà este unul din monumentele cele mai vizitate din Barcelona.
La Sagrada Família, Temple Expiatori de la Sagrada Familia în catalana, este opera cea mai celebra a lui Gaudí. Era atât de robit de creatia sa încât în ultima parte a vietii a locuit chiar în templu. Constructia a început în 1882 si dupa cât se pare va mai dura înca zeci bune de ani chiar daca spaniolii (catalanii) îsi propun sa o termine pâna în 2026, pentru centenarul mortii lui Gaudí. Arhitectul initial a fost înlocuit în 1883 cu Gaudí, pe atunci în vârsta de doar 31 de ani.
Chiar neterminata, Sagrada Familia este deja pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Fatada Nativitatii apartine lui Gaudí, dar din pacate multe din planurile si machetele ramase dupa moartea lui au fost distruse în timpul razboiului din Spania. Astfel, fatada Pasiunii a fost facuta dupa 1987 de Josep Maria Subirachs i Sitjar, sculptor si pictor catalan contemporan. Stilurile celor doua fatade sunt evident diferite. Criteriile de estetica schimbându-se în timpul constructiei, ca si amprenta artistilor care au creat, lucrarile actuale respecta mai mult sau mai putin proiectul initial al lui Gaudí, ceea ce constituie subiect de polemici. De altfel polemicile au însotit mereu constructia catedralei, înca din 1965 punându-se la îndoiala oportunitatea unui asemenea lacas într-o societate moderna.
Pe fatada Pasiunii a lui Subirachs se vede, printre alte sculpturi, si patratul magic, în care, oricum ai aduna (pe verticala, orizontala, diagonala etc.) rezultatul este tot 33.
Ultimii ani din viata Gaudí i-a conscrat interiorului, facând machete la scara 1/10 : coloanele, boltile, vitraliile cu studiul luminii, acoperisurile si peretii de legatura. Coloanele sunt copaci, lumina se filtreaza potrivit printre frunze. Prea multa lumina omoara o opera de arta spunea artistul, la fel ca si întunericul. Lumina lui Gaudí este ireala, fumurie si totusi îndestulatoare. Oare razele diminetii nu se vad cel mai bine prin aburii care se ridica într-o padure?
Fatada Nativitatii si înauntrul templului îti arata natura cu tot ce a creat Dumnezeu si cu toata puterea si simbolurile cu care a fost daruita omului. Când s-a nascut Hristos natura exista si asta se vede. Cele doua turnuri ale fatadei se sprijina pe doua broaste testoase, de apa si de pamânt, simboluri ale stabilitatii. Gaudí vorbeste prin pietrele sale cu fiecare dintre noi: un agricultor vede acolo plantele, un fermier animalele, religiosul vede Nasterea lui Hristos si Buna Vestire, artistul puritatea liniilor, iar cel de formatie exacta solutiile tehnice.
In iunie 1926 Gaudí este calcat de un tramvai. Un batrân, îmbracat în haine proaste si uzate. Nimeni nu l-a recunoscut si a fost dus prea târziu la un spital pentru saraci. Prietenii l-au gasit abia a doua zi dar a refuzat sa fie mutat într-un spital mai bun. Trei zile mai apoi, pe 10 iunie, îsi da sfârsitul. Celebrul, dupa moarte, Gaudí este înmormântat pe 12 iunie, în cripta din Sagrada Familia, templu care i-a fost casa în ultimii ani de viata. Ceremonia si multimea care a participat au fost pe masura geniului sau si a ceea ce a creat.
Salvador Dali spunea ca "lucrarile de terminare a catedralei ar trebui încredintate conducatorilor de tramvai cu titlu expiatoriu".
Mai fuseseram de câteva ori, dar fara sa intram în detalii. Stiam, de altfel se si vede, Barcelona înseamna Olimpiada din ’92, o plaja frumoasa uneori cu mirese si ceva mai des cu oarece nuduri, lume amestecata, alta limba pe care curios, eu, necunoscator de spaniola am înteles-o mai usor ca pe spaniola, oameni frumosi, caldura, Columb, portocale în portocali, metrou, marfa ieftina, bere destul de scumpa, funicular, veselie, murdarie, vorba multa si tare, tapas, viata de noapte, flori, suporteri de-ai lui Real Madrid mândri ca sunt înca în viata la Barcelona, batrâni care stau ore întregi în cârciumi jucând carti sau domino, fotbal, Nou Camp, miros de canal, cartiere vechi si constructii noi aiuritoare. Mai înseamna Montserrat Caballe si Freddie Mercury. Si mai înseamna baietii cu saci si posete Prada sau Louis Vuitton expuse pe un cearsaf cu patru funii în cele patru colturi; când apare un politist în cartier îsi pun funiile pe umar, cearsaful se strânge si ei pleaca linistiti cu o boccea (e drept, cam mare) la spinare.
Dar la Barcelona în primul rând vezi, auzi, respiri peste tot unde te întorci Gaudi, Antoni Gaudí i Cornet. Si atunci vrei sa stii cine a fost baiatul asta. Pe scurt: copil bolnavicios, ros de reumatisme, retras, care si-a petrecut izolat din cauza bolii o mare parte din copilarie în mijlocul naturii, apoi mason, profund credincios, virgin si arhitect. Unii spun ca avea obiceiul sa mai manânce si niste ciuperci care, daca nu l-au omorât, îl faceau sa vada cam ce vedem noi azi. Dac-ar fi sa spui în putine vorbe ceva despre opera lui, atunci spui ca toate formele create de el, geometria si culorile sunt inspirate din natura. Când i s-a dat diploma de arhitect, Elies Rogent, Directorul Scolii de arhitectura din Barcelona spunea “Cine stie cui dam noi diploma: unui nebun ori unui geniu. Timpul ne va spune”. Si timpul a spus. Nimeni nu s-a gândit pe vremea aceea ca ar putea fi amândoua. N-ar fi singurul caz. Plimbându-te pe terasa Casei Milà te ia ameteala. In Sagrada Familia te întrebi daca ce vezi tu acolo nu-i erezie. Dar îti aduci aminte urgent ca Vaticanul vrea sa-l sanctifice. In orice loc indicat de prospecte cu numele lui ai impresia ca esti strâmb, oblic, ondulat, beat, diagonal (culmea, hotelul unde am stat era pe Avinguda Diagonal), rasucit, yogin, pentru ca nimic nu-i drept, riguros, perpendicular, vertical sau orizontal (orizontale sunt totusi podelele, daca n-ar fi existat gravitatia pe lumea asta cred ca nici ele nu erau drepte). Si totusi a fost un spirit cartezian pentru ca toate liniile lui urmeaza niste formule, iar structurile imaginate sunt rezultatul multor machete, simulari si experiente. Celebru azi, era criticat în epoca pentru modernism si pentru lipsa unui adevarat proiect arhitectural al lucrarilor sale.
Din pacate tot în Barcelona vezi multi pierde-vara fara aparent nici o ocupatie. Aveam sa constat ca au totusi o ocupatie foarte precisa când am vrut sa-mi iau niste tigari si nu mai aveam portofelul. A doua zi plecam si nu puteam dovedi nimanui cine sunt. Politia este însa foarte organizata si expeditiva: am completat un formular roz, l-am semnat, mi-au pus o stampila si cu hârtia asta am trecut prin toate vamile fiind sincer compatimit de vigilenta politie de frontiera. Cu ocazia asta am putut sa vad o multime de posesori de hârtii roz peste tot în aeroport.
La Torre Agbar (în catalana sau spaniola), este un fel de zgârie-nori din Barcelona. A fost dat în folosinta si inaugurat de familia regala în 2005. Are 145 m si 38 de etaje. Seamana cu o racheta imensa dar unii vad în ea si alt simbol mai ascuns. N-am ochiul asa format ca sa-mi dau seama ce. Daca va puneti întrebarea cine a putut sa faca asa ceva, raspunsul este : evident un francez, arhitectul Jean Nouvel.
Fântânile, jocurile de lumini si muzica din Piata Spania. Plaça d'Espanya este una din cele mai mari piete din Barcelona, care a fost construita pentru Expozitia Universala din 1929. Folosita pâna în 1715 pentru executiile publice, acum are dupa cum vedeti cu totul alta destinatie. Nu înseamna ca executiile s-au oprit în Barcelona în 1715, nu, ele s-au mutat doar în alta parte, în fortareata Ciutadella, astazi demolata. Când am ajuns acolo am ascultat fondul sonor din Razboiul Stelelor. As fi preferat altceva, dar merge si asta. Pudra de apa m-a racorit dupa o plaja devastatoare, dar a udat lentilele camerei si ochelarii, de am ramas pe întuneric.
Am primit într-o seara un telefon de la Andreea, era si ea în Barcelona cu niste prieteni dar nu ne-am vazut: “...sunt la Carefour, vis-à-vis de ---- aia de lânga hotelul vostru. Sa vedeti câte chestii sunt aici!” Se referea la turnul Agbar si mi-am dat seama astfel ca un ochi tânar percepe si chiar pricepe mai usor simbolurile. Si într-adevar, am gasit acolo ce nici nu visam: bere Timisoreana, Silva si Ursus. De altfel ei au reusit sa dibuiasca în oras si un club de noapte de… manele, lânga care au vazut niste birouri cu firma… Posta Româna.
As fi vrut sa stiu cum va fi spectacolul înainte de a-l vedea. Nu aveam nici un reper decât impresii auzite de la cei care l-au vazut la Bucuresti sau citite despre concertul de la Londra si cele trei seri la Olympia. Dar nimeni nu putea povesti ceva, toti erati ca treziti din somn : « trebuia sa vii sa-l vezi », « e greu de povestit » sau doar « a fost frumos ». « Plângeam ca prostii », asta n-am s-o uit Cataline! Stiu sala, Palais Omnisports de Bercy, chiar peste drum de Ministerul Finantelor, ah, acolo se duc toate impozitele noastre! Poate vine si Doamna Ministru, ce-ar fi ? Doar la Londra a fost Gilmour în persoana si un fost ministru al culturii. Dar totusi este sala de sport, nu de concerte. Iar la Cohen acustica ar trebui sa fie perfecta. Are peste 18000 de locuri, bun, sa zicem ca vor fi 15000 de oameni, spatele scenei nu se pune. As vrea sa fie multi tineri, ca la Bucuresti, numai tineri, de la 7 la 77 de ani, cum spune Sardou sau daca vrei, tineri, înca tineri si vesnic tineri. La Londra a stat pe scena 3 ore, cu voi cam tot atâta. Tot într-o sala de sport sau pe stadion. Si s-a auzit fiecare cuvintel. Pupitrul sunetistilor trebuie sa fie ca puntea de comanda la un vapor. Voi i-ati cântat si Multi ani traiasca ! Ai vazut ce se scria la Bucuresti dupa concert? « Un trubadur … cu o voce parcă scăldată în licori tari şi hârşâită în fumul a mii de ţigări …impozant şi umil, Leonard Cohen a vindecat suflete si a chinuit inimi ». E drept ca are si o trupa de muzicieni marfa, numai unul si unul : trei fete coriste, Sharon Robinson cu care a si scris unele cântece (In My Secret Life) si surorile Webb cu harpa si ghitara (da ma, daca este, este, frumoase foc, lui totdeauna i-au placut femeile frumoase, si tie, stiu), un ghitarist din …Barcelona care cânta la ghitara acustica asa cum o fac numai spaniolii, alt ghitarist neamt, un suflator grozav din Italia care stie si clape, înca unul tot la clape de prin nord, Larsen îl cheama, la tobe iar un spaniol si la bas, în sfârsit un nume englezesc, care mai este si director artistic. Decor minim, chiar modest, microfoane cu fir, totul clasic si sobru. Aici, îti zic eu, s-ar putea sa piarda, cu o zi înainte o sa cânte si danseze la Bercy domnisoara Spears cu tone de paiete, lumini si luminite, casti minuscule în urechiuse si microfoane agatate peste tot ca sa-i lase mâinile libere sa le poata misca în voie. Iar ei vor fi îmbracati în costume, cu cravata sau daca nu, cu camasa încheiata pâna sus. Si cu palarii. Noblesse oblige ! Si cei 15000 din sala. Costum negru si palarie la fel. Oricum ar sta hainele pe el, are clasa. Ce-o cauta oare în Rock and Roll Hall of Fame? O sa cânte si The Partisan? La Londra nu l-a cântat, dar la Paris, cât sunt francezii de patrioti cred ca o sa-l asculte în picioare. Vor fi doar « beaucoup d'amis avec moi ici ce soir ». O sa fie un triumf, sunt sigur. Reflectoarele puse si pe sala si pe scena când toata lumea cânta cu el « Mais j'ai tant d'amis / J'ai la France entière ». La fel ca la Hallelujah. Si pe urma Bird On The Wire, crezul lui. Abia astept ! Parca vad ca Famous Blue Raincoat va fi spre sfârsit, o sa-l astept tot concertul. Un ziarist l-a întrebat daca exista o poveste adevarata în spatele cântecului. « Da, într-o zi i-am scris unui prieten care mi-a luat iubita, sau eu lui, nu-mi mai aduc aminte, dar e adevarat – I’m writing you now just to see if you’re better ». Oare începe ca la Londra, tot cu Dance Me To The End Of Love ? Asta-i un cântec de ascultat în liniste. Ori oamenii înca vin, îsi cauta locul, atenti sa nu-si verse berea… Si If It Be Your Will, e ca o rugaciune, chiar « more than a prayer ». Palaria lui, da, putin obosita. La fiecare solo, sta în genunchi si asculta respectuos si vrajit cu palaria în mâna. Iar la fiecare final de cântec ochii sclipesc de bucurie la valul de aplauze si râde întinzând-o spre public ca sa culeaga emotia lui si apoi s-o strânga la piept mototolind-o emotionat cu mâinile amândoua, ca un debutant. Nu uita sa spuna ca a reluat turneele si ca sa-si echilibreze bugetul. Da’ ai vazut ce firesc era? Simplu si onest, « …cu vocea lui de pe lumea cealalta, care-l face pe Clint Eastwood sa para un castrat » *. Ce vrei, sinceritatea face parte din valoare. Oare ce vede el de acolo, de pe scena? Nimic, doar aude vuietul salii. Murmurul, respiratia oamenilor, zâmbetele lor, din când în când un oftat. Si un fior la unele pasaje. Textele lui sunt încarcate de umor, de revolta dar de cele mai multe ori de erotism. Delicat, ca o mângâiere usoara cu vârful degetelor, fara nimic vulgar: « And if you want a doctor / I'll examine every inch of you ». Si zumzetul din sala mai creste cu un ton. « Dandy posedat », asa au decis jurnalistii. Cânta cu mâna caus la gura, ai senzatia ca recita sau cânta doar pentru tine, de parca l-ai fi gazduit o seara si ti-a cântat ceva ca sa-ti faca placere. Eu n-am mai auzit pe cineva cântând chiar si când sopteste. Are caldura, inteligenta si o placere copilareasca sa-si iubeasca spectatorii si sa-i faca sa se bucure. Sigur va reveni de mai multe ori pe scena pentru ca publicul n-o sa plece asa usor. Si la voi a facut mai multe bisuri. In plus trei torturi. Normal, ce-i frumos vrei sa dureze. Si daca nimeni nu va pleca dupa Closing Time, cântec facut parca special pentru sfârsituri de concert? Când o sa puna microfonul jos... Nu-i nimic, gaseste el altceva, poate I Tried to Leave You. Ma gândeam si eu la toate astea Cataline, asteptând sa înceapa...
Si pe urma, la ora 20:00 fix, a aparut alergând pe scena. Iar la aproape 23:30 a iesit, tot alergând, în pasi de dans. Ce s-a întâmplat între timp, a fost mai frumos decât orice poveste. Cuvintele lui spuse Parisului ajung : « Bonne nuit, mon amour, j'espère que tu es satisfait. Comme on dit chez nous, il y a longtemps que je t'aime, jamais je ne t'oublierai ». Inseamna deci ca-i gata ? Nu, Cataline, la Cohen nu putem plânge, nu ca prostii vreau sa spun.
Sper ca sunteti bine toata gasca, salut si de la Andreea!
I'm Your Mansi...
...If It Be Your Will, totusi Cohen adevarat.
* Titlul si citatele sunt din L’Express si alte ziare. Muzica, din concertul de la Londra, cel de la Paris înca nu a iesit, nici pe piata, nici pe net. Si se spune mai departe : « Il y avait moins de (beau) monde qu'à l'enterrement de Michael Jackson. Parmi les VIP qui ont écouté le crooner canadien, mardi soir, Christine Lagarde, ministre… ».
