La -15° ...

... în mediul nostru profesional cu pǎsǎrele. Dacǎ vǎ uitaţi atent veţi vedea o porumbiţǎ rusoaicǎ şi blondǎ natural. De Crǎciun o sǎ mǎnânc sandwich-uri, e clar… Mai este o lebǎdǎ (doi?), o mulţime de raţe, I mean duckies, o cioarǎ şi un ciocârlan, nu neapǎrat în ordinea asta. Şi chiar un copac (sau copacǎ, nu-mi dau seama) care face balet. La prima vizionare a fotografiilor, toate câte erau (vreo douǎ sute), Nana - Zvetlana mi-a spus la poza cu cele douǎ umbre : “Ia uite, între noi doi se vede cine-i introvertit şi cine extrovertit (“ǎ”, nota mea, ca sǎ nu fie dubii). Se cunoaşte dupǎ cum ţinem mâinile, eu cu degetele desfǎcute, tu cu palma strânsǎ”. Dacǎ ar şti ea în câte feluri m-am gândit cum sǎ-mi ţin degetele! Am ales pânǎ la urmǎ poziţia cea mai decentǎ. Salutare la toţi!

Urme pe zǎpadǎ…

... pe terasǎ şi în grǎdinǎ. Puteţi spune care şi de unde vine?

A venit iarna la Charleville...

Am aşteptat iarna ca sǎ pun ultimele poze cu toamna. Nana le-a fǎcut. Aici este imperialǎ. Şi Nana şi toamna. Brazi, o Domniţǎ de-a pururea frumoasǎ din profil şi Ginkgo Biloba, cel mai vechi arbore din lume care-şi lasǎ covorul de frunze galbene în douǎ nopţi. “Cea mai veche familie cunoscutǎ de arbori“ pentru fidelii Wikipediei, care exista deja cu 40 de milioane de ani înaintea dinozaurilor. Din frunzele lui se face Tanakan-ul, vasodilatator mai ales cerebral, utilizat pentru ameliorarea unor tulburǎri de memorie sau atenţie. Dacǎ este cazul. Dacǎ nu, nu. In spatele lui un bǎtrân Sequoia, o ciupercǎ (sigur otravitǎ) şi cu voia dumneavoastrǎ, ultimul pe listǎ, un salcâm ceva mai tânǎr.

“Simţ enorm şi vǎz monstruos”

Incep sǎ cred în deochi şi blesteme. Degeaba îmi punea bunica sǎraca benghiuri cu cenuşǎ în frunte când eram mic şi frumos şi mǎ deochea lumea. Acuma sigur nu-i deochi, nu mai rǎmâne decât blestemul. Pǎrerea mea... M-a vorbit cineva de “bine” astǎ noapte. Ce se-ntâmplǎ... M–am culcat bine-merci cu doi ochi râzând, mai târziu e drept, dar ǎsta nu-i un motiv, şi m-am trezit azi dimineaţǎ înlǎcrimat. Cu senzaţia aceea groaznicǎ de “corp strǎin” sub pleoapǎ. Ce mǎ fac? Nana este la Paris s-o vadǎ pe Andreea, Andreea este la Londra cu nişte prieteni iar eu sunt singur cu pisica. A mea, nu a vecinei, vecina nu are pisicǎ, eu n-o cunosc pe vecinǎ şi nici nu ştiu dacǎ am vreo vecinǎ la urma urmei. Am cǎutat de-am înebunit cu un singur ochi nişte muşeţel prin casǎ, cred cǎ dacǎ nu gǎseam eram în stare sǎ-mi pun şi comprese cu ceai diuretic. Acuma parcǎ-i mai bine. Dar nu de tot, un ochi plânge, altul râde, deci s-ar spune cǎ în medie aş fi serios. Dar tot într-un ochi se cheamǎ cǎ sunt. Şi urechea-i alǎturi... Aveţi vreo idee, soluţie, mǎrturisire?

Pânǎ atunci mǎ duc sǎ-mi fac nişte rinichi cu ceapǎ şi piper. Asta-i simplu. Se pune întâi ceapa tǎiatǎ peştişori, pe urmǎ rinichii tǎiati bucǎţele şi în zece minute e gata. Mie-mi plac în sânge.

Teatru interactiv

Actul 1
Se stinge lumina şi nu se ridicǎ cortina. In salǎ apar nişte aburi din care se întrupeazǎ un domn, sǎ-i zicem Ioan T., personaj foarte simpatic din Iaşii de acum 30 de ani. Mǎ mai întrupez şi eu, tot de-atunci şi tot de-acolo. Undeva în back mai este întrupat şi un TV alb-negru care vorbeşte. Este 8 seara, eu tocmai terminasem meditaţia cu juniorul şi beam un pahar de vin roşu, ca de obicei, cu seniorul. “Vǎ doresc tutulor, multǎ sǎnǎtate şi multǎ fericire tovarǎşi! Trǎiascǎ lupta pentru pace!”. “Ce atâta pace dom’ Vǎideanu, nu vezi cǎ nu mai avem ce mânca, ne cǎlcǎm pe picioare, ia sǎ mai fie şi-un rǎzboi!”. Vorba vine, masa era plinǎ şi noi eram deja la a doua sticlǎ, mai mult domnu’ T., eu pe-atunci n-aveam atâta spor ca el sau ca acuma sǎ zicem. Vocile au un ecou straniu, parcǎ ar veni de pe altǎ lume. Poate şi sunt pe altǎ lume. Vocea mea nu este deloc. Eu tac. Nu se lasǎ cortina (cǎ nu s-a ridicat) şi se aprinde lumina.

Actul 2
Se stinge lumina şi se ridicǎ cortina. Scena este împǎrţitǎ în trei.

In stânga (sau dreapta) înţelegi cǎ este un hangar imens (ca un depozit de CAP dezafectat, salǎ de sport într-o cazarmǎ sau un cort militar mare). Câteva grupuri de personaje sunt îmbrǎcate în alb, cu mǎşti albastre sau verzulii şi mǎnuşi la fel, unele emoţionate vizibil, altele mai în vârstǎ şi cu gesturi mai sigure. Aparent nu au foarte multǎ treabǎ. Alte câteva personaje izolate, mai puţine decât cele dinainte, cu care regizorul vrea sǎ sugereze aglomeraţia, îmbrǎcate multicolor şi care completeazǎ un formular. In dreptul uneia dintre cǎsuţele formularului scrie “Imi asum în întregime riscurile...”. Inţelegi cǎ este o populaţie puţin speriatǎ. Mai sunt în decor zeci de cutii de carton din care din când în când se scoate câte o seringǎ. Inţelegi ca sunt vaccinuri. Poliomelitǎ? Nu, asta a fost prin anii ’50. Purtam la gât sǎculeţe cu mentol şi cu camfor. Si n-am fǎcut-o. Ciumǎ? Nu, în Evul Mediu nu erau seringi de unicǎ folosinţǎ. Nici pe asta n-am facut-o. Holerǎ? Exclus, veceurile sunt goale sau nu sunt deloc şi nimeni nu pare presat. Prin ’80 au fost nişte cazuri, parca la Agigea. Noi eram la Costineşti. Când a vǎzut Nana câţiva metri cubi de cutii de tetraciclinǎ în punctul sanitar de pe plajǎ, acolo unde de obicei era doar spirt şi frecţie Diana pentru arsuri a zis “Dane nu mai e de noi aici”. Trebuia sa dea “statul” peste zece zile şi se zvonea cǎ tabǎra va fi izolatǎ. Asa cǎ am luat fiecare câte 8 capsule de tetraciclinǎ (doza de şoc pentru orice), toatǎ ziua n-am mâncat decât pepsi cu bere iar noaptea am apucat-o printr-un gard peste porumbişte pânǎ la garǎ unde am luat un tren în care erau adunaţi toţi turiştii de la mare. Aşa am ajuns dimineaţa acasǎ, bine merci. Deci şi pe asta am ratat-o. Atunci ce-o fi? Dupa ce treci în revistǎ cam toate bolile pe care le-a inventat omenirea, înţelegi cǎ subiectul piesei este un vaccin pentru o boalǎ nouǎ care n-a apǎrut încǎ, dar e de dorit sǎ aparǎ curând ca sǎ se termine stocurile de vaccin.

La mijloc se joacǎ un tablou în care armata şi poliţia rechiziţioneazǎ medici şi infirmieri şi elevi infirmieri (unii spun cǎ n-au fǎcut în viaţa lor o injecţie). Ii îmbracǎ în halate albe, mǎşti şi mǎnuşi şi înţelegi cǎ toţi urmeazǎ sǎ populeze hangarul simbolic din prima scenǎ. Aici regizorul se chinuie sǎ înfǎţişeze panica: fulgere verzi, fum, strigǎte din off...

In fine, la dreapta (mǎ rog, în partea cealaltǎ) este veselie, culori, zarvǎ de restaurante, spectacole, îngrǎmǎdealǎ, copii, cu toate cǎ vremea este cam închisǎ. Evident regizorul, ocupat fiind cu hangarele şi cu Apocalipsa de alǎturi, n-a mai avut timp sǎ organizeze şi bucata asta de scenǎ şi i-a lǎsat pe toţi de capul lor sǎ fie sǎnǎtoşi cu neamul lor cu tot. Inţelegi cǎ este altǎ populaţie, mai numeroasǎ. Se aprinde lumina şi se lasǎ cortina.

Actul 3
Iar se stinge lumina şi iar nu se ridicǎ cortina (cred ca e o problemǎ cu scripetele). Pe fondul veseliei din actul precedent şi al troncǎnitului din scena din mijloc, publicul este invitat sǎ gǎseascǎ un final. Prin aer plutesc holograme cu omuleţi verzi, schelete descǎrnate, viruşi mutanţi, spirale de ADN şi stative cu perfuzii. Mai vezi imagini stranii cu oameni strǎvezii care circulǎ anormal de tǎcuţi pe nişte strǎzi pustii, de parc-ar fi teleghidaţi, în timp ce în subteranele oraşului se organizeazǎ rezistenţa celor nevaccinaţi pe care poliţia îi cautǎ peste tot dar nu şi în hrube. Inţelegi cǎ primii sunt vaccinaţi. Spectatorii se pun pe treabǎ, scot un pix şi schiţeazǎ un final posibil şi inspirat ca sǎ fie trecuţi coautori: or fi extratereştrii care le injecteazǎ naiba ştie ce ca sǎ-i ia mai uşor cu ei sau ca sǎ nu-i mai poatǎ recunoaşte, sau le bagǎ cipuri injectabile la toţi, ori fac teste cu ei cǎ pe şoareci nu-i mai lasǎ cei cu protecţia animalelor. Sau poate om fi prea mulţi şi cine are noroc scapǎ... Mǎ gândesc şi eu, n-am de ales: “Am un coleg, singurul care a fǎcut vaccinul şi pânǎ acuma şi singurul dintre noi care a fǎcut boala (o boalǎ pe care de altfel o face în fiecare an). Dupǎ ce s-a înzdrǎvenit a mers precaut şi la a doua dozǎ, cum scrie la carte, ca sǎ fie sigur cǎ la o adicǎ o mai face o datǎ. Cert este cǎ de douǎ luni e mereu bolnav. Mai am o colegǎ, foc de frumoasǎ, care a rǎcit un pic şi a fost obligatǎ sa stea preventiv o sǎptǎmânǎ acasǎ. Fǎrǎ teste speciale, au diagnosticat-o “by default” cu o boalǎ nouǎ şi grea. Doar s-or speria ceilalţi. Am vǎzut-o acum câteva zile sǎraca: era şi mai frumoasǎ dupǎ boala asta cumplitǎ ”.

Dacǎ gǎsiţi cumva vreo asemǎnare cu ceva, înseamnǎ cǎ aţi fost deja injectaţi, pentru cǎ povestea asta nu s-a întâmplat niciodatǎ, nici mǎcar înainte de ’89.

Bd. Kiseleff

Orologiul sunǎ noaptea jumǎtate…

Is There Anybody Out There?

Parcǎ n-ar fi nimeni. Poate doar o bufniţǎ… Culmea, melodia urmǎtoare este ”Nobody Home”. Asta este. Cam trist...

Şi uite-aşa am ascultat aproape tot albumul!

Fasole de post...

Waiting For The Worms, pe urmǎ Stop şi The Trial

Am pus la fiert nişte fasole şi alǎturi, în altǎ cratiţǎ, un ciolan afumat de post. Am mai recuperat şi o bucatǎ de şoric de la o slǎninǎ afumatǎ (tot de post) pe care tocmai am terminat-o. E tare ca piatra, dar se rezolvǎ. Aşa cǎ am timp. Pânǎ fierbe fasolea în trei ape putem sta de vorbǎ. De fapt ultimul clocot o sǎ fie în zeama în care a fiert ciolanul. M-a învǎţat un bucǎtar, de fapt o bucǎtǎreasǎ, cǎ la gǎtit totul se foloseşte. Şi mi-a dovedit-o fǎcând un sos grozav din nişte cotoare de ardei. Scuzaţi-mǎ, am lipsit un minut pentru cǎ uitasem sǎ aprind ochiul de la fasole. Acuma fierbe mai bine.

Vorbeam odatǎ despre terapia prin “urât“. Ascultaţi un cântec, de fapt trei la rând. Este lung şi apǎsǎtor, dar aveţi rǎbdare pânǎ la capǎt. Mai ales la text. Halucinant. Urât şi frumos. Un coşmar şi o deşteptare. Delir şi luciditate. Nerecomandat viitoarelor mame dar de gândit pentru copiii lor. Ce a fost şi ce ar trebui sǎ urmeze. Un zid de dǎrâmat şi altul care ar fi de construit. Poate avem nevoie sǎ rupem istoria în douǎ dacǎ nu putem trǎi în pace cu ea întreagǎ. Pǎcat cǎ noi românii n-am avut nici un zid “fizic“ de sfǎrâmat, poate am fi avut mai puţine mental. Cei sub 30 de ani ar trebui sǎ mǎ creadǎ pe cuvânt... Existǎ pericolul real ca “viermii” trecutului sǎ le controleze gândurile. Şi nu doar lor. Sǎ spunem stop şi sǎ începem procesul. Sǎ ne imaginǎm propriul nostru proces şi sǎ ieşim pe urmǎ la luminǎ, vinovaţi de a fi avut “vocaţia biciului” (o mai avem încǎ?), dar sǎ trǎim mai departe izbǎviţi de propria suferinţǎ...

Am vǎzut pe Arte, pe 1 decembrie, un documentar fǎcut de un român, Alexandru Solomon, “Kapitalisme - notre recette secrète” : http://plus7.arte.tv/fr/1697660,CmC=2956902.html

Este o vorbǎ care spune “sǎ te fereşti de rǎul pe care-l poate face un om deştept”, pentru cǎ un tâmpit îl face din prostie. Ei bine, am auzit în filmul ǎsta un om deştept (şi capitalist) spunând “… capitalismul e imoral. Există o mitologie pe dos a succesului, nu poţi să ai succes decît dacă furi. M-am amuzat mult în toţi aceşti ani, şi mi-a plǎcut mult". Este cea mai cinicǎ mǎrturisire pe care am auzit-o vreodatǎ.

Intre timp s-au fǎcut fasolele. Şoricul se topeşte în gurǎ. O salatǎ de rucola (aici îi zice “roquette”) poate acompania, nu înlocui, fasolea cu ciolan. Eu o amestec cu frunze tinere de spanac, cu “mâches” şi miez de salatǎ verde (“coeur de laitue”), altfel gustul este prea puternic. Cum o poţi mânca oare tu asa pur şi simplu, fǎrǎ altceva?

Doar nobili, fǎrǎ Nobel

Existǎ însǎ şi reversul medaliei. Oameni oneşti, deschişi, prietenoşi. Şi profesionişti ai cuvântului în faţa cǎrora te înclini. Acum mai mult de cinci ani a fost anunţatǎ pe canalul Arte o lungǎ emisiune 24 de ore la Bucureşti. De sâmbǎtǎ pânǎ duminicǎ dupǎ-masǎ. Mǎrturisesc cǎ am avut emoţii şi mǎ gândeam cu groazǎ cǎ va fi iar o emisiune plinǎ de gunoaie şi aurolaci, numai cǎ mai lungǎ. Şi cǎ voi fi iar obligat a doua zi la birou sǎ explic, sǎ mǎ simt stânjenit şi vinovat şi sǎ încerc sǎ repar, dacǎ se poate repara ceva. Emisiunea a fost fǎcutǎ de Frédéric Mitterrand, cunoscut om de culturǎ şi personalitate în audiovizualul din Franţa. Nepot al fostului preşedinte socialist, el însuşi cu vederi de stânga, acum este Ministru al Culturii într-un guvern de dreapta. Se poartǎ şi la case mai mari... Ei bine, nu-mi venea sǎ cred! Tot ce este urât în Bucureşti, aşa cum urâtul existǎ în toate marile oraşe, a fost cu grijǎ ocolit. Chiar dacǎ a filmat bisericile sau casele trase pe şine în spatele blocurilor, a fǎcut-o ca sǎ sublinieze performanţa inginereascǎ. Iar interviurile, toate în francezǎ cu fel de fel de lume m-au uns la suflet. De la oameni politici pâna la gospodinele din piaţǎ, trecând prin jurnalişti, studenţi, profesori, elevi şi preoţi, toţi vorbeau franceza, mai mult sau mai puţin cursiv. Nu neapǎrat oamenii politici cel mai bine... Emisiunea s-a terminat cu un “Châpeau!” de ambele pǎrţi.

Şi a mai fost o emisiune, fǎcutǎ de Bernard Pivot, membru al Academiei Goncourt, supranumit în Franţa şi “le maître du verbe”. Spirit enciclopedic, de formaţie jurist, practicând apoi pentru un timp jurnalismul, Bernard Pivot animeazǎ de câteva zeci bune de ani rafinate emisiuni culturale: Deschideţi ghilimelele, Apostrofuri sau Bouillon de culture. Am spus numele în francezǎ pentru a savura mai bine neaşteptata alǎturare de cuvinte. In fond supa sau bulionul nu sunt altceva decât “concentrate”. Este renumit în Franţa şi pentru celebrele Campionate naţionale de ortografie, care au devenit apoi Campionate mondiale pentru francofoni. De aici a ajuns la temutele Dictǎri Pivot, adunate azi într-o carte repede epuizatǎ, texte scurte dar pline de capcane chiar şi pentru cei mai subtili vorbitori de francezǎ. Din 2002 pleacǎ prin lume sǎ întâlneascǎ oameni care “au ales sǎ adauge cultura şi limba francezǎ culturii lor proprii”. Aşa a apǎrut emisiunea Double je pe care a animat-o timp de patru ani. Unul din popasuri l-a facut la Iaşi. Imi aduc bine aminte: în 2004 am fost la Iaşi la întâlnirea de 35 de ani a promoţiei de la Liceul Internat. Am stat de vorbǎ cu fosta noastrǎ profesoarǎ de francezǎ. Intors acasǎ, dupǎ câteva sǎptǎmâni am vǎzut emisiunea fǎcutǎ de Pivot. Era acolo şi un interviu cu profesoara noastrǎ care spunea cǎ a predat franceza toatǎ viaţa, şi-a încheiat cariera la un liceu faimos, dar n-a fost niciodatǎ în Franţa. Dupǎ alte puţine sǎptǎmâni aveam sǎ aflu cǎ se prǎpǎdise...

N-am sǎ uit niciodatǎ mirarea lui Bernard Pivot când, stând de vorbǎ cu un copil dintr-o clasǎ cu limba de predare francezǎ de la Liceul Naţional, acesta îi spunea cǎ citea în acel moment un scriitor marocan. “Cum, ai auzit tu de ...? E tradus în româneşte?”, “Nu, am o ediţie originalǎ, îl citesc în francezǎ”. Iar ajung la cuvântul perplexitate. Bernard Pivot, stând într-o bancǎ a unei şcoli din România, se uita zâmbind neîncrezǎtor când la profesoarǎ, când la copilul acela minunat, când la ceilalţi copii. Cu multǎ delicateţe, fǎrǎ sǎ parǎ cǎ ar vrea sǎ verifice, au început sǎ discute despre autor şi cartea respectivǎ. Si zâmbetul a devenit apoi amical şi apropiat, zâmbetul sincer şi destins a doi oameni care stau la o şuetǎ. Un copil din Iaşi vorbea într-o francezǎ perfectǎ de la egal la egal cu marele Pivot...

Voiam doar sǎ spun cǎ se poate şi aşa, se mai întâmplǎ şi asta azi pe la noi.

Nobili şi Nobel

De câtǎva vreme o supǎrare mai veche dar pe care nu o mai bǎgam în seamǎ a ieşit din nou la vedere. De când cu Nobelul, nu spun “al nostru”, pentru cǎ noi n-am fost decât nişte bieţi figuranţi.

Venisem de puţin timp în Franţa, în 2000, dupǎ câţiva ani de vizite repetate. Nu mai eram turist, acuma locuiam şi lucram aici, deci priveam totul cu alţi ochi. Regǎsisem prieteni pe care-i aveam mai demult, care cunoşteau România şi mǎ cunoşteau şi pe mine. Ne respectam şi continuǎm sǎ ne respectǎm, poate mai mult ca înainte. Dar am gǎsit şi multǎ ignoranţǎ şi prejudecǎţi. La birou eram o “curiozitate”. Vreo douǎ luni tot venea lumea “cu treabǎ” la mine şi mǎ studia de parcǎ eram femeia cu barbǎ. Aveam atunci douǎ colege, douǎ “fete” de vârsta mea: o doctoriţǎ şi secretara. Au fost pe rând mici detalii, replici stupide care mǎ amuzau la început, dar care, acumulându-se în timp, deveneau supǎrǎtoare: “Dar tu, înainte de a veni aici ai fǎcut cursuri de francezǎ?”, “Nu, asta-i franceza din şcoalǎ pe care am mai vorbit-o pe unde-am fost sau cu amici de aici” sau “Poţi sǎ-ţi imaginezi Dan, am o prietenǎ, bine, n-are nici o diplomǎ, au dat-o afarǎ ca sǎ angajeze un strǎin”, “Nu, nu pot sa-mi imaginez, dacǎ zici ca n-are diplome...”, “Bine, dar ea e franţuzoaicǎ!!!” sau “Plecǎm într-o vizitǎ la o familie din Bucureşti, ce sǎ le ducem, acolo copiii au creioane?” sau “Acolo existǎ drumuri asfaltate, tu cum vii când vii cu maşina?” sau “Robinetul la baie se învârte ca la noi?”. Eram şi mai sunt şi acuma traducǎtorul în / din englezǎ al unor doamne cu pretenţii. Prospecte şi mailuri sofisticate: “Noi suntem bine, voi ce mai faceţi?”. “Şi engleza tot din şcoalǎ? Ce mǎ fac dacǎ plec în România, în ce limbǎ mǎ înţeleg eu cu ei?”, “Poate ei cu tine, pǎi în ce limbǎ vrei tu, cǎ acolo 80% le vorbesc pe amândouǎ. Dacǎ nu se descurcǎ poţi încerca şi germana”. Incepusem sǎ fiu rǎutacios ştiind cǎ unii dintre ei şi cu franceza au uneori probleme. Dar mǎcar le stârnisem curiozitatea şi plecau în România.

Dupǎ primele “realizǎri profesionale” a început sǎ aparǎ şi “perplexitatea”. Câteodatǎ laudele excesive deranjeazǎ. E ca şi cum ţi s-ar spune “bravo, la cât eşti de tâmpit nu credeam cǎ ai sǎ reuşeşti”.

Cu timpul m-am lǎmurit cǎ erau “îndoctrinaţi” de o puzderie de emisiuni şi filme TV (de unde oare inspirate?...) care, în cǎutare de audienţǎ ieftinǎ continuau sǎ arate (10 ani dupǎ...) România lui Ceauşescu, Casa Poporului, cǎruţe înfundate în noroaie cu puradeii ciorchine, case în ruinǎ, bǎtǎliile cu minerii, imagini de la revoluţie cu procesul şi execuţia (pe asta din urmǎ am revǎzut-o cu mult mai multe detalii - oribile, adevǎrat film de groazǎ - decât atunci şi cu un dezgust infinit chiar acum douǎ sǎptǎmâni, ca sǎ vǎ faceţi o idee). A mai fost un meci al României la Paris iar afişul arǎta un taraf de lǎutari... Hm, audienţa asta nu-i decât un pretext care justificǎ multe mǎgǎrii şi creaţii anacronice în numele unei reale civilizaţii, dar de fapt se speculeazǎ gustul pentru morbid şi mizerie al unui public “superior” cocoţat pe un munte de istorie şi culturǎ care la un moment dat au schimbat lumea. Din pǎcate mare parte din acest public nu mai ştie pe ce stǎ.

Deci audienţa ar putea explica aceste “producţii“ dispreţuitoare, fǎrǎ sǎ le facǎ însǎ şi acceptabile pentru noi. Mǎcar autorii lor au scuza (??) cǎ nu-s români. Dar când un român face la fel? Dupǎ atâta timp! Rezolvǎ asta vreuna din problemele de azi? Nu putem trǎi la infinit printre cadavre, deţinuţi politici şi martiri într-un doliu permanent. Sǎ te desprinzi de trecut (dacǎ l-ai trǎit) nu înseamnǎ sǎ-l şi uiţi. Şi când se mai gǎseşte un confrate, tot român, care spune “faptul cǎ Herta s-a nǎscut în România este un accident geografic” nu-i normal sǎ te întrebi mǎcar atâta: “pǎi dacǎ nu s-ar fi nǎscut în România, despre ce ar mai fi scris ca sǎ ia premiul?”. Cât despre ruşinea lui subînţeleasǎ de a se fi nǎscut român n-ar mai fi de spus decât “atunci sǎ-ţi fie ruşine!”. Oare doamna în cauzǎ nu-şi dǎ seama cǎ asemenea apǎrǎtori nu-i aduc decât deservicii? De ce sǎ ne mai mire ca nişte britanici spun "ne imaginam România ca fiind o ţarǎ plinǎ de boi în care oamenii aruncǎ cu pietre in ţigani", sau “ţara ţiganilor”, sau “tǎrâmul lui Borat”, din izvoarele ei ţâşneste “apa comunistǎ proaspǎtǎ”, sau încǎ “sǎ vii aici într-o maşina de 168.000 de lire e ca şi când ai apǎrea în Sudan într-un costum fǎcut în întregime din mâncare“, când un român care n-a stat în închisoare sau era un copil pe vremea aceea ne umple încǎ şi azi de noroi? El ce justificare mai are? Nobel pentru “Securitate”, Palme d’or pentru “avorturi”, eu cred cǎ ajunge! Lipseşte un Oscar pentru colectivizare. Dar uite cǎ americanii sunt mai cu picioarele pe pǎmânt: nici nu l-au nominalizat. Pânǎ la Soljeniţîn sau Kusturica mai este drum lung.

In final tot englezii spun “România, mulţumim ca ne-ai primit, aş sta veşnic aici". Nu-i mare lucru şi nu le reparǎ ignoranţa, dar oricum e mai mult decât un scuipat.

In final iatǎ un poem care a zdruncinat probabil rǎu de tot juriul suedez anul acesta:

Este sau nu este Ion?
(roman naţional pe scurt interval.) / Partea I / un strat de muşte pe gard confuz în sus. / o coadǎ simplǎ de lopatǎ zdrǎngǎne bum-bum. / plecǎm fǎrǎ batistǎ oarecum. / Partea a II-a / iar vameşii din Giurgiu (şase) nici mǎcar nu se / uitǎ la mine, atâta vreme cât trece un câine. / Concluzie / Nimic bre, / cǎ intri la pârnaie. ş.a.m.d. / ar fi aşa simplu / aspectu cu LIFTU / precum vaca gri.

Sunt de acord cu autoarea: “nimic bre”. Iar concluzia mea, dupǎ o lungǎ chibzuinţǎ: nu, se pare cǎ Ion într-adevǎr nu este. Este însǎ Toma, Geta, Magdalena, surorile gemene Ioanele, domnu Ioşka, nea Nelu (ar putea fi el..., aici nu-i prea clar). Dar unde este totuşi Ion? Eu unul cred cǎ în momentul acela unic şi pasager de întâlnire a creatorului cu clipa de har, Ion trecuse deja la bulgari, înaintea câinelui.

Aflu cǎ poemul a fost alcǎtuit (deci nu poate fi acuzatǎ cǎ l-a scris) cu tǎieturi din Plai cu boi (nici o legǎturǎ cu vaca gri), ca mesajele de ameninţare care vor sǎ rǎmânǎ anonime. Uite cǎ pânǎ la urmǎ au gǎsit-o. Probabil tot cu Securitatea. De data asta cu folos...

Mother should I run for president...?

Am ales-o special pentru azi pentru ca are de toate...

... suierat de vânt, gripa, telefoane ocupate, sunet de bani, îndoieli, disperare, voci, atmosfera stranie, întrebari... public.

Imi place cum trǎiesc unii conform zodiei

Pânǎ şi defectele de acolo devin calitǎţi în viaţa realǎ. Şi-mi mai place cum îşi “programeazǎ” ei o zi din viaţǎ citindu-şi dimineaţa horoscopul: “dac-aşa scrie pe ziua de azi, musai aşa tre’ sǎ fie... sau sǎ fiu”. Adicǎ mǎ scol dimineaţǎ, îmi citesc horoscopul (pe calculator cǎ-i mai precis) şi descopǎr de exemplu cǎ voi avea oarece dificultǎţi de comunicare cu colegii. Ajung la birou şi mǎ iau eu de ei, preventiv: “Bǎ, nu cumva sǎ mǎ enervaţi azi, cǎ sunt întors pe dos, e clar?”. Aiurea, nu sunt deloc! Dar dacǎ aşa scrie...

Dar horoscopul te poate scoate şi din multe încurcǎturi. Dacǎ faci o tâmpenie, ea era inevitabilǎ. Vina ta poate fi cel mult faptul cǎ n-ai citit înainte ca sǎ ştii ce te-aşteaptǎ. Mǎcar sǎ fii pregǎtit... Cam ca la Nostradamus, mulţi descoperǎ, dar dupǎ ce se întâmplǎ evenimentul, cǎ el l-a prevǎzut acum o jumǎtate de mileniu în catrenul x din Centuria y. Mai scǎdem unu, pe urmǎ înmulţim cu 3, dupǎ care împǎrţim totul la 3,14 şi iese cǎ fix în ’89 trebuia sǎ cadǎ Ceaşcǎ.

Mai existǎ şi horoscopul sǎptǎmânal. Ehei, aici e şi mai şi... “Pentru cei nǎscuţi în a doua jumǎtate a lunii, marţi este o zi favorabilǎ investiţiilor”, ceea ce înseamnǎ cǎ sigur îţi auzi consoarta marţi când ajunge acasǎ “Dǎnuţ (de exemplu), du-te şi scoate tu din portbagaj, nu mai pot, sunt aşa de grele!”. Bine ca n-a luat o casǎ... Sau “în cǎmin vor fi multe de fǎcut şi acest lucru te va obosi”. Asta apare de obicei sâmbǎta. “Ar trebui sǎ dǎm cu aspiratorul”. Fǎrǎ nume, dar mǎ simt flatat cǎ am ajuns plural. Am mai vǎzut şi “relaţia cu partenerul de viaţǎ va fi prioritarǎ pentru tine în aceastǎ perioadǎ” cu varianta agravatǎ “în perioada urmǎtoare gǎseşte-ţi ceva mai mult timp pentru fiinţa iubitǎ”. Dar nu se spune în care perioadǎ. Ca la axioma lui Peano din aritmeticǎ: “orice numǎr are un succesor unic” care poate deveni “orice perioadǎ are o perioadǎ urmǎtoare”... Deci tot timpul. Şi partenerul de obicei ştie asta.

Dar cel mai frumos este când citeşti “Trǎsǎturile generale ale zodiei”, sau când plecând de la trǎsǎturile generale ale unui individ sǎ-l încadrezi ştiinţific într-o zodie. Ce citesc eu azi la zodia mea: “Capricornii sunt muncitori, demni de încredere şi blegi. Aceştia sunt întotdeauna buni la matematicǎ, asta explicǎ de ce sunt o aşa mare bǎtaie de cap. René Descartes a fost un matematician renumit, dar nu şi un filozof prea bun, deci trebuie sǎ fi fost Capricorn”. Cum eu am trei date de naştere, din fericire toate în aceeasi zodie (mare noroc! dacǎ eram nǎscut de trei ori în luni diferite?), afirmaţia trebuie sǎ fie de trei ori mai puternicǎ în ceea ce mǎ priveşte. Un lucru pozitiv totuşi: pentru cineva de 177 de ani am o minǎ bunǎ.

Chez soi

E bine sǎ poţi sǎ mai ai o casǎ în altǎ parte a lumii, sǎ fii în douǎ locuri “la tine“. Mai ales când ai o ocupaţie, când toatǎ lumea te priveşte cu curiozitate şi simpatie la început, apoi cu interes şi mai ales când vezi cǎ nu eşti mai prost ca ei. Liiceanu spune undeva cǎ strǎinii te redescoperǎ “cu bunǎvoinţǎ şi perplexitate“, perplexitate ca atitudine pozitivǎ, dar eu nu cred cǎ sunt reacţii simultane. Când încep sǎ devinǎ perplecşi bunǎvoinţa de obicei înceteazǎ. Acceptǎ cu greu cǎ poţi fi cel puţin la fel de bun ca ei.

Dar oare mai eşti la tine peste tot ? Nu cumva dupǎ un timp îţi dai seama cǎ nicǎieri nu mai eşti “la tine“ cum erai înainte ?

Când sunt într-unul din locuri, deci acasǎ, dupǎ un timp vreau acasǎ, dar dincolo… Nu-i vorba numai de comoditate sau cǎ “trec anii“, cǎ doar trec pentru toţi, şi acolo şi aici. Şi pe urmǎ nu îmbǎtrâneşti aşa, deodatǎ, am mai spus asta, vorba lui Rǎducu “... întâi te faci de râs de câteva ori“. Uite-aşa începi sǎ-ţi dai seama cǎ pe unii din cei din România nu-i prea mai înţelegi, deşi nu s-au schimbat aşa mult. Sigur nici ei nu te mai înţeleg pe tine ca înainte pentru cǎ şi tu evident te-ai schimbat (în bine, în rau ?, e mult de vorbit pe tema asta). Iar cu amicii de aici nici nu se pune problema sǎ ne înţelegem şi asemǎnam vreodatǎ pe de-a-ntregul (nu vorbesc de toţi), nici nu cred ca aş vrea. Totuşi prietenii adevǎraţi, singurii deci, sunt acolo, numai cu ei de exemplu am şi avem onestitatea sǎ ne certǎm şi apoi sǎ ne împǎcǎm. In limba noastrǎ. Mi se întâmplǎ din când în când ceva ciudat. Stau de vorbǎ cu persoane pe care le simt aproape de mine şi deodatǎ încep sǎ le vorbesc româneşte. Aşa s-a întâmplat de câteva ori cu tinerii sârbi care au stat la noi în timpul festivalului şi mi se întâmplǎ şi cu unii prieteni şi colegi francezi. S-ar spune cǎ limba “ta” este limba prieteniei. Imi aduc aminte de o prefaţǎ foarte pretenţiosǎ la un volum de Eliade. Autorul ei încerca sǎ fie la înǎlţimea cǎrţii şi a citat, culmea, tot din Eliade, spunând cǎ pentru el limba lui este limba în care vorbeşte şi în care-şi scrie jurnalul. Nu cred cǎ citatul este exact, în orice caz nu este complet. Mie mi-a ramas în suflet ce spunea Eliade, parcǎ în Memorii: “... este limba în care-i spui unei femei cǎ o iubeşti”. Prin lumea medicalǎ se mai spune cǎ este limba în care visezi. Diferenţa nu este chiar aşa de mare...

De Toussaint, Halloween etc.

Tot vroiam s-o spun, deci iatǎ,
aşa o fǎcurǎm latǎ, (sǎptǎmâna-i încheiatǎ!):

Masa se cerea mâncatǎ şi udǎtura secatǎ.

Mâna care-a fost odatǎ, acuma-i din gheaţǎ toatǎ, în spirtoase conservatǎ. Sticla-n grabǎ destupatǎ şi tot repede gǎtatǎ.

Un pǎianjen pe salatǎ (cum de care? de boeuf tatǎ!), fasole-ndelung frecatǎ, din belşug usturoiatǎ, roşia bine-ndesatǎ, cu brânzicǎ mestecatǎ sau cu vânǎtǎ tocatǎ şi ceapǎ mǎrunt tǎiatǎ.

Pulpǎ de miel împǎnatǎ şi o leacǎ vanilatǎ, p’ormǎ-n blide aranjatǎ (meserie-adevǎratǎ). Murǎtura e muratǎ, garnitura-i gratinatǎ (tot bostan, e minunatǎ!, artǎ purǎ şi curatǎ). Nu credeţi? Trebe gustatǎ!

Ciorbǎ bine-nfierbântatǎ (iar din ce? de burtǎ fatǎ!)

Tava cu dovleac îndatǎ, prǎjiturǎ asortatǎ şi-alt pǎianjen pe o tartǎ.

Casa straşnic decoratǎ, cu un liliac la poartǎ, pânza rǎbdǎtor brodatǎ, vrajitoare împǎiatǎ şi-ncǎ una mai fardatǎ, iar pǎianjeni, doi deodatǎ, pe o mânǎ-mpreunatǎ.

Puşca fǎrǎ curea latǎ şi cǎmaşa sângeratǎ.

Oricât pare de ciudatǎ povestea-i adevǎratǎ, din moment ce-i ilustratǎ.

Hai, plecaţi acas’ o datǎ...

...nu-i nevoie de eratǎ.

Succes Stimabile în cel mai greu rol!

„Am avut marea şansă să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz.” (Gheorghe Dinicǎ).

Textul acesta era scris cu multă vreme în urmă şi îşi aştepta rândul. Am zis că mai bine îl pun acuma să-i spun succes decât mai târziu ca să spun cine ştie ce prostii. Trebuie măcar să-i zâmbim...

S-a întâmplat odatǎ sǎ am treaba la Brǎila. Prin ’86 sau ’87 poate, toamna târziu. O cǎlǎtorie banalǎ mi-am zis, trei ore de tren, nici mǎcar nu-i mult. Mǎ urc în vagonul meu şi îndreptându-mǎ spre compartimentul unde aveam locul aud nişte glasuri cunoscute, dar fiind în tren nu reuşeam sǎ-mi dau seama unde le mai auzisem, sigur nu într-un tren. Ajung, intru, dau bunǎ ziua, mǎ uit cine era înǎuntru, mǎ pufneşte râsul şi ies repede sǎ vǎd iar dacǎ acolo era locul meu. Prea târziu, observaserǎ reacţia mea şi mi-au spus: “Domnu’, aici e... e un loc liber la geam... poftiţi de staţi... aaaaaşa!”. Ceilalţi, ca sǎ spun aşa, erau nici mai mult nici mai puţin decât Mariana Mihuţ, Mişu Fotino, Marin Moraru vis-à-vis de mine şi Gheorghe Dinicǎ, pe partea mea, între noi fiind un regizor. Mergeau şi ei la Brǎila pentru o repetiţie la Teatrul “Maria Filotti“. Aşa cǎ CFR-ul mi-a oferit în preţul biletului un spectacol gratuit. Ei discutau normal probabil iar eu nu mai ştiam cum sǎ-mi ascund faţa sǎ nu mǎ vadǎ cǎ râd. M-am fǎcut cǎ-mi masez fruntea, mǎ frecam la ochi, la un moment dat chiar mi-am pus perdeaua-n cap sǎ mǎ fac cǎ dorm, dar perdeaua se cam mişca în dreptul gurii aşa cǎ Dinicǎ mi-a spus ”da’ respiraţi normal stimabile cǎ noi stǎm de vorbǎ”. Chiar şi controlorul când a intrat abia se ţinea de râs şi doar nu spunea nimeni nimic.

Probabil aşa sunt actorii, dupǎ multele roluri pe care le-au jucat împrumutǎ ceva din fiecare, din cele preferate poate mai mult. Mimicǎ, voce, chiar expresii. Mariana Mihuţ pisicoasǎ ca Zoe, Marinicǎ Moraru nǎuc şi toropit ca feciorul din Cǎldurǎ mare, Fotino veşnic agitat şi mirat cu nişte ochi imenşi în spatele unor funduri de sifoane redutabile cu rame negre, iar Dinicǎ fante şmecher de cartier. Un amic îmi povestea odatǎ cǎ a mers un pic pe stradǎ în spatele lui Beligan şi Caragiu şi fǎrǎ sǎ vrea a auzit ce vorbeau, mai bine zis Caragiu povestea ceva banal iar Beligan era mort de râs. ”Tomiţǎ, dacǎ mǎ iubeşti taci din gurǎ cǎ nu mai pot!”. Se spune cǎ la un moment dat Caragiu a fost chiar secretar de partid la Bulandra. L-au schimbat repede dupǎ ce a luat de câteva ori cuvântul, citind dǎri de seamǎ sau fǎcându-şi autocritica. Vǎ daţi seama cam ce era în salǎ…

La un moment dat se fǎcuse linişte. Eram obosiţi, sculaţi devreme, plecaserǎm pe la 6 dimineaţa. Trenul era într-o staţie, nici nu-i mai ţin minte numele. ”Nu mai pot, mǎ-nţelegi domnule ? Nu mai suport sǎ vǎd totul gri, uite, gara gri, peronul gri, oamenii gri, vagoanele gri, … ǎsta, cum îi zice, zi-i pe nume amice…, a, depoul gri, pânǎ şi ceru-i gri ! ”. ”Si dacǎ n-ar fi gri ţi-ar fi mai bine ? ”. Revolta, aproape strigatǎ, care ne-a trezit pe toţi era a lui Marin Moraru, iar rǎspunsul, al lui Dinicǎ. Pe tonul de mahala, cinic, sictirit şi dispreţuitor al lui Stǎnicǎ Raţiu din Felix şi Otilia, strivit pe sub mustaţǎ. Dinicǎ a stat cu ochii închişi dar fǎrǎ sǎ doarmǎ tot drumul, cu bǎrbia înfiptǎ-n piept şi vorbind aproape cu dinţii strânşi. De fapt cam toatǎ conversaţia s-a purtat doar între ei doi.

Si a mai povestit ceva Marin Moraru, moţǎind: ”Am facut odatǎ un turneu în Ameeericaaa. Inainte de plecaaare toatǎ trupa de la Bulandra am fost chemaţi la un instructaaaj, a venit unu’ de laaa..., aşaaa, şi dǎ-i cu aia nu, aia nu, fǎrǎ bani ascunşi mǎ-nţelegi ?, nu aveţi voie sǎ vindeţi nimic, ce sǎ vinzi domnule… în America ?, şi mai ales dupǎ ora 9 seaaara nimeni nu mai are voie sǎ umble pe straaadǎ, e periculoos, bandiiiţi, gangesteeeri, vǎ riscaţi viaţa, mǎ rog, aia, aia, toatǎ lumea la hotel. La caaare Bǎnicǎ din salǎ, cu groazǎ în glas: «Uuunde ne trimiteţi fra-haţilor??!!» ”.

Nea' Artimov

Pe vremea când lucram civil în armata a aparut un ordin ca trebuia sa purtam halate. Au venit croitorii, ne-au luat niste masuri aproximative şi le-au dat la lucrat. Au iesit niste halate bineînteles aproximative. Le mai suflecam mânecile, dacǎ erau prea strâmte nici nu le încheiam, dar le-am purtat. Iarna era un frig cumplit în birouri, caloriferele erau reci dar noi eram caliti. Ca sa ne mai încalzeasca puţin ne-au dat pufoaice de la magazia de echipament, unde erau pe inventar. Şi halatele ne-au fost date tot pe semnatura fiind în inventarul institutului care fiind al armatei era organizat ca o unitate militara. Seful magaziei de echipament era nea’ Artimov. Un lipovean cât un munte, nea’ Arti era plutonier adjutant, fost mare campion de caiac. Printre altele a fost şi vicecampion mondial prin anii ’60, campion fiind atunci însusi Vernescu. Pentru ca fusese sportiv la Steaua, când s-a lasat de sport i s-a gasit o slujba în armata, cum era obiceiul. De câte ori s-a cântat imnul pentru el, merita. Cred ca era cu o generatie înainte de Patzaichin. Avea obiceiul sa spuna la toata lumea ”nea” si-atât, fara nume, cu accentul lui inconfundabil. Cand am fost sa-mi ridic şi eu echipamentul l-am întrebat: ”Si ce se întâmpla nea’ Arti, dacǎ se rup sau se strica, ni se imputa ? ”. “N-ai grija nea’ ca nu se împute…”.

Pentru vegetarieni: sa-i spunem “Salata marocana” de luni

Va trebuie câtiva ardei mari copti, de preferinta rosii pentru estetica si niste dovlecei, daca-i aveti la îndemâna si nu va mai trebuie. Daca nu-i aveti, degeaba va mai chinuiti ca nu mai iese salata marocana, mâncati româneste ardei copti cu ce vreti si gata. In varianta optimista luati sa spunem doi dovlecei de vreo 30 cm fiecare (11,81 inches sau 0,98 feet) si-i taiati în felioare subtiri de aproximativ trei milimetri. In continuare trebuie sa aveti rabdare, chiar mai multa decât la taiat. Dispuneti feliile de dovlecel pe un stergar1 pe n linii si m coloane, unde n si m pot fi la o adica egale (matrice, tablou Excel, Access e mai complicat dar e bun si asta, ma rog, ce aveti prin casa), marimea tabloului fiind direct proportionala cu a stergarului1. Acoperiti aceasta entitate cu un alt stergar2, mai mare sau cel putin egal cu primul si asteptati. Trebuie ca fiecare element al tabloului (felie) sa lase cât mai mult lichid. Asta se vede când încep sa apara rotocoale umede pe stergarul2 (de deasupra), ca pe cel de dedesubt nu puteti vedea nimic pentru ca matricea nu este nula, mai exact din cauza feliilor de dovlecel diferite de zero, adica vorba poetului, pui mâna pe ele si urli ”Este!!!”. Dar daca este deasupra (umezeala) sigur este si jos datorita legii gravitatiei care face ca apa sa curga în jos. Ca se “scurge” si în sus, aici nu-i gravitatia, este un principiu al capilarelor. Mai apasati si cu palma din când în când, ca sa grabiti procesul. De ce facem noi toata pregatirea asta? Ca sa nu se prinda la cuptor, ca doar n-o sa le mâncam crude. Aveti din nou nevoie de rabdare ca sa transpuneti totul într-o tigaie mare, patrata sau dreptunghiulara (prin functia f(x)=x, adica luati felia de pe stergarul1 si ea trebuie sa ajunga neschimbata în tigaie). De ce tigaie patrata? Pentru ca eu de matrice rotunda n-am auzit. Nu-i obligatoriu ca tigaia sa aiba exact aceleasi dimensiuni ca stergarul1 (n si m, va amintiti?), tigaia poate fi de tipul i linii si j coloane, conditia necesara si suficienta este însa ca n*m<=i*j, adica în tigaie sa încapa pe un singur strat toate feliile puse la uscat la început. Toata problema este ca tigaia trebuie scoasa din cuptor exact înainte ca feliile sa se prinda, trebuie doar sa se rumeneasca, deci nu uitati sa coborâti la Marasesti.
Intre timp, ca sa nu va plictisiti cât stau dovleceii la scurs sau la cuptor, pregatiti celelalte componente, acum e mai simplu, am scapat de matematica. Scoateti cotoarele la ardei (am spus câti sa fie? n-am spus, vreo trei), curatati semintele care au mai ramas dar nu-i spalati, îi taiati în fâsii pe lung si pe urma pe lat ca sa va iasa bucatele de sa zicem 2 cm fiecare, observati ca n-am spus patrate. Taiati marunt fix 40 de masline (plus sau minus câte vreti, depinde cât va plac maslinele), câte 20 negre si verzi, cele negre sa fie “à la grèque”, putin amarui. Daca nu aveti masline e preferabil sa nu le aveti pe cele verzi, puneti 40 negre, dau mai mult gust. Din nou daca nu aveti masline cu sâmburii gata scosi o sa fie mai complicat, e bine de stiut dinainte. Adaugati la toate astea doi catei de usturoi taiati si mai marunt, felioarele sa fie daca se poate transparente si de preferinta fara resturi de degete sau unghii. Cred ca ati scos dovleceii de la cuptor. Ii desprindeti usor cu o paleta de metal flexibila, am zis noi ca nu se lipesc dar uite ca tot s-au lipit putin, merde, nu-i nimic, data viitoare o sa fiti mai atenti. Poate n-ar fi fost rau sa fi umezit tigaia înainte cu putin ulei. Invatatura de minte...
Puneti acuma totul la un loc într-un castron si adaugati ulei de masline... dupa gust, credeati ca ati scapat de o mica aproximatie? De sare nu cred ca mai este nevoie. Amestecati usor cu o lingura de... amestecat salata, dar sa nu se rupa feliile de dovlecel! Mai presarati pe deasupra zece frunze de menta rupte în bucati mai mici cu degetele care v-au mai ramas si asta-i tot!
Pare complicat dar nu este, daca puteti face socoteli în cap, nici n-aveti nevoie de creion si hârtie, mai ales în prima parte.

"Criticilor mei"

La început voiam sa-i spun « Erata », dar nu era nici o greseala acolo. De fapt nici critica nu era, a fost doar o sugestie care a venit dintr-o întrebare. Va spuneam sa va uitati cum va face cu ochiul bucatica aceea de cârnat. Ei uite, am gasit un cârnat mai vesel care chiar face cu ochiul stâng. Din pacate castraveciori murati ca la noi, în saramura, aici nu sunt. Ca sa nu pun din aceia murati în otet, am gasit castraveti "Malossol à la russe", inspirati, zic ei, dintr-o reteta slava. Tot rusii pâna la urma… Foarte buni, nu prea acri si crocanti. Castraveciorii vreau sa zic.
Vin am pus Chardonnay Sauvignon Blanc, în doua rânduri, cam un sfert de sticla. Ultima data cu putin timp înainte de a scoate tava din cuptor, sa ramâna parfumul.
Pentru ca la noi, românii, a mânca bine este aproape o “ratiune” de a trai, bibliografia ar putea fi cam asa:
Cronin – « Critica “Ratiunii pure” - Comentarii la o metoda », 16 octombrie 2009.

Dupa atâta mâncare, putin despre omenie, pentru digestie

Sa fii serviabil, amabil, altruist, sa faci bine cuiva, o fi o calitate sau un defect ? Au dreptate cei care spun ca esti chiar pervers ? Acum câteva saptamâni vorbeam despre ospitalitate. Felul în care se manifesta o calitate este diferit la fiecare dintre noi. Si ma întrebam pâna unde esti "normal", de unde începi sa fii "foarte" si când esti "prea" ? Bineînteles ca facând un bine cuiva, îi fac lui o mare bucurie dar îl fac si pentru ca îmi place mie, ca vreau eu, daca n-as vrea, bineînteles ca nu l-as face. Si atunci nu cumva îl fac mai mult pentru placerea mea decât pentru binele lui ? Nu cumva îl fac pentru a-mi satisface ego-ul ? Ca sa mi se multumeasca si sa-mi fie recunoscatori altii? Pentru ca de fapt ma simt (si) eu bine când fac un bine.

Daca as fi indiferent, rau sau zgârcit, nici nu m-as uita la el. Nimeni si nimic nu ma obliga. Decât “omenia”. Dar asta este ceva mai greu de înteles uneori. Ati observat ca daca cineva e al dracului, chestia asta nu mira prea tare? “Asa e el, las-l în pace”, “Ai nimerit peste un tâmpit, dar nu-i ilegal sa fii tâmpit”, “De ce daca o faci tu, trebuie neaparat s-o faca si el” etc., sunt unele replici frecvente în astfel de situatii. Dar ia fa un bine! Cu cât este mai consistent (nu neaparat material), unii încep sa-si puna întrebari: “da’ de ce sa-i multumesc, doar e normal ce-a facut”, “nici macar nu mi-a fost de folos”, “urmareste el ceva”, “îsi face reclama”, “o face pe galantul, dar când nu-l vede nimeni îsi manânca de sub unghii”, “al dracu’, putea sa faca mai mult!” sunt alte replici la fel de frecvente. Se fac clasamente si de multe ori nu primesti nici banalul “multumesc” al bunului simt elementar. Si asta te scârbeste si te umple de lehamite, cu atât mai mult când vine de la cineva care spune ca nu-l intereseaza clasamentele dar nu uita sa spuna în treacat ca el e undeva, sus.

Hai sa mai mâncam ceva...

O garnitura pe care o s-o punem în jurul unei fripturi. Nu sunt nici vesnicii cartofi, (care totusi nu-s rai când îi fac eu), nici orezul care nu-i bun decât la restaurantele chinezesti, cel cantonez. Azi o sa fie telina si ciuperci, ceva mai multe ciuperci decât telina pentru ca scad, iar în farfurie trebuie sa fie în cantitati egale. Cât anume puneti din fiecare depinde de câti credeti ca vor avea curajul sa manânce. Deci luati o telina mai mare, cam cât un grapefruit mai mic si o curatati de coaja fara prea multa risipa, important e sa fie bine spalata. Pe urma o taiati în cubulete de marimea unei taste de calculator. Ciupercile sunt ciuperci banale, albe, de crescatorie. Ar fi mai comod sa fie marisoare, cum erau ciupercile de lemn pe care cârpeau bunicile ciorapii. Le curatati de pielita (eu o data nu le-am curatat si n-am simtit nici o diferenta, nici ceilalti n-au mai apucat sa-si dea seama) si le taiati si pe ele în bucati, dar dublu de mari fata de telina, aveti dreptate, pentru ca mai scad.

Puneti întâi telina într-o cratita, adaugati cam o jumatate de cana de apa si o lingurita de unt. Daca într-un sfert de ora nu se întâmpla nimic, înseamna ca ati uitat sa aprindeti aragazul. Daca se întâmpla ceva, de obicei se întâmpla dupa vreo cinci minute, adica începe sa forfoteasca. Intre timp adaugati sare, ha, ha, “dupa gust“ si un praf de piper si mai întoarceti din când în când cu o lingura de lemn ca sa iasa deasupra bucatile care-au suferit mai mult de caldura. Regula spune ca ar trebui sa va opriti înainte sa înceapa sa miroase a unt ars. Ca-n bancul cu olteanul care-l întraba pe un coleg de compartiment “Va rog, unde trebuie sa cobor pentru Marasesti ? “. “Fii matali atent undi ma dau eu gios şî cobori o staţií mai divremi“. Deci ar mai trebui sa fie zeama înauntru, telina sa fie ferma, sa fi început puuutin sa-si schimbe culoarea si sa-si lase sa iasa odorul ei amestecat cu mirosul usor piperat de unt cald.

Acuma vine si rândul ciumpercilor. Ele nu suporta multa vreme caldura, scad si îsi lasa sucul repede. Doar cât încep sa se certe cu telina, deja stapâna locului, mai dati de câteva ori cu lingura sa se aseze în pace, o ciupearca, o telina, mai adaugati (daca trebuie) un pic de sare si musai înca un praf de piper ca sa stranute si ele si gata. Sunt bune cât n-au apucat sa se blegeasca si sunt înca tarisoare, amândoua, sa crantane între dinti. Eu unul sunt adeptul gustatului din când în când, una ca mi se face pofta când vad ce-i acolo si doi, asa pot vedea cum evolueaza situatia. Puneti cratita în cuptorul care înca este cald dupa ce ati scos friptura, exact cât va trebuie s-o taiati felii. Dar nu prea mult ca dispare sosul, doar ca sa ramâna la adapost, nimic nu este mai neplacut decât gustul de unt care începe sa se sleiasca. Cum n-ati scos friptura ? Aaa, nici n-ati pus-o ! Pai importanta era garnitura, cu friptura-i mai simplu.

Luati Domniile voastre o bucata de pulpa rasucita în jurul osului care-a fost odata si legata cu niste ate ca sa stea cuminte. O împanati cu usturoi si costita afumata si o junghiati de doua ori în mijloc pe toata lungimea ei: sa fie cutitul o data vertical si a doua orizontal ca sa încapa în locul astfel deschis o frumusete de cârnat bine afumat, putin picant, cât trebuie de lung si destul de tarisor, din care puteti mânca eventual si la începutul mesei, la o tuica. Mirodenii, sare, un pic de ulei, vin chiar de mai multe ori, ma rog, astea-s deja detalii pe care le-am mai spus. Numai ca acolo era miel pentru Pasti, acuma-i porc pentru Craciun. Important e sa nu ramâna pe uscat, nici porcul si nici, evident, bucatarul. Nu strica nici putina apa la început, aburii fac carnea mai tandra. Cred ca nu se supara nimeni daca puneti de jur-împrejur niste cânaciori oltenesti pe care oricum i-ati fi prajit în tigaie. Odata ajunsa la fierbinteala carnea se strânge în jurul bietului cârnat si-l obliga sa scoata din el tot fumul pe care l-a înghitit la facere. Ii da în schimb destul suc sa-l fragezeasca. Usturoiul îl puneti, o parte catei întregi împrastiati pe unde mai au loc, cealalta parte striviti cu ciuda peste rumeneala carnurilor. Neaparat la sfârsit, sa ramâna aroma întreaga. Mirarea vine când taiati toata minunea asta cu un cutit bine ascutit si dupa ce ati scos atele. Lasati cutitul sa alunece aproape fara sa apasati, altfel carnea se rupe si se sfarâma. Conteaza si estetica. Fiecare felie este ca un medalion din mijlocul caruia va face cu ochiul bucatica aceea de cârnat. Nu uitati: “… cu legumele sale“ ! Daca ati uitat, sunt în cuptor.

Un concediu, primul (gata!)

La Costinesti a fost o încheiere plictisitoare a doua saptamâni pline de altfel de viata decât ce traiam noi de obicei. Arsi de soarele de munte si apoi copti de dogoarea Deltei, am zacut o saptamâna pe plaja fara frica de a ne arde. Cu Cohen la cap si cartile în mâna. Zi dupa zi, de multe ori si noaptea ca sa prindem rasaritul dimineata. Dormeam pe plaja, mâncam pe plaja, jucam pe plaja. Ne era lene sa mai mergem acasa.

Câteva marunte întâmplari au zdruncinat însa monotonia sederii noastre la mare. Nu gasiseram nici o camera libera în Costinesti. Totul era rezervat cu mult timp înainte. Când eram aproape sa renuntam si sa ne întoarcem la Bucuresti am gasit o camera în satul vecin, la Schitu. Treceam o linie de tren, un lan de porumb si eram în tabara. Dar camera se elibera a doua zi. Asa ca prima noapte am dormit în gradina, pe niste gramezi de paie si înveliti cu toalele oferite generos de gazda, sub acoperisul stelelor si privirilor ironic-dispretuitoare ale unor demoazele care stateau în cea mai frumoasa odaie a casei, aveau si balcon.

Intrati în drepturi a doua zi si într-o camera confort patru îmbunatatit (adica o scândura din dusumea lipsa, salteaua gaurita si plina de cocoloase si un broscoi care a trebuit sa iasa el ca sa intram noi, patru am fi fost cam multi) am capatat si permisiunea de a folosi masa si o bancuta care erau afara sub un umbrar chiar lânga balconul simandicoaselor. Nu stiu de ce venisera fetele alea la mare, tot timpul erau acasa si nici foarte bronzate nu erau, din câte ne-am dat seama. Si pentru ca ne-au privit cu indiferenta si chiar cu superioritate, nu, lor nu le-am aratat legitimatia, am încercat însa sa meritam dispretul lor. Asa ca rareori când mai veneam pe-acasa si mai mâncam ceva la masa noastra, neaparat când erau si dânsele la aer pe balcon, nu respectam nici macar putinele norme de buna crestere care mai puteau fi respectate în contextul acela. Placerea cea mai mare era sa mâncam harbuz înfundându-ne fata în felie si sorbind cu zgomot miezul dulce. Scuipatul sâmburilor desavârsea opera, astfel ca intrau repede în casa. Nu eram decât niste mitocani neciopliti. Si asa am ramas pâna la plecare.

In caietul de whist mai ramasese loc exact pentru cele câteva partide pe care le-am mai jucat în tren pâna la Bucuresti.

PS Mai greu de gasit lubenite la vremea asta, poate doar murate..., d’alea la care se manânca si coaja.

O leapsa, prima...

... de la Fata Moshului. A doua va urma mai încolo.

De ce cuvântul “abreviere” este atât de lung? Ca sa poti aprecia pe cineva care vorbeste putin.

De ce pentru a opri Windows-ul trebuie să dai click pe START? Din optimism, ca tot tu sa-l pornesti din nou.

De ce nu există hrană pentru pisici cu aromă de şoarece? S-or fi saturat si ele...

De ce aeroportul se numeşte “terminal”? La aeroport mai si ajungi, nu doar pleci.

De ce sunt spălate prosoapele de baie…Atunci când te ştergi nu eşti curat? Pentru ca e multa murdarie în oameni.

De ce piloţii kamikaze poartă cască? Ca sa nu ajunga desfigurati pe lumea cealalta unde-i asteapta zeci de fecioare.

De ce pentru “separaţi” se foloseşte un singur cuvânt, în timp ce pentru “cu toţii” se alătură două cuvinte? Tot din optimism…

De ce nu poţi arunca un bumerang? La gunoi adica, ba poti, da’ înceeeet!

Ce vroia să facă omul atunci când a descoperit că vaca dă lapte? Sa suga, deh, instinctul!

De ce sucul de lămâie conţine arome identic naturale, în timp ce detergentul de vase conţine suc natural de lămâie? Nu stiu de ce, dar de aia daca bei mult suc de lamâie te îngrasi, în timp ce detergentul degreseaza.

Mai departe la Dunia (între o matura si salata de hamsii), Madelin (neaparat când nu viseaza) si Costel (pune mâna pe plaivaz, Maître!).

Un concediu, primul (3)

La plecare, mamaia grijulie a scos dintr-un butoi din curte trei scrumbii mari pe care le-a împachetat in niste bucati de hârtie de sac: “Na-va maica, s-aveti pe drum daca vi s-o face foame“. Si ni s-a facut, în gara la Tulcea asteptând expresul de Tandarei. Trebuie sa spun ca dupa o saptamâna de pustietate eram din nou salbaticiti, arsi de soare, nerasi si cu parul încâlcit. Jucam carti si mâncam în sala de asteptare. Caietul de whist era deja plin pe jumatate iar noi ajunseseram la cinci carti în mâna. Pe masa la care stateam noi erau capetele, pieile si oasele scrumbiilor si resturi de la o imensa pâine neagra pe care o daduseram gata. Atunci mi-am adus iar aminte de Mâneni care povestea ca la tara oamenii se pot satura mâncând o pâine întreaga numai cu capul de la o scrumbie. Asa e de sarat si interminabil: sugi din el si mai iei o bucata de pâine. Pe urma totul se regleaza cu apa...

“Ce faceti ma aici ? “. Ne-am uitat înspre directia de unde venea vocea si am vazut exact ce banuiam : un militian tinerel cu camasa desfacuta si unsuros de asudat ce era se uita la noi cu un chistoc de tigara lipit de buza de jos, un ochi închis din cauza fumului si cu mâinile în buzunare. Nu-i vorba ca nici noi n-aratam mai grozav. Dar aveam o licitatie mai complicata asa ca am continuat sa jucam. “N-auziti, cu voi vorbesc !”. Toata viata am avut fata de militieni o condescendenta care nu venea din respect ci din comoditate. Stiam, o data chiar pe pielea mea, ca daca un militian vrea sa-ti gaseasca nod în papura, ei bine, poate. Dar daca ai dreptate si mai ai si energie, nervi, rabdare si timp sa ti le pierzi ca s-o dovedesti, n-ai decât sa te bati pâna câstigi. Eu mi-am zis mereu ca nu merita efortul si oricum nu se schimba nimic. Si totusi atunci, faptul ca eram trei, ca de doua saptamâni eram rupti de civilizatie (daca ce aveam noi atunci în fata ochilor se putea numi civilizatie), ca era si el tânar, ca stiam ca nu facuseram nimic si mai ales ca atunci eram scandalos de tineri si teribili cu legitimatiile noastre de serviciu în buzunare (le-am avut peste tot în concediul ala, habar n-am de ce le-am luat la noi), toate astea ne-au dat un curaj la limita inconstientei.

“Nu cred, daca ai vorbi cu noi, ai spune buna ziua si pe urma cine esti. De unde sa stim noi cine esti ?“. “Pai nu se vede, sunt militian ! Voi nu stiti ca n-aveti voie sa jucati jocuri de noroc în «spatii publice»?“, se vedea ca stia (partial) expresii din regulament dar si ca era putin descumpanit. “Asta nu-i joc de noroc dom’le, nu-i poker, se cheama whist“. “Ai ma, nu ma loati pa mine cu d’astea, ce, eu nu vad ca aveti cinci carti în mâna?”. “Da’mneata când joci poker faci tabele? Si unde-s banii, pe ce jucam, pe oase de scrumbie? Si-ntâi si-ntâi dumneata sa ne spui noua «tovarase», nu «ma» ! “. “Da’ unde lucrati voi?“ a mai întrebat, într-o ultima încercare de a ne dovedi ca el are uniforma. “La MINISTER” a cazut raspunsul impertinent, ne-am scos toti trei portofelele si i le-am bagat în ochi, ca-n filme, sa vada legitimatia în tipla, de parca noi eram politistii. Era impresionant probabil, scria într-adevar "Ministerul Industriei Constructiilor de Masini Grele", i le-am tinut destul timp în fata ca sa aiba timp sa le citeasca pe toate. “Când terminati va rog sa strângeti si sa curatati masa! Traiti !“. Meciul se terminase dar trebuia sa aiba el ultimul cuvânt.

Un concediu, primul (2)

Spalati, curati, cu o moleseala placuta în oase dupa atâta umblat pe coclauri am plecat la Tulcea. De acolo, cu un vapor “clasic” am ajuns în vreo opt ore la Sfântu Gheorghe. Aveam de gând sa stam o saptamâna în Delta si înca una de leneveala la mare. Alte coclauri, alte bagaje, alta recuzita. Solutii si creme contra tântarilor, niste sticle de votca, foarte utile dupa cum aveam sa constatam, tigari, casetofonul, aici intra prima oara pentru mine în scena Cohen, multe baterii, biblioteca de 52 de carti, câteva pixuri si un caiet de o suta de file. Inca de la urcarea în tren am început sa jucam whist si am jucat vreme de doua saptamâni, pâna ne-am dat jos din tren, ajunsi din nou în Gara de Nord la sfârsitul vacantei.

Intre timp s-au întâmplat o multime de lucruri. In primul rând la Sf. Gheorghe era un soare de plumb si nu stiai daca pe ulite era praf sau nisip iar pe plaja nisip sau praf. Toata lumea era astfel acoperita cu o crusta de jeg care proteja contra bolilor de piele si tântarilor. Se stie ca paduchii si râia nu se simt prea bine în carutele cu coviltir, dar au o preferinta pentru anumite scoli din cartierele de lux bucurestene si nu numai. Contrar legendei, tântarii sunt destul de disciplinati acolo si nu prea ies la iveala decât între anumite ore seara. Tot atunci apareau de sub acoperisul de stuf de la casa si sub umbrarul din curte unde ne faceam veacul niste paianjeni uriasi cu care aveam relatii amicale, nu pe noi ne vânau ei. Gasiseram destul de repede o camera cu un pat dublu si unul mai mic. Am tras la sorti ordinea si în sase nopti ne-a venit rândul la fiecare sa dormim singuri fix de câte doua ori.

Gazda era o mamaie care se învârtea fara rost toata ziua prin curte. Nici mâncare nu facea, dovada ca noi mâncam la o vecina care gatea pentru vreo zece turisti. Am avut parte de peste de toate soiurile, în toate felurile, numai prajituri din peste n-am mâncat atunci. Pentru celelalte doua mese ale zilei la magazinul universal gaseam o varietate infinita din pateul de ficat celebru pe atunci (si acum mi se întâmpla sa visez la el), conserve de tot felul, brânza, parizer si o pâine remarcabila. Tuica de prune, rachiul de Turt si “Corabioara”, faimosul vin rosu de Murfatlar, completau meniurile noastre variate. Legume erau la discretie în gradina casei, oricum se stricau si erau date la porci.

Tataia era mereu plecat cu treburi: ba pe balta, ba la crâsma. Personajul central era asadar Albertus, un pui de lipovean de vreun an, blond si cu ochi albastri, care râdea la noi mereu. Ca sa-l aiba sub ochi tot timpul cât trebaluia vrednica în batatura, mamaia îl punea de dimineata pe oala si oala în mijlocul ograzii. Preventiv. Din când în când, ca sa vada care mai era situatia, striga: “Cacu-te-ai Albertus?”, la care nepotul raspundea cu un tipat scurt. Albertus era astfel bronzat uniform.

Saptamâna a trecut repede: plaja la mare, plimbari cu barca sau cu vaporasul pe canale si în “Delta mica”, la sudul bratului Sf. Gheorghe si multe si noi experiente culinare. La o cherhana am vazut cum se face si mai ales cum iese un bors pescaresc adevarat si saramura din burta de crap facut pe tabla cu sare mare. In lungile povesti cu un pahar de votca în fata sau simplu cu sticla trecând din mâna-n mâna am înteles de ce n-o sa mai prea avem sturioni si icre negre si nici foarte mult peste. Câta dreptate aveau mi-am dat seama asta vara, dupa 35 de ani. Am vazut “ciulinii de balta”, mâncarea locuitorilor din Delta în timpul foametei. Am învatat si cum se ajunge cu briceagul la miezul lor dulce ca miezul de nuca noua, ferindu-ne de spinii durerosi. Am vazut ceea ce înca mai era atunci insula Sahalin si undeva, în mijlocul unei balti, un vechi far care odata era pe malul marii. Si am mai vazut la o cherhana ceva ce n-am sa uit niciodata: o anghila de vreun metru cu burta despicata pe toata lungimea, curatata si care nu trebuia decât pusa la gatit a sarit din vasul în care fusese spalata si s-a pierdut unduindu-se printre trestii spre fundul negru al apei. Tot atunci am aflat ca cea mai curata apa din balta este acolo unde este neagra: ïnseamna ca e limpede si se vede mâlul de la fund.

Cât am stat în Delta n-am baut decât apa din Dunare, fara sa ne întrebam nici atunci, cum nu ne-am întrebat nici în Retezat, de unde vine apa asta si pe unde trece. Si fara sa avem bineînteles nici o problema cu burta.

PS A propos de microbi. Chiar daca este vorba de cu totul altceva, azi am aflat ca un coleg de birou are gripa A (H1N1). Daca o sa vedeti ca nu mai scriu, sa stiti ca v-am iubit. Si sa fiti linistiti, tot ce pleaca de pe calculatorul meu este "curat", am un antivirus bun.

Lumea-i o papusa trasa de sfori

Fac o pauza cu concediul, tot trebuia sa schimbam bagajele. Am altceva mai urgent!

In oras s-a terminat de câteva zile Festivalul Mondial al Marionetelor. Charleville-Mézières este capitala mondiala a teatrelor de papusi, aici este si Institutul International al marionetelor unde multa vreme director a fost o românca. Din doi în doi ani, timp de aproape doua saptamâni, sute de companii mai mari sau mai mici din toata lumea dau spectacole pe strada, în piete, în sali, pe malul Meusei, ai zice ca întreg orasul este un imens teatru de papusi. Toata urbea este sub ocupatie.

Anul asta ne-am oferit sa gazduim pe perioada festivalului un numar de artisti sau oficiali, benevolatul este un obicei frumos aici. Trebuia sa vina la noi o ziarista din Camerun si doi actori (o ea si un el) din Serbia. Din pacate pentru ea, Doamna din Camerun a preferat sa stea la o familie de francezi, pe de o parte poate ca nu i-am inspirat încredere, deh… români, pe de alta, tot poate…, da’ mai bine tac, mi-am adus aminte de marca aceea faimoasa de patefoane “His master’s voice” cu catelul care sta cu ochii tinta la stapân, dar dac-am zis ca tac, tac, poate o fi fost un mic exemplu al acelui faimos “rasism pe invers” despre care am mai vorbit. Ori, ca sa nu fiu rau, a fost doar o mica bâlba de organizare. Asa ca au venit doar tinerii sârbi, fata de 26 de ani, baiatul de 30, actori de meserie. 

Am fost spre seara sa-i întâlnesc în oras si sa-i aduc la noi. Erau dupa un drum de vreo sapte ore cu masina cu un cuplu de francezi din Nantes, tot marionetisti, la care au facut un mic stagiu de o saptamâna înainte de festival. Francezii, foarte buni vorbitori de franceza si un pic de engleza, începatori în faza de dat din mâini, iar sârbii buni vorbitori de engleza. I-am vazut obositi, iritati, tristi, cu o lehamite greu ascunsa sau mai degraba neascunsa, tot timpul cât frantuzoaica mi i-a “predat” cu proces verbal explicându-mi cât de putine obligatii avem noi fata de ei. Zâmbeam, ei i se parea ca amabil, dar eu ma gândeam la ce era acasa pregatit prin frigidere si cuhnii. Incerca sa ma convinga ca ei abia asteapta sa iasa în oras “ca doar de asta au venit, sa joace si sa viziteze”, neaparat singuri, neînsotiti. La sfârsit si-a adus aminte sa-mi atraga atentia ca o sa ne întelegem cam greu pentru ca tinerii nu vorbesc decât engleza, ca si cum sârba nu se pune iar franceza lor unica s-ar pune de doua ori. Ma rog... m-am întors spre baieti si le-am spus sa nu-si faca griji, o sa ne întelegem în engleza. I-am vazut cum s-au luminat, fata si-a scos chiar la vedere cei mai doi ochi negri pe care i-am vazut vreodata si am recunoscut pe loc toti trei (mai putin frantuzoaica), cu voce tare si în engleza ca asta este unul din avantajele tarilor din est. Oftatul lor de usurare a fost atât de minunat, de insolent si de spontan încât doamna respectiva i-a fulgerat scurt cu privirea si a continuat sa ma învete ce am de facut. 

Bineînteles ca nu doreau decât sa stea linistiti, erau obositi, le era foame si nu prea aveau ”dispozitie” sa petreaca o seara în oras, deci am ramas acasa la povesti pâna pe la 1 noaptea. Le-am dat un rând de chei ca sa nu fim legati unii de altii. A doua seara i-am invitat si pe cei doi francezi, fostele gazde ale amicilor nostri. I-am luat cu masina de la hotel, bineînteles. Dupa ce au mâncat antreurile si am facut o pauza sa se aseze prin burti zacusca, placinta cu praz, mamaliga cu brânza si ceapa verde în strachini de Horezu si telemeaua cu rosii (brânza la început? Brrrr!), au vrut sa plece la hotel, credeau ca-i gata. Prietenii nostri, întremati si odihniti, obisnuiti cu petrecerile lungi si domoale, chiar daca ”pe stil vechi”, zâmbeau cu întelegere si subînteles. Asa ca au gustat si din somonul la cuptor cum doar cuptorul nostru stie sa-l faca si putin pui cu rosii si usturoi, doar de curiozitate si direct din cratita. Cred ca au mai ciugulit si niste tarta cu mere, dupa care i-am dus înapoi la hotel, tot bineînteles. 

Baietii au învatat repede rostul casei. Dimineata plecau devreme sa-si monteze scena, Toma îsi facea  omleta lui cu sunca iar Jovana cafeaua pentru toti si lasa un biletel pe masa în bucatarie : “Buna dimineata“ pe sârbeste. 

Ne-am simtit bine împreuna, si noi si ei, aici nu se poate minti, cât am fi de “actori“. Am facut cu ei turul Ardenilor, au vazut catedrala din Reims, am fost si în Belgia sa bem o bere de Orval, “regina berii“ si m-au întrebat daca n-au nevoie de viza pentru Belgia, ca aveau doar pentru Franta. Ce mare tâmpenie e totul ! Acum vreo 30 de ani noi românii trebuia sa avem viza de Iugoslavia, acolo era orizontul pentru noi, nici macar pentru toti ! Cine a vrut sa-i termine? A propos, ca tot s-a dezbatut subiectul zilele astea: Jovana este din Serbia iar Toma de origine croata si pareau ca se înteleg foarte bine, nu s-au batut. La niste prieteni de-ai nostri au stat 5 iranieni si în casa de alaturi erau 5 israelieni si nici aia nu s-au batut, ba chiar au petrecut strasnic serile cu totii. Si-atunci? Intelege cineva ceva?

La plecarea lor cu trenul spre Paris am facut ca-n Creanga: ei mi-au promis ca la festivalul urmator vor veni tot la noi, daca pâna atunci mergem si noi la Novi Sad, poate de Pasti. Numai ca în Amintiri, copiii nu aveau ochii în lacrimi, ca Jovana. Si pe urma, când vor ajunge ei la Cannes pe covorul rosu, noi o sa fim invitatii lor, într-o loja VIP... Zau ca mergem, promit, sa dea Dumnezeu!