O paranteza, câteva paradoxuri - Paradoxul almanahului

Să ne întrebăm dacă s-ar putea face un almanah care să conţină toate celalte almanahuri. Aha, celelalte, deci fără el… Păi atunci nu le conţine pe toate. Atunci cu el… Cu care ? Abia acum ne gândim dacă l-am putea face, ori asta înseamnă că încă nu există.

Acest paradox poate fi un caz particular al celui numit ”al lui Bertrand Russell”. Când o să termin de povestit câteva paradoxuri simpatice, am să-l spun şi pe cel al lui Russell, pe limba noastră, a profanilor "bloggeri", adică în primul rând pe româneşte ca să nu fie confuzii sau greşeli de traducere. Am deja scrise exact şase. Direct în frumoasa limbă română. Cine vrea să comunice alte detalii ştiinţifice esenţiale poate să scrie o carte pentru colegii de catedră sau studenţi în vederea examenului. Bineînţeles în engleză sau franceză. Aici însă suntem pe un blog oarecare. De români proşti. Deci “puţintică răbdare“ şi să ne îndoim cât mai mult în general şi de noi în particular pentru că tot Russell spune că ”Problema cea mai mare în lume e că proştii sunt absolut siguri de teoria lor, în timp ce deştepţii sunt mereu nesiguri pe ei.”

Traian Cohal, fostul nostru profesor

Am revenit de multe ori la şcoală, în timpul studenţiei şi chiar după aceea. Intru în liceu ca într-o catedrală unde vrei să fie linişte şi să-ţi încarci bateriile. Trec de fiecare dată prin holul răcoros şi văd plăcile de marmură, din ce în ce mai multe, cu şefii de promoţie. Mă uit mai ales la cele vechi, unde literele nu mai strălucesc, aurite: Eugen Lovinescu, Traian Lalescu, Mihai Jora, Demostene Botez, Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Petru Ştefănescu Goangă, Radu Beligan şi mulţi alţii…

Datorită profesorului Cohal am ajuns să mă intrige, să-mi placă şi pe urmă să înţeleg faimoasele paradoxuri ale matematicii. Câteva luni după absolvire m-am întors la liceu, june student în Matematici. Eu eram la catedră de data asta iar el în clasă. Am făcut o oră despre paradoxuri, la a XI-a specială. Am dat-o puţin şi pe filozofie la Ahile şi broasca ţestoasă. Deh, într-una din bănci era verişoara colegului meu de clasă şi apoi de facultate N.C. care nu-mi era deloc indiferentă în acel moment. Hm, cred că nici ea mie… Vorba ‘ceea : “Iţi plac fetele bădie ? / Dar tu lor ? / Şi ele mie !“

Prin ’95 am venit de la institutul unde lucram în Bucureşti cu nişte calculatoare cumpărate printr-un program UNESCO şi am inaugurat un laborator de informatică. Atunci am dat la bibliotecă şi un exemplar cu dedicaţie din Dicţionarul Limbii române pentru elevi la care eram coautor. Ce mândru am fost! Tot atunci am primit de la Profesor, cu umilinţă, ultima culegere pe care o scosese până atunci, Vă place matematica? O am în faţă : “Lui Dan Văideanu, împreună cu cele mai bune urări ale celui care i-a fost profesor de matematică“.

Imi spune mereu că nouă ne datorează cariera lui. ”Dane, eu învăţam sigur mai mult ca voi seara acasă când îmi pregăteam ora”, ”Da Dom’ profesor, dar n-am fost numai noi, au mai fost şi alte clase speciale”, ”Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, voi aţi fost primii...”.

Traian Cohal, profesorul nostru

Ca profesor era foarte riguros. In primul rând cu el şi deci şi cu noi. Rigoarea matematicii îmblânzindu-i rigoarea lui. Rigoarea matematicii care te obligă dar te şi ajută să pătrunzi unde e greu de ajuns, să deschizi uşă după uşă şi când te afli acolo unde alţii nu mai văd o ieşire, tu s-o găseşti. Iar dacă într-adevăr nu există, să o faci. Rigoarea lui era topită în bunătate. Ce altceva mai poate aduce atâta lumină ? Cartea, fără îndoială. Mă crede cineva dacă spun că uneori în orele de matematică făceam lecturi din cărţi alese de el ? “De ce nu scrieţi Dom’ profesor toate amintirile astea? Mai lăsaţi culegerile“, “Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, mă tem că n-o să iasă aşa frumos cum a fost în realitate“. Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, de câte ori vroia şi vrea să ne spună ceva din suflet adaugă întrebarea asta mai mult pentru el ca şi cum ar simţi nevoia să câştige timp ca să-şi şlefuiasca gândul.

Ne mărturiseşte acum că era rigid. Nu-i adevărat. Nu-mi aduc aminte să-l fi interesat vreodată panglicuţele fetelor sau perciunii noştri.

Intra în clasă, se plimba printre rânduri şi lua la întâmplare (oare ?) câteva caiete să vadă tema. Trebuia să avem caietele deschise pe marginea băncii. Pe urmă scotea la tablă. Scurt şi uneori dureros. La sfârşitul trimestrului unii aveam şi câte zece note, foarte diferite. Eu eram unul dintre cei abonaţi. Probabil ştia că nu-mi stătea capul decât la desen şi că-mi petreceam zilele mai ales în cimitir desenând monumente. In felul ăsta mă ţinea în priză şi cu matematica. Ce mult mi-a folosit mai tâziu ! După ce-am ratat examenul la arhitectură (nici nu cred că-mi mai pare rău acum, am rămas cu plăcerea de a desena) a fost floare la ureche să intru în toamnă pe primul din cele 7 locuri rămase la Matematică.

O singură dată l-am văzut în dificultate. Avea şi el slăbiciunile lui. La urma urmei era un om de treizeci şi ceva de ani, noi îl înţelegeam... S-a blocat în mijlocul demonstraţiei unei teoreme. A spus “Numai o clipă, mă scuzaţi“, s-a dus la geam şi s-a uitat mult afară. Pe urmă a scos din buzunar o hârtiuţă scrisă mărunt, s-a uitat puţin pe ea şi restul a mers şnur. Un timp după aceea a fost parcă mai îngăduitor cu noi. Nu mult însă...

Traian Cohal (1)

Aşa cum Noica i-a trimis pe ucenicii lui favoriţi la izvoarele filozofiei, profesorul Cohal s-a întors cu noi şi am refăcut împreună drumul către respect, sensibilitate, prietenie şi dragoste. Când am citit Jurnalul… am aflat cu uimire şi plăcere că Noica a iubit şi a respectat matematica. Iar mă gândesc la Noica şi la ”şcoala” lui. Paralela vine de la sine. Noica spunea ”Tot ce e bun în viaţă poartă în sine infinitul” şi ”Nici un răspuns nu e bun dacă închide problema” sau vorbea despre o anume ”... stare a spiritului de unde începe metematica”. Asta se întâmpla în anii Paltinişului. Noi le-am aflat, poate altfel enunţate sau poate nici măcar rostite cu mai bine de zece ani înainte.
Fără să-i spună nimeni simţea despre fiecare cam în ce vârtej se află. Iar la 16 ani noi eram într-un vârtej continuu. Şi asta se vedea la ore. Aveam multe fete frumoase în clasă, iar în anii care au urmat au mai apărut încă două clase speciale mixte…
Era un om vânjos cu o figură plăcută chiar când era încruntat. Figură de boxeur care a luat multe bătăi. Şi acum este într-o formă de invidiat însă ceea ce sare în ochi sunt privirea şi un chip surprinzător de tinere în contrast cu părul alb. Ondulat şi… mult. Da, mai ales ochii arată un spirit mereu treaz. Işi mai pune şi azi uneori o mână în şold către spate, semn al unei vechi şi demult mărturisite dureri de coloană.

Ligia Papuc

Nu ştiu cum se face, dar cei mai mulţi din cei care am fost elevii Doamnei şi Domnului Avădanei am ajuns mai târziu la specială. Şi doar nu ei ne-au făcut să fim mai răsăriţi la matematică, ne-au făcut poate să respectăm mai mult şcoala. Legătura cu matematica de mai târziu a fost însă Doamna profesoară Papuc. Era o femeie aspră, dar care ascundea o mare sensibilitate şi dragoste pentru noi, după cum s-a dovedit mai târziu. Deşi foarte tânără, avea deja părul cărunt, aproape alb. Severă şi nu foarte darnică la note, a stricat mediile multora din candidaţii obişnuiţi la premii. Mi-a pus o dată un şase printr-a cincea şi evenimentul ăsta a devenit problema familiei. ”Ce se întâmplă doamnă cu Dan?”, ”Nu se-ntâmplă nimic doamnă, are cap dar nu-l foloseşte. E împrăştiat şi cam puturos”. Cred că nu-i nevoie să spun cine erau personajele.
După câţiva ani a plecat la Timişoara cu soţul ei care era atunci decanul facultăţii de Matematică din Iaşi. N-am mai vazut-o şi nu mai ştiu nimic despre d-sa decât de pe net. Văd că a publicat mai multe cărţi de matematică împreună cu prietenele sale, soţia profesorului Corduneanu, cel care a venit decan după plecarea profesorului Papuc (şi pe care l-am avut profesor în facultate) şi soţia celui care avea să ne schimbe într-un fel cursul vieţii, profesorul nostru din liceu. Aceasta din urmă a fost şi profesoara Nanei. Coincidenţe...

Ana şi Mihai Avădanei (2)

Ea era înaltă, fragilă şi cu o voce blândă, se purta şi vorbea frumos cu noi şi ne făcea astfel să fim la fel. El era un colos. Imbrăcat vara cu sacouri din pânză albă, avea batiste, mai ales roşii, ca nişte cearşafuri de mari cu care-şi ştergea mereu faţa şi gâtul. Era cald şi transpira mult la ore. Punea suflet când preda şi mai ales când povestea. Şi ne povestea mereu câte ceva. Se supăra uşor şi atunci vocea lui, şi asa puternică, tuna. Nu putea suporta să fie întrerupt în timpul orei. Dădea afară fără nici o jenă pe oricine intra : director, alţi profesori sau chiar părinţi. Cu timpul i s-a dus vestea şi îşi făcea orele în linişte.
Ţin minte că într-o zi l-am întâlnit pe stradă, eram printr-a şasea. I-am dat bună ziua şi am mers un timp împreună pe Karl Marx vorbind. La un moment dat m-am trezit că-l luasem de mână. M-am mirat şi m-am speriat la început, s-a mirat tare şi el, zâmbind, dar am rămas aşa.

Ana şi Mihai Avădanei (1)

Şi uite-aşa am ajuns student în anul întâi la litere : bastonaşe, virguliţe, ”Ana are mere”…

Doamna Avădanei a fost învăţătoarea iar soţul ei profesorul de Română şi dirigintele nostru până în clasa a VIII-a. Deci două treimi din trecerea mea prin şcoală am fost călăuzit de o familie de dascăli. Cu har amândoi. Pe care-mi plăcea să-i privesc, să-i ascult şi să fiu lângă ei. Cred că asta este de fapt menirea dascălilor adevăraţi : să ne fie drag de ei şi astfel să ne fie drag de şcoală. Faimosul “tact pedagogic“ nu este decât darul de a şti să te apropii de copii şi de a-i chema către carte. Restul vine de la sine.

In sfârşit, de la bunici am înţeles…

… când am început să înţeleg, ce înseamnă “haz de necaz“. Şi-au pierdut prima dată averea la stabilizare, şi-au mai pierdut-o o dată la colectivizare şi au ajuns la capătul vieţii într-un apartament mic de bloc în Bucureşti. Nu i-am auzit văitându-se niciodată, nici vorbind pe cineva de rău. Despre perioada petrecută în cutia asta de chibrituri Mâneni spunea ca a fost cea mai fericită parte a vieţii lui. In casa lor se râdea mereu, Doamne ce se mai râdea!

De ce i-am iubit aşa mult pe bunici şi ni-i amintim atât de des, mai ales acum că nu mai sunt? Ii iubim chiar “altfel” decât pe părinţi? Plecarea lor a lăsat în fiecare un gol pe care nu-l putem umple decât cu amintiri. Toate frumoase, după atâţia ani nu rămân decât cele frumoase. Incerc un raspuns: pentru că bunicii ne iubesc aşa cum vrem noi, pe când părinţii ne iubesc aşa cum vor şi cred ei că trebuie.

De atunci cred că am rămas cu “spiritul cartezian“

Când ajungeam la Podu Iloaiei eram primit ca un împărat. Şi din cauza asta mă simţeam mai responsabil şi dator să le arat bunicilor că între timp mai crescusem cu câteva luni. Nu mă ţinea mult, dar încercam să aplic sfatul pe care-l primeam de mai multe ori pe zi : “... gândeşte-te de fiecare dată înainte de a face vreo prostie”. Ceea ce nu însemna musai să nu mai fac prostii, ci să mă gândesc bine înainte. Iar eu, ascultător, mă gândeam. Seara după joacă, masă şi baia cu săpun de rufe “maison“ în cada de tablă pusă pe două scaune şi plină cu frunze de nuc, mă duceam singur la culcare în camera mea. Imi scoteam hainele, luam pijamaua şi încercam să fiu raţional. “Oare ce-i mai bine să-mi pun mai întâi? Pantalonii, să nu vină careva şi să mă găsească în fundul gol, sau bluza, ca să nu-mi fie frig? “ Şi cugetam aşa dârdâind vreo zece minute, cu bluza-ntr-o mână şi pantalonii într-alta, gol-puşcă.

In vremea asta eu…

… umblam lela prin vie până la pădurea din vârful dealului, uneori cu prietenii de acolo şi cu Bălan, o namilă de câine alb şi flocos care nu mă lăsa din ochi nici o clipă. Când o zbughea la fugă spre casă ştiam că era ora mesei şi mă strigase bunica.

Spuneam că la vremea culesului se aduna toată familia, cu prieteni cu tot. Nu ştiu cât culegeau, de bază erau oamenii mari, dar ştiu că la sfârşitul zilei se puneau pe petrecut până noaptea târziu.

Mie nu mi-a plăcut niciodată dulceaţa. Mai ales de vişine, cireşe şi trandafiri (brrr !). Şi parcă în ciuda mea numai de asta făceau când venea timpul lor. Cunoscându-mi gusturile şi profitând de veselia din casă, tata, mare amator de dulceţuri, mă lua cu el în cămară “Hai să furăm nişte dulceaţă, stai la pândă să nu vină careva să ne prindă... Hai repede ia şi tu o linguriţă până nu te vede bunica“. Şi eu luam, că în capul meu era o aventură riscantă şi parcă şi dulceaţa era mai bună. Dar mi-am mărturisit greşeala. Eram cu bunica la biserică să ne împărtăşim înainte de Paşti. Mi-a pus părintele Bârsan anteriul în cap şi m-a întrebat ce păcate am. “Fur dulceaţă cu tata părinte“... Sub poala lui protectoare căpătasem curaj. Am auzit atunci un hohot răsunând departe deasupra capului. In întunericul din pulpana popii am crezut că-i chiar Dumnezeu în abur si spirit – mi s-a spus ca El n-are nici carne şi nici oase. “Ei lasî, nu-i nimica, aşa-s copchiii, ti iartî Doamni-Doamni, mai bini viné tac-tu la împărtăşanii“, ceea ce însemna că eu nu eram vinovat şi că puteam să mai fur şi altădată. Pe urmă am început să mănânc oficial, dar numai de nuci verzi, căpşune şi zmeură.

Intr-o seară, aveam vreo şase ani, l-am luat pe tata deoparte şi i-am spus serios că vreau să mă însor cu Carmen, verişoara mea, care avea câteva luni. ”Venise” şi ea la cules cu părinţii. Tata mi-a spus mustăcind că asta-i o treabă importantă, e foarte bine că mă gândesc din timp şi că o să mai vorbim a doua zi. A doua zi însă am avut probabil alte urgenţe, astfel că timp de 23 de ani am uitat de însurătoare. M-am însurat totuşi la aceeaşi dată cu Carmen, întâi noi şi pe urmă ei, ca să le putem fi naşi.

Tocmeli

Dacă mi-ar cere cineva să spun într-un cuvânt cum era Mâneni aş răspunde: hâtru. Celelalte veneau după. Sau mai bine, de aici veneau toate celelalte. Avea o mustaţă mică şi pătrată sub nas care ascundea veşnic o umbră de surâs şugubăţ. Nu ştiai dacă-i vesel sau supărat. Cine-l cunoştea ştia că el nu era niciodată supărat...

Intr-o zi, toamna, a venit Moş Gheorghe cu motorul să taie lemnele pentru iarnă. Dupa ce-au terminat de tăiat şi clădit în şură şi-au luat paharele de-un sfert şi s-au pus pe poveşti. “Şî cât zâci Moş Gheorghi câ faci treaba?”, “Pâi ştiu şî eu coani Jorj...” răspundea celălalt luând o duşcă agale şi ştergându-şi ostenit fuioarele de deasupra gurii cu dosul mâinii, să aibă timp de socoteli, doar negociau, nu?, “...ştiu eu, doar nu-ţi ieu chelea di pi matali, cinzăci di franci i ghini?”, “Mult Moş Gheorghi, mult, apăi doar am muncit cot la cot şî mii coana Tinca nu-mi dă nimica, eu zîc câ dooşcinci îi mai bini”. “Dacî zîci matali aşa sî fii, da’ sî-mi dai o hârtii bătutî di dooşcinci”. “Bătutî ţ-o dau Moş Gheorghi”.

Altădată eram cu el în iarmaroc să cumpere nişte purcei ca să-i crească până la Crăciun. Il văd că se bagă-n vorbă c-o precupeaţă. “Cum dai pintrijelu’ cucoanî?”, dar n-avea nevoie de zarzavaturi, grădina lui era plină. “Trii legături la doi lei coani Jorj, aproapi digeaba, câti vrai?”. “Nu vrau nica, întreb şî eu. Scump... da’ douî la trii lei nu li dai?”. “Apăi nu, aşa m-am gândit di-acasî, aşa li dau, nu mai lăs nimica la preţ !”. “Aşa sî li dai, cum t-ei gândit di-acasî, hi, hi, hi ...”.

Oameni mari…

Moş Gheorghe avea mustaţa ca două bidinele şi lopeţi în loc de palme. Un uriaş în ochii mei de copil… Mă ridica în braţe ca pe un fulg până ajungeam cu capul în stuful din acoperişul şurii amestecându-mă cu pânzele de paianjen de anţărţ. Şi ţipam… de bucurie? In mâinile lui nu-mi era frică. L-am revăzut după vreo 40 de ani, când capitaliştii noi dăduseră înapoi averile şi m-am dus la vie să văd ce moşteneau ai mei. In loc de opt hectare de vie am găsit tot opt de păpuşoi. IAS-ul, în marea lui înţelepciune găsise că era mai corect să taie viţa nobilă şi să pună de-o mămăligă. Chiaburii fuseseră pedepsiţi şi aparţineau unui trecut întunecat iar tot ce era al lor trebuia să dispară. Casa lui Moş Gheorghe era însă tot acolo. Şi el. Puţin mai cocârjat de vreme. “Dănuţ ? Domnu’ Dan ? Ci mari te-i făcut… Ci faci conu’ Jorj ? “,“O murit, Moş Gheorghe, acu’ vreo 10 ani“. Şi uriaşul şi-a şters ochii cu palma… “Dumnezău sâ-l ierti, o fost om bun, oamini ni-o făcut pi tăţi”.

Mai era Moş Blănaru, ‘telectualul. Ştia unde să copilească fiecare vrej la un butuc ca să crească viţa viguroasă şi să dea mulţi struguri. Seara, după munca de peste zi, se adunau toţi la mâncat şi la un spriţ. Şi atunci începea Moş Blănaru să spună capitalele. Să-mi fie ruşine, eu nu le ştiu nici măcar azi pe toate, cu toată geografia din liceu.

Şi era acolo şi Raliţa, nevastă zdravănă şi pricepută în gospodărie, care ştia ca nimeni altul să umple coşurile de nuiele cu struguri să-i ducă la piaţă. “Nu-i mai îndesa aşa, fă Raliţo, câ-i faci praf !“. “Lasâ-mâ coanâ Tincâ, ştiu eu, îi îndes sâ n-aibâ loc sâ sâ mişti când ni hurducăm în căruţâ ! “. Şi mâinile ei aspre mângâiau strugurii şi-i aranjau pe fiecare la locul lui. Punea într-un coş de două ori mai multi ciorchini ca un bărbat. “Da’ bărba-tu ti mai bati din când în când Raliţă? “.“Ei coani Jorj şî matali acuma, da’ cum sî nu, aşa oleacî… “. “Foarti bini, aşa şî coana Tinca, dacî nu-i trag o mamî di batai sara la culcari nu poa’ sî doarmî“. “Saraca coana Tinca…“. “Atâta-ţi trebui, sî te-atingi di mini, cî dormi afarî ! “, punea şi bunica gaz pe foc. “Ei, las’ şî matali coanâ Tincă, doar îi barbat“. Nu mai ştia de mila cui să plângă Raliţa…

După ani, când se făcuse colectivizarea şi munceau toţi la colectivă sau la SMT, Mâneni îşi refăcuse gospodăria, chiar dacă mai mică. In fundul curţii era grădina prin care dădeam noi iama, câteva rânduri de vie, porci, păsări. Aceiaşi prieteni veneau şi-l ajutau la treabă. Seara se găsea un pahar de vin să le cureţe gâtlejurile de praf.

La vie

De când se desprimăvăra până toamna după cules stăteam în casa de la vie. Mâneni pregătea recolta viitoare. Dimineaţa bea doar un ceai cu pâine. Niciodată nu l-am văzut mâncând altceva decât ceai cu pâine goală deşi cămara gemea de afumături şi cuibarele de ouă. Pe urmă pleca la treabă. Via trebuia dezgropată, săpată, mai târziu legată pe “haraci“ sau tăiată. Toate la vremea lor. Erau şi câţiva oameni vrednici care-l ajutau. Le dăruise la fiecare câte o bucată de pământ pe care să-şi facă o casă. Nu l-am auzit spunând vreodată că lucrau pentru el, erau prietenii lui şi se ajutau cum puteau. Muncea şi el cu toţi laolaltă, nu-i plăcea să se deosebească de ei. Freca toată ziua la butoaie, le lăsa să se umfle cu apă, le afuma cu pucioasă şi le strângea apoi doagele ciocănind cercurile de metal de jur-împrejur. Când era timpul îşi punea vermorelul în spinare şi stropea via câteva zile la rând cu piatră vânătă. Bunica robotea şi ea, făcea de mâncare pentru oamenii care lucrau, apoi fierbea cojile de cartofi cu tărâţe şi sfecle albe pentru porci, rânea prin coteţe, spăla rufe în covată sau hrănea orătăniile. Pe fiecare după vârstă : puişorii mici cu făină de păpuşoi, pe cei mai mărişori cu crupe iar celorlalte le dădea grăunţe. Mai aduna iarbă, lucernă şi cozi de ceapă, mai ales pentru raţe. Vedeai câte o raţă leşească dând din gât sufocată cu o coadă lungă de ceapă în plisc : un capăt era deja în rânză iar celălalt atârna încă afară. Imi sună şi acum în urechi glasul ei limpede când îşi chema păsările la mâncare : ”Biii mamii, biii-bi, biii-bi, bi... ”. N-am înţeles niciodată ce spunea.

Intr-o toamnă, după ce s-a asprit vinul şi mâneni făcuse şi o mână de tescovină, a aruncat obosit drojdia ramasă lângă un gard şi s-a tras la umbră un pic. Avea atunci bunica vreo zece gâşte albe şi dolofane, mândria ei. Le ţinea într-un ţarc îngrădite că se dădusera o dată sâsâind la mine. Când a ieşit săraca după vreun ceas afară, gâştele moarte, grămadă una peste alta. In ziua de azi OMS-ul ar fi decretat urgent ”gripa gâştelor”, le-ar fi omorât şi pe alea rămase vii şi tot judeţul era în carantină. Bunica, mai înţeleaptă, a chemat o femeie din vecini: “...hai sî li curăţăm, Raliţă, sî rămân macar cu o pernî umplutâ di la eli, pi urmâ du-ti ş-aruncâ-li pi malu’ gârlii”. Spre seară, aproape de culcare, gălăgie mare în curte: gâştele veneau acasă zbierând, belite de fulgi, cu câte un smoc de pene pe aripi şi în vârful târtiţei. Mâncaseră drojdia de la rachiu şi acum, trezite din beţie, aveau chef de scandal... S-a dus vestea ce pomană cu pateu de gâscă, borş şi friptură a făcut bunica la toţi cunoscuţii. Frăgezite de alcool, au fost o bunătate...

O primavara mai frumoasa, cu ghiocei racoriti în arteziana de la Universitate!