Mai departe, la drum

Cred ca ar fi trebuit sa încep asa : “Ardeni (limba celtă: Arduenna = podiş, în franceză: Ardennes, în germană: Ardennen) este o zonă de podiş hercinic care se învecinează în partea de est cu Masivul Şistos Renan. Partea cea mai mare a regiunii se află în sud-estul Belgiei, în rest se întinde şi în Luxemburg şi Franţa (Departamentul Ardennes). Regiunea are un relief deluros împădurit delimitat de râurile Moselle şi Meuse care de la nivelul râului Sambre trece treptat în câmpia Flandrei. Altitudinea medie a regiunii este de 550 m punctul cel mai înalt a regiunii se află în nord la „Baraque de Fraiture” (652 m) situat în provincia valonă Luxemburg din Belgia“.

Ma rog, acuma, daca am lamurit chestiile astea absolut indispensabile, putem merge mai departe. Adica în Belgia. E mai bine sa mergem în Belgia duminica. In weekend Franta este moarta sau în cel mai bun caz în coma profunda. Belgienii din Ardeni însa, valoni, sunt mai deschisi si au mai mult umor. Restaurantele si terasele sunt invadate, iar strazile pline de plimbareti. O bucatica de tara, Belgia stie sa speculeze la maximum o zona frumoasa, chiar daca Franta este patria turismului. Iar Ardenii sunt o zona frumoasa.
Pentru cei mai obisnuiti cu capcanele limbii franceze, pozele 4 si 5 au semnificatii profunde. Va puteti imagina deci lupta care s-a dat în mine între jena si pofta de a gusta faimosul cârnacior. Pâna la urma pofta a învins si am avut urmatorul dialog sfios cu o frumoasa si fara inhibitii juna de vreo 20 de ani din spatele galantarului, evident alta decât cerberul din fotografie :
- Imi puteti da va rog o pipa ?
- Da, domnule, de care ati dori mai mult ?
- Uriasa…
- 5 euro va rog…

Altfel în Belgia, mai ales la tara, constructiile sunt dupa cum se vede mai solide dar nu lipsite de farmec. Poate liniile nu sunt asa de zvelte, dar îti dau senzatia de siguranta si trainicie. Bere este pentru orice sete si pentru toate gusturile. Belgienii fac vreo 300 de marci de bere, multe dintre ele la manastiri. Preferata mea este cea de Orval unde calugarii mai fac între rugaciuni si alte activitati curente si câteva soiuri de brânza (suntem totusi aproape de Franta, nu ?), un cârnat afumat “cu bere“ si o grozava si rumenita pâine rotunda si cu coaja groasa. De altceva nici n-ar mai fi nevoie ca sa te simti bine… Si totusi tot aici se pot mânca cele mai minunate scoici si faimosii cartofi prajiti belgieni. Nicaieri nu sunt mai buni. Secretul este ca nu sunt facuti în ulei ca prin alte parti ci în seu de vita.

Dupa asa o masa si dupa ce te-ai delectat privind lumea de pe trotuare, poti sa-ti arunci ochii spre cer si sa-ti imaginezi tot felul de lighioane închipuite de nori. De exemplu un catel alb si flocos cu botul pe labe.

Se spune ca dusmanii doctorilor sunt toti pe lumea cealalta. Fals ! Exista o categorie de doctori ai caror pacienti vii le sunt (ma rog, aproape toti, mai putin eu) inamici. Da, ati ghicit, sunt dentistii. Si totusi eu pe-al meu îl simpatizez deosebit.

In primul rând ca nu m-am dus la el ca ma durea maseaua, nu ma durea decât spatele. M-am dus pentru ca a vrut el sa ma vada. Pentru asta m-a invitat sa facem Pastele la el acasa si atunci i-am dat un randevu la el în cabinet când ma întorc din vacanta. A fost foarte multumit si am baut un pahar împreuna, el care nu prea bea. Ei bine, m-am întors din vacanta. N-a pus mâna pe cleste, nici pe ciocan si n-am sarit nici pâna-n tavan. Daca vroiam sa-i spun ceva, îi faceam doar un semn, îmi scotea pickhammer-ul din gura si ma asculta. Imi da voie sa manânc orice si-mi ofera el mie un whisky sau ce vreau eu. Mi-a reparat o plomba, nu ca nu mai era buna, dar în 20 de ani se mai colorase de la cele câteva tigari fumate si nu mai era estetica. Cu ocazia asta m-a rugat sa ma las de fumat. Poate, mai vedem… Norocul lui ca m-a vazut, dupa ce mi-a facut vreo suta de radiografii m-a anuntat cu infinite precautii ca pe la toamna, când o sa pot eu, sa merg la el sa stau câteva zile ca s-ar putea sa am un chist care trebuie operat, ca altfel se strica radacina si trebuie sa-mi faca un implant. O sa ma duc, ce sa fac, nu pot sa-l las pe om asa încurcat.

A, era sa uit, e varul meu, în situatia actuala mai degraba eu al lui. Merci Tudorele !

Ardenii

La cererea unui imens număr de telespectatori o să fac începând de azi un mic tur al Ardenilor. Un tur în general începe dintr-un punct A şi se termină în acelaşi loc. Un tur al Ardenilor este altfel. El este ca o floare. Fiecare turuleţ este o petală a unui pistil. De când e lumea şi pământul, mai exact de vreo 15 ani, pistilul este la Charleville-Mézières.

Haideţi acum să dăm o fugă până la Luxemburg că acuşi se întunecă.

Ţară / oraş / bancă / obiectiv turistic / colţ de rai, Luxembourg, Luxemburg, Lëtzebuerg (în luxemburgheză) sau, oficial, Marele Ducat de Luxembourg are o populaţie de 502 500 locuitori (în ianuarie 2010), cu o creştere de 100 000 în ultimii 30 de ani iar ca distanţe maxime 82 km de la nord la sud, 57 de la est la vest şi 147 km de autostrăzi, luminate şi gratuite. Unul din cei şase membri fondatori ai Uniunii Europene şi membru NATO, a suprimat în 1967 serviciul militar obligatoriu şi are o armată de 800 de voluntari.

Ce să vă mai spun, că se vede şi cu ochiul liber : oraşul vechi “unde curge-n vale un râu mititel“ în deplină armonie cu cel nou, construcţii zvelte, cu linii armonioase şi foarte proporţionate, o adevărată încântare pentru ochiul pretenţios al turistului.

Revenim cu altă petală după o scurtă pauză publicitară.

Un cititor nerabdator...

Daca nici aici nu le gasesc, astept editia a doua!

La cumparaturi

Aici n-am gasit-o...
... nici aici nu e...
... doar nu s-o fi terminat!

Au înebunit salcâmii...

... si tu vrei sa fiu cuminte!

Oricum titlul nu conteaza

Am o pofta irepresibila sa pasc. Verdeata si cruditati. Desi sunt un carnivor irecuperabil (de exemplu acum mestec un cârnat) clorofila si carotenul îmi dau târcoale. Pe de o parte cred ca este primavara care pune presiune pe metabolism, pe de alta cred ca este o reactie preventiva la gândul micilor, slaninilor, pastramelor si soricului care ma asteapta peste trei zile (numai!). Ca sa nu mai vorbesc de metanol... Deci acum salate, ridichi (azi am mâncat câteva zeci!), morcovi, conopida si, n-o sa ma credeti, ramuri verzi de telina, toate muiate într-un sos care seamana mai degraba cu tzatziki decât cu o maioneza. Dieta se tine înainte de excese, nu dupa!
Si iu sun!

Bruxelles

Weekend-ul trecut l-am petrecut la Bruxelles, la amicul şi colegul meu de facultate. Nevasta lui, belgiancă, este o foarte bună vorbitoare de română, a învăţat-o în anul în care a stat la Bucureşti înainte de a pleca amândoi în Belgia. De ce a stat un an la Bucureşti ? Pentru că asta se întâmpla acum 35 de ani şi nu era aşa uşor să te însori cu o belgiancă şi să mai şi pleci apoi la ea. Şi când spun bună vorbitoare, asta înseamnă că vorbim numai româneşte, ştie să asculte şi să spună bancuri (deocheate) şi să cânte cântece de petrecere (şi mai deocheate) pe care nici eu nu le (mai) ştiu. A propos, fac o paranteză, câteodată, când am de ţinut o prelegere sau o discuţie mai lungă aici, le cer celor cu care vorbesc să-mi scuze accentul şi unele eventuale greşeli. Invariabil răspunsul lor care se vrea amabil sună cam aşa : “de-aş vorbi eu ENGLEZA cum vorbeşti tu franceza…“. Pentru că ei engleza o vorbesc… Nu că n-ar fi chiar “Oxford English“, dar nici măcar “Ox one“ nu e. Ceva îmi scapă. Reciprocitatea ar fi presupus ca eu să fiu englez ori eu ştiu sigur că nu sunt. In fine…

Cu amicul ne vedem de câteva ori pe an, o dată la noi, o dată la ei. Data viitoare o să vină ei după nunta fetei lor din august. De fiecare dată gazda pregăteşte un mic « program artistic », nu foarte încărcat, dar plăcut. Acum am văzut de exemplu Muzeul benzilor desenate. Nu m-am omorât niciodată, nici când eram copil după aşa ceva, dar este impresionant. Foarte mulţi adulţi au colecţii întregi pe care le citesc chiar de mai multe ori. Creatorul faimosului Tintin este belgian (Hergé, fost colaboraţionist dovedit, dar foarte respectat de belgieni – culmea, a trăit în aceeaşi perioadă cu Eliade al nostru, dar ce destin a avut fiecare ?). Iar Belgia, am aflat, este ţara benzilor desenate. Dealtfel Belgia este ţara ne(re)cunoscută a multor chestii : a diamantelor, a berii, a ciocolatei, a scoicilor cu cartofi prăjiţi cum numai acolo poţi mânca şi iată, acum şi a benzilor desenate.

Am făcut pe urmă o plimbare pe Strada Regelui şi Strada Reginei, de fapt două galerii acoperite pline de magazine scumpe şi cafenele unde belgieni sătui stau după-masă şi îşi mănâncă tradiţionala gofră cu frişcă şi căpşune, eventual cu o cafea alături. La ieşire un simpatic cow-boy belgian cânta rockuri şi country, cu multă aplecare şi aplicaţie. In Grand-Place am băut obişnuita bere (brună, evident !) uitându-ne, cu aceeaşi mirare mereu, la primăria asimetrică şi la casele bogat ornamentate din jurul pieţii, foste sedii ale corporaţiilor. Şi pe urmă acasă, la grătar şi un mic fotbal în grădină.

A doua zi am văzut o expoziţie de flori, Floralies - Printemps à Grand Bigard. 14 hectare de flori. Acum tac şi vă las să vedeţi singuri…












La întoarcere ne-a întâmpinat o ploaie ardeneză, cu apusul şi curcubeul din dotare.

Traian Cohal, prietenul nostru mai mare

L-am văzut ultima dată după întâlnirea noastră de acum aproape un an. Noi plecam la aeroport, el ieşise să cumpere ziarul în care o tânără jurnalistă care fusese la întâlnirea festivă, scrisese evident altceva decât se întâmplase în realitate, scrisese ce văzuse ea cu ochii, profesionist, senzaţional şi rece. Ne-am îmbrăţişat de la revedere, a rămas uitându-se după noi mai emoţionat ca altădată şi deodată singur şi în clipa aceea am simţit că “el este copilul meu“, aşa cum spunea despre Noica (iar...) unul din ucenicii lui favoriţi. Pentru prima dată se întorcea acasă după o întâlnire cu noi şi nu mai avea cui povesti.
Am vorbit de Anul Nou la telefon şi ne-am recomandat leacuri de dormit. “De ce nu luaţi un somnifer Dom’ profesor? N-aţi fi singurul...“, “Ştii ce se-ntâmplă Dane, tu ştii că toată viaţa am fost obsedat să nu întârzii la ore. In ultimul timp am luat şi eu somnifere ca tine şi dormeam, dar visam mereu că sunt în întârziere, alergam toată noaptea şi mă trezeam lac de sudoare. Şi doar sunt la pensie de zece ani. Acuma iau ceva din plante, dorm mai puţin, dar mă scol odihnit“.
Am mai vorbit acum câtva timp de Paşti, dar cred că o să-l sun şi diseară că mi s-a făcut dor de el.

Traian Cohal, profesorul altora

De fiecare dată când treceam pe la şcoală după absolvire asistam la o oră de-a lui. Cât a fost profesor la Internat a avut ore doar la clase speciale şi la clase de umană. O provocare pe care şi-a lansat-o şi asumat-o singur : să faci matematica plăcută unuia care nu a făcut realul tocmai pentru că nu-i plăcea matematica. E ceva… A reuşit şi asta. L-am văzut schimbându-se de-a lungul anilor. Când eram elev şi spuneam câte o prostie, ceea ce nu era foarte rar, îl auzeam sever “ia mai gândeşte-te măi băiete“. Şi trebuia să mă gândesc repede. Fetelor le spunea “măi fetiţo“. Când spunea “băieţaş“ era de rău... După ani, asistam la o oră de trigonometrie, l-am văzut scriind la început într-un colţ de tablă toate formulele pe care trebuia să le ştie lumea în ziua aceea. Nu-mi venea să-mi cred ochilor... Stând în ultima bancă i-am suflat ceva unui băieţaş în pană de idei din faţa mea. “Aşa băieţaş, spune mulţumesc de unde ai aflat şi stai jos…“. Cu arătătorul ridicat, gestul lui, ticul lui, într-un fel “fii atent, am început să număr: unu“. Nu ştiu dacă degetul era arătat băieţaşului sau mie...

In sfârşit, paradoxul lui Russell

Pentru a dovedi inconsistenţa teoriei naive a mulţimilor, Bertrand Russell consideră o mulţime ceva mai specială, anume mulţimea tuturor mulţimilor ce nu se conţin ca element. Vom nota cu R această mulţime, pe care o vom numi în continuare mulţime Russell. Evident, pentru R există doar două posibilităţi: să se conţină sau să nu se conţină ca element.
Să vedem ce se întâmplă cu mulţimea lui Russell în fiecare din aceste două situaţii:
1 − dacă R este în mulţimea R atunci, după modul cum a fost definită mulţimea R, rezultă că
R nu este în mulţimea R ; contradicţie !
2 − dacă R nu este în mulţimea R atunci , după modul cum a fost constituită mulţimea R, rezultă că
R este în mulţimea R ; iarăsi contradicţie !
Prin urmare, noţiunea de mulţime a tuturor mulţimilor este contradictorie, paradoxală.

PS In general după un paradox te afli, ca Nana aseară, în starea paradoxală a celui care aude că prietenul lui are doi gemeni: unul alb şi unul negru... Ei cum... ?

Paradoxul dichotomiei…

…a fost numit astfel după cuvântul grec “dichotomia“ (împărţirea în 2 părţi egale). El poate fi considerat ca o generalizare a paradoxului Achile şi broasca ţestoasă. Se spune că un mobil, care porneşte de la un capăt al unui segment, nu poate ajunge niciodată la celălalt capăt. Iar asta se întâmplă pentru că, înainte de a ajunge la cealaltă extremitate, el trebuie să fi ajuns la mijlocul segmentului şi ca să ajungă aici trebuie să treacă mai întâi prin sfertul lui şi aşa mai departe. Ori, fiindcă dreapta se divide la infinit, mobilului îi trebuie un timp infinit ca să parcurgă această infinitate de segmente şi din cauza aceasta orice mişcare este imposibilă.

Inapoi la paradoaxe - azi al săgeţii

O săgeată care porneşte din arc, nu zboară, ci rămâne pe loc, căci pentru o clipă săgeata este într-o poziţie fixă şi în clipa aceea înseamnă că ea este în repaus. Ori dacă este în repaus pentru o clipă, ea nu se mai poate mişca, deoarece clipa este indivizibilă.
Ce văd pe Wikipedia? Că acesta este unul din paradoxurile lui Zenon, prietenul lui Parmenide (cel mai de seamă filozof grec al şcolii eleate). Datorită lor Zenon a devenit nemuritor, iar paradoxurile sale îşi păstrează prospeţimea pe care au avut-o cu 2 milenii şi jumătate înainte. Aristotel susţine că Zenon a oprit mişcarea pentru că a speculat asupra infinitului pe care l-a prezentat prin împărţirea unui segment finit într-un număr infinit de părţi, deşi “infinitul nu există în act, ci numai în potenţialitate”.

Interludiu parizian – Expoziţii

Remarcabilă inspiraţia organizatorilor de a găsi teme interesante pentru expoziţii. Şi de-a dreptul impresionantă lista “partenerilor”, pentru că fără bani nu s-ar putea aduce nici măcar o ramă de la Tokyo Fuji Art Museum, de acolo de unde vine de exemplu Helvoetsluys, tabloul lui Turner. In prospecte se poate citi “Cette exposition bénéficie du mécénat de la Fondation Total, GDF SUEZ et Gazprom“, “En partenariat avec Air France et Thalys“ sau “En partenariat média avec France Info, France Culture, La Tribune et GEO“.

Thalys este o întreprindere care controlează traficul feroviar de mare viteză între Franţa, Belgia, Germania şi Olanda, GDF SUEZ este un grup francez, al 3-lea mondial pe piaţa energiei, GEO este un mare periodic lunar de fotojurnalism, iar La Tribune un cotidian economic şi financiar, fostă filială a lui LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton. Iar când vezi Total, Gazprom sau Air France parcă auzi zornăitul hârtiilor de zeci de miliarde.

Ce se poate face cu atâţia bani?

Ia să vedem ce scrie în alt pliant: ”Casa lui Victor Hugo se deschide astăzi către Orientul visat de poet pentru o expoziţie inspirată de culegerea sa de poeme Les Orientales… Vor fi expuse aproape o sută de opere în jurul desenelor sale : Boulanger, Delacroix, Géricault, Devéria, Girodet, Decamps, Chasseriau, Vernet. Lucrările provin de la Luvru, Muzeul Orsay, Biblioteca Naţională a Frantei, British Museum, Narodni Galerie, Galeria Naţională din Atena, Muzeul din Charleroi şi din colecţii private”.

In altă parte citesc ”In cadrul anului Franţa - Rusia expoziţia Sfânta Rusie oferă privirilor 400 de lucrări despre istoria Rusiei creştine de la origini până la Petru cel Mare, trecând prin Basile III şi Ivan IV le Terrible” (sună… teribil, nu?), primul cneaz moscovit autoproclamat ”tsar” al Rusiei.

Ar mai fi de văzut în 2010 la Orsay expoziţia Crimă şi pedeapsă organizată la ideea Ministrului Justiţiei care a abolit în 1981 pedeapsa cu moartea în Franţa (dacă-mi amintesc bine, pe vremea lui d’Estaing, asupra vinovăţiei unuia dintre ultimii executaţi existând şi azi unele dubii), pentru a ”pune iar şi iar problema Răului şi a neliniştii metafizice” şi dacă ne mai rămâne timp expoziţia cu 160 de lucrări ”Asta-i viaţa. Vanităţi de la Caravaggio la Damien Hirst” (ultimul fiind laureat al Premiului Turner, mă rog, pe mine unul mă cam de(s) gustibus…), pentru că… ”vanităţile sunt la modă”, nu-i aşa?…

Interludiu parizian – Turner

Am stat aproape două ore la coadă ca să văd expoziţia “Turner et ses peintres“ de la Grand Palais. Două ore de aşteptat pentru un tur al saloanelor care a durat cam tot atâta. Sute de oameni printre care foarte mulţi tineri. Pe unii dintre ei aveam să-i văd pe urmă făcând schiţe în faţa lucrărilor. Mai merge lumea la muzee? Mare minune! Şi biletul nu era foarte ieftin.

Ziua era pe sfârşite, era senin şi soare, iar vântul bătea subţire şi împrăstia sunetele unui clarinet care cânta muzică simfonică la picioarele scării care urca spre intrare. Ciudat să asculţi Concertul în Re Major al lui Beethoven cântat la clarinet, cu toate limitele lui faţă de vioară şi cu strădania degetelor îngheţate care alunecau pe lemnul instrumentului. Incepuse forfoteala obişnuită de pe Champs Elysées, chiar mai mare în Duminica Paştelui, restaurantele începeau să-şi ademenească flămânzii, Sephora arunca afară trâmbe de odoruri amestecate, lumea era buluc la Salonul Renault în jurul Daciei Duster în timp ce ultimul model de Mégane se învârtea singuratic şi fără rost pe podiumul lui.

De fapt expoziţia ar putea fi numită “Cum sa-ţi eclipsezi contemporanii“. Francezii i-au expus şi pe “ses peintres“, adică pe cei ale căror subiecte, mai ales biblice şi istorice dar nu numai, l-au inspirat şi pe Turner. Aproape 100 de tablouri-provocări pe care artiştii aveau obiceiul să şi le lanseze pentru ca rivalitatea lor sa atragă publicul. Joc în care Turner era redutabil, terenul preferat fiind Royal Academy.

La expoziţia din 1832 Constable a expus o pictură la care lucrase zece ani, Inaugurarea podului de la Waterloo. O lucrare impozantă, de mari dimensiuni, cu detalii incredibile şi dominată de culori vii. Venise în fine şi ora lui. Dar înainte de vernisaj a avut surpriza să vadă agăţată alături “o marină“ de Turner, vecinătate nedorită de mai toţi peisagiştii timpului. Lucrarea lui Turner, Helvoetsluys, cu tonuri de gri şi culorile reci ale unei mări zbuciumate, mai mică şi ca dimensiuni, părea nesemnificativă. Pe vremea aceea exista obiceiul să li se lase artiştilor libertatea să mai facă mici modificări înainte de deschiderea expoziţiei. In ultima clipă Turner a adăugat o tuşă de culoare, o geamandură roşie în centrul tabloului, care a ridiculizat cei zece ani de muncă ai rivalului său. Replica dată de Constable, ”a fost ca o lovitură de tun” a rămas celebră în analele artei britanice. Tot el spunea mai târziu, cu înţelepciunea vârstei: "Turner semble peindre avec de la vapeur teintée, tellement sa couleur est évanescente et impalpable".

Bănuiţi probabil că în ultimul salon al expoziţiei, la mai bine de 150 de ani distanţă, cele două tablouri au fost puse din nou alături.

Nu doar Turner lua subiectele altora, se întâmpla şi invers. Iată: Stonehenge, Turner – 1825, Constable – 1836, Dan - 2010.

Interludiu parizian – Catedrala Saint-Sulpice

Am intrat mai ales ca să văd faimosul meridian al catedralei. Este o “linie“ din alamă fixată în pardoseală pe directia nord – sud. Ea se prelungeşte pe un obelisc din marmură albă lipit de unul din pereţi. La 25 de metri înălţime deasupra obeliscului este o nişă cu o mică lentilă. La ora 12:00, ora astronomică (reală) a Parisului razele soarelui care pătrund prin această lentilă proiectează un disc luminos pe dalele catedralei, care în mişcarea lui traversează meridianul într-un anumit punct. Acest punct este mereu altul în diferite momente ale anului, cele care interesează în mod special fiind solstiţiile şi echinocţiile. Ca şi orologiul catedralei din Strasbourg, este un instrument ştiinţific uimitor pentru secolul al XVIII-lea când a fost conceput şi instalat.

Există persoane care pot face numeroase alte precizări mult mai profunde şi fundamentate despre acest subiect. O întreagă confrerie, pe urmă Dan Brown cu al sau Da Vinci Code şi un anume domn numit Pierre Plantard de Saint Clair. Din păcate ultimul este mai greu de contactat pentru detalii, fiind puţin plecat cu treburi. Chiar în timpul vieţii, foarte agitate dealtfel, se pare că era plecat bine…

Scurta paranteză ardeneză

Exact vinerea trecută am vândut maşina. Conform înţelegerii clientul pe care-l preferasem a ajuns pe la prânz. Era cu socrii care plecau mai departe la Bruxelles. I-am invitat în casă, am băut o cafea, am semnat ce trebuia semnat şi am făcut o tură cu maşina, el s-o vadă iar eu de adio. Prima oară pasager în maşina mea! Pe urmă mi-a dat cecul şi a plecat. Am rămas mult timp cu inima strânsă în faţa porţii uitându-mă cum şi-a reglat meticulos scaunul, oglinzile, GPS-ul şi celelalte aparate. Mă amăgeam că mersul pe jos o vreme face bine. A trecut o săptamână dar pe jos încă n-am mers, mereu se găseşte cineva să mă ducă. Ieri pe la ora prânzului am primit un semeseu : “Bonjour, merci pour la 407 ; c’est une super voiture ! bonne journée! “. Nu se poate! Mai ştie cineva să spună mulţumesc pe-aici! Şi încă pentru un lucru pe care a dat bani! Stăteam zâmbind să-mi revin din surpriza plăcută şi încercând să mi-o explic şi deodată am avut revelaţia: clientul meu era un negru…

Interludiu parizian - Invierea

Una din bisericile româneşti din Paris se află ascunsă în hrubele catedralei Saint-Sulpice. Anul acesta Paştele ortodox şi catolic fiind la aceeaşi dată, am putut vedea că în timp ce în catedrală vreo 30 de parizieni ascultau frumoasele, ca întotdeauna, cântări ale unei slujbe catolice, în subsol se îngrămădeau câteva sute de români. Un altar frumos sculptat şi câteva icoane arătau că este totuşi o biserică. O biserică în care preotul ne-a îndemnat să ne rugăm pentru sănătatea Majestăţii Sale Regele Mihai, a Mitropolitului Iosif, a popoarelor român şi francez şi a conducătorilor lor dar fără să-i numească şi fără să spună un cuvânt despre patriarhul Daniel.

Am fost la multe slujbe de Inviere în alte biserici decât din România. Nu m-am mirat s-o ascult în ruseşte la biserica rusă din Luxemburg, mică, aurită şi frumoasă ca o bijuterie. Dar mi s-a părut straniu să aud un glas firav de călugăr cântând “Gloire à toi, notre Dieu, gloire à toi…“. Slavă ţie, Dumnezeul nostru nu mai era ce ştiam eu. M-am uitat în direcţia de unde venea trezirea la realitate şi am văzut deasupra unei lumânări două şiruri de dinţi şi doi ochi surprinzător de albi care păreau că nu aparţin vreunui trup în întunericul din catacombe. Senzaţia de straniu s-a transformat repede în perplexitate. Nu era imaterial. Era un călugăr negru!

Paradoxul cretanului

Un cretan spune că ”toţi cretanii sunt mincinoşi”. Dacă admitem că afirmaţia este adevarată, înseamnă că există totusi un cretan, cel care o face, care spune adevărul şi atunci afirmaţia... este falsă. Dacă presupunem că ea este falsă, atunci cretanii spun adevărul, inclusiv omul nostru, ceea ce înseamnă că ei totuşi mint. Aici capcana nu este filozofică ci mai degrabă matematică şi deci mai uşor de găsit.

O variantă este ”paradoxul foii de hârtie”. Pe cele două feţe ale sale este scris: ”Ce scrie pe partea cealaltă este adevărat” şi ”Ce scrie pe partea cealaltă este fals”. Ei, cum e până la urmă?

Acuma luăm o scurtă pauză şi vă urez un Paşti fericit!

Achile şi broasca ţestoasă

Achile, “cel iute de picior“, nu poate ajunge din urmă o broască ţestoasă care are un avans de 100 de paşi când începe întrecerea, cu toate că aleargă de 100 de ori mai repede decât ea. Pentru că în timp ce Achile a făcut 100 de paşi, broasca a făcut şi ea un pas, pe urmă cât Achile face pasul care chipurile îi mai desparte, na, broasca mai face o sutime din acest pas şi tot aşa. Presupunând că întrecerea se prelungeşte la infinit şi distanţa dintre ei se divide la fel, va rămâne mereu un drum de făcut (şi de nefăcut...) între broască şi Achile.

O paranteza, câteva paradoxuri - Paradoxul almanahului

Să ne întrebăm dacă s-ar putea face un almanah care să conţină toate celalte almanahuri. Aha, celelalte, deci fără el… Păi atunci nu le conţine pe toate. Atunci cu el… Cu care ? Abia acum ne gândim dacă l-am putea face, ori asta înseamnă că încă nu există.

Acest paradox poate fi un caz particular al celui numit ”al lui Bertrand Russell”. Când o să termin de povestit câteva paradoxuri simpatice, am să-l spun şi pe cel al lui Russell, pe limba noastră, a profanilor "bloggeri", adică în primul rând pe româneşte ca să nu fie confuzii sau greşeli de traducere. Am deja scrise exact şase. Direct în frumoasa limbă română. Cine vrea să comunice alte detalii ştiinţifice esenţiale poate să scrie o carte pentru colegii de catedră sau studenţi în vederea examenului. Bineînţeles în engleză sau franceză. Aici însă suntem pe un blog oarecare. De români proşti. Deci “puţintică răbdare“ şi să ne îndoim cât mai mult în general şi de noi în particular pentru că tot Russell spune că ”Problema cea mai mare în lume e că proştii sunt absolut siguri de teoria lor, în timp ce deştepţii sunt mereu nesiguri pe ei.”

Traian Cohal, fostul nostru profesor

Am revenit de multe ori la şcoală, în timpul studenţiei şi chiar după aceea. Intru în liceu ca într-o catedrală unde vrei să fie linişte şi să-ţi încarci bateriile. Trec de fiecare dată prin holul răcoros şi văd plăcile de marmură, din ce în ce mai multe, cu şefii de promoţie. Mă uit mai ales la cele vechi, unde literele nu mai strălucesc, aurite: Eugen Lovinescu, Traian Lalescu, Mihai Jora, Demostene Botez, Mihai Ralea, Ionel Teodoreanu, Petru Ştefănescu Goangă, Radu Beligan şi mulţi alţii…

Datorită profesorului Cohal am ajuns să mă intrige, să-mi placă şi pe urmă să înţeleg faimoasele paradoxuri ale matematicii. Câteva luni după absolvire m-am întors la liceu, june student în Matematici. Eu eram la catedră de data asta iar el în clasă. Am făcut o oră despre paradoxuri, la a XI-a specială. Am dat-o puţin şi pe filozofie la Ahile şi broasca ţestoasă. Deh, într-una din bănci era verişoara colegului meu de clasă şi apoi de facultate N.C. care nu-mi era deloc indiferentă în acel moment. Hm, cred că nici ea mie… Vorba ‘ceea : “Iţi plac fetele bădie ? / Dar tu lor ? / Şi ele mie !“

Prin ’95 am venit de la institutul unde lucram în Bucureşti cu nişte calculatoare cumpărate printr-un program UNESCO şi am inaugurat un laborator de informatică. Atunci am dat la bibliotecă şi un exemplar cu dedicaţie din Dicţionarul Limbii române pentru elevi la care eram coautor. Ce mândru am fost! Tot atunci am primit de la Profesor, cu umilinţă, ultima culegere pe care o scosese până atunci, Vă place matematica? O am în faţă : “Lui Dan Văideanu, împreună cu cele mai bune urări ale celui care i-a fost profesor de matematică“.

Imi spune mereu că nouă ne datorează cariera lui. ”Dane, eu învăţam sigur mai mult ca voi seara acasă când îmi pregăteam ora”, ”Da Dom’ profesor, dar n-am fost numai noi, au mai fost şi alte clase speciale”, ”Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, voi aţi fost primii...”.

Traian Cohal, profesorul nostru

Ca profesor era foarte riguros. In primul rând cu el şi deci şi cu noi. Rigoarea matematicii îmblânzindu-i rigoarea lui. Rigoarea matematicii care te obligă dar te şi ajută să pătrunzi unde e greu de ajuns, să deschizi uşă după uşă şi când te afli acolo unde alţii nu mai văd o ieşire, tu s-o găseşti. Iar dacă într-adevăr nu există, să o faci. Rigoarea lui era topită în bunătate. Ce altceva mai poate aduce atâta lumină ? Cartea, fără îndoială. Mă crede cineva dacă spun că uneori în orele de matematică făceam lecturi din cărţi alese de el ? “De ce nu scrieţi Dom’ profesor toate amintirile astea? Mai lăsaţi culegerile“, “Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, mă tem că n-o să iasă aşa frumos cum a fost în realitate“. Ştii ce se-ntâmplă măi băiete, de câte ori vroia şi vrea să ne spună ceva din suflet adaugă întrebarea asta mai mult pentru el ca şi cum ar simţi nevoia să câştige timp ca să-şi şlefuiasca gândul.

Ne mărturiseşte acum că era rigid. Nu-i adevărat. Nu-mi aduc aminte să-l fi interesat vreodată panglicuţele fetelor sau perciunii noştri.

Intra în clasă, se plimba printre rânduri şi lua la întâmplare (oare ?) câteva caiete să vadă tema. Trebuia să avem caietele deschise pe marginea băncii. Pe urmă scotea la tablă. Scurt şi uneori dureros. La sfârşitul trimestrului unii aveam şi câte zece note, foarte diferite. Eu eram unul dintre cei abonaţi. Probabil ştia că nu-mi stătea capul decât la desen şi că-mi petreceam zilele mai ales în cimitir desenând monumente. In felul ăsta mă ţinea în priză şi cu matematica. Ce mult mi-a folosit mai tâziu ! După ce-am ratat examenul la arhitectură (nici nu cred că-mi mai pare rău acum, am rămas cu plăcerea de a desena) a fost floare la ureche să intru în toamnă pe primul din cele 7 locuri rămase la Matematică.

O singură dată l-am văzut în dificultate. Avea şi el slăbiciunile lui. La urma urmei era un om de treizeci şi ceva de ani, noi îl înţelegeam... S-a blocat în mijlocul demonstraţiei unei teoreme. A spus “Numai o clipă, mă scuzaţi“, s-a dus la geam şi s-a uitat mult afară. Pe urmă a scos din buzunar o hârtiuţă scrisă mărunt, s-a uitat puţin pe ea şi restul a mers şnur. Un timp după aceea a fost parcă mai îngăduitor cu noi. Nu mult însă...

Traian Cohal (1)

Aşa cum Noica i-a trimis pe ucenicii lui favoriţi la izvoarele filozofiei, profesorul Cohal s-a întors cu noi şi am refăcut împreună drumul către respect, sensibilitate, prietenie şi dragoste. Când am citit Jurnalul… am aflat cu uimire şi plăcere că Noica a iubit şi a respectat matematica. Iar mă gândesc la Noica şi la ”şcoala” lui. Paralela vine de la sine. Noica spunea ”Tot ce e bun în viaţă poartă în sine infinitul” şi ”Nici un răspuns nu e bun dacă închide problema” sau vorbea despre o anume ”... stare a spiritului de unde începe metematica”. Asta se întâmpla în anii Paltinişului. Noi le-am aflat, poate altfel enunţate sau poate nici măcar rostite cu mai bine de zece ani înainte.
Fără să-i spună nimeni simţea despre fiecare cam în ce vârtej se află. Iar la 16 ani noi eram într-un vârtej continuu. Şi asta se vedea la ore. Aveam multe fete frumoase în clasă, iar în anii care au urmat au mai apărut încă două clase speciale mixte…
Era un om vânjos cu o figură plăcută chiar când era încruntat. Figură de boxeur care a luat multe bătăi. Şi acum este într-o formă de invidiat însă ceea ce sare în ochi sunt privirea şi un chip surprinzător de tinere în contrast cu părul alb. Ondulat şi… mult. Da, mai ales ochii arată un spirit mereu treaz. Işi mai pune şi azi uneori o mână în şold către spate, semn al unei vechi şi demult mărturisite dureri de coloană.

Ligia Papuc

Nu ştiu cum se face, dar cei mai mulţi din cei care am fost elevii Doamnei şi Domnului Avădanei am ajuns mai târziu la specială. Şi doar nu ei ne-au făcut să fim mai răsăriţi la matematică, ne-au făcut poate să respectăm mai mult şcoala. Legătura cu matematica de mai târziu a fost însă Doamna profesoară Papuc. Era o femeie aspră, dar care ascundea o mare sensibilitate şi dragoste pentru noi, după cum s-a dovedit mai târziu. Deşi foarte tânără, avea deja părul cărunt, aproape alb. Severă şi nu foarte darnică la note, a stricat mediile multora din candidaţii obişnuiţi la premii. Mi-a pus o dată un şase printr-a cincea şi evenimentul ăsta a devenit problema familiei. ”Ce se întâmplă doamnă cu Dan?”, ”Nu se-ntâmplă nimic doamnă, are cap dar nu-l foloseşte. E împrăştiat şi cam puturos”. Cred că nu-i nevoie să spun cine erau personajele.
După câţiva ani a plecat la Timişoara cu soţul ei care era atunci decanul facultăţii de Matematică din Iaşi. N-am mai vazut-o şi nu mai ştiu nimic despre d-sa decât de pe net. Văd că a publicat mai multe cărţi de matematică împreună cu prietenele sale, soţia profesorului Corduneanu, cel care a venit decan după plecarea profesorului Papuc (şi pe care l-am avut profesor în facultate) şi soţia celui care avea să ne schimbe într-un fel cursul vieţii, profesorul nostru din liceu. Aceasta din urmă a fost şi profesoara Nanei. Coincidenţe...

Ana şi Mihai Avădanei (2)

Ea era înaltă, fragilă şi cu o voce blândă, se purta şi vorbea frumos cu noi şi ne făcea astfel să fim la fel. El era un colos. Imbrăcat vara cu sacouri din pânză albă, avea batiste, mai ales roşii, ca nişte cearşafuri de mari cu care-şi ştergea mereu faţa şi gâtul. Era cald şi transpira mult la ore. Punea suflet când preda şi mai ales când povestea. Şi ne povestea mereu câte ceva. Se supăra uşor şi atunci vocea lui, şi asa puternică, tuna. Nu putea suporta să fie întrerupt în timpul orei. Dădea afară fără nici o jenă pe oricine intra : director, alţi profesori sau chiar părinţi. Cu timpul i s-a dus vestea şi îşi făcea orele în linişte.
Ţin minte că într-o zi l-am întâlnit pe stradă, eram printr-a şasea. I-am dat bună ziua şi am mers un timp împreună pe Karl Marx vorbind. La un moment dat m-am trezit că-l luasem de mână. M-am mirat şi m-am speriat la început, s-a mirat tare şi el, zâmbind, dar am rămas aşa.

Ana şi Mihai Avădanei (1)

Şi uite-aşa am ajuns student în anul întâi la litere : bastonaşe, virguliţe, ”Ana are mere”…

Doamna Avădanei a fost învăţătoarea iar soţul ei profesorul de Română şi dirigintele nostru până în clasa a VIII-a. Deci două treimi din trecerea mea prin şcoală am fost călăuzit de o familie de dascăli. Cu har amândoi. Pe care-mi plăcea să-i privesc, să-i ascult şi să fiu lângă ei. Cred că asta este de fapt menirea dascălilor adevăraţi : să ne fie drag de ei şi astfel să ne fie drag de şcoală. Faimosul “tact pedagogic“ nu este decât darul de a şti să te apropii de copii şi de a-i chema către carte. Restul vine de la sine.

In sfârşit, de la bunici am înţeles…

… când am început să înţeleg, ce înseamnă “haz de necaz“. Şi-au pierdut prima dată averea la stabilizare, şi-au mai pierdut-o o dată la colectivizare şi au ajuns la capătul vieţii într-un apartament mic de bloc în Bucureşti. Nu i-am auzit văitându-se niciodată, nici vorbind pe cineva de rău. Despre perioada petrecută în cutia asta de chibrituri Mâneni spunea ca a fost cea mai fericită parte a vieţii lui. In casa lor se râdea mereu, Doamne ce se mai râdea!

De ce i-am iubit aşa mult pe bunici şi ni-i amintim atât de des, mai ales acum că nu mai sunt? Ii iubim chiar “altfel” decât pe părinţi? Plecarea lor a lăsat în fiecare un gol pe care nu-l putem umple decât cu amintiri. Toate frumoase, după atâţia ani nu rămân decât cele frumoase. Incerc un raspuns: pentru că bunicii ne iubesc aşa cum vrem noi, pe când părinţii ne iubesc aşa cum vor şi cred ei că trebuie.

De atunci cred că am rămas cu “spiritul cartezian“

Când ajungeam la Podu Iloaiei eram primit ca un împărat. Şi din cauza asta mă simţeam mai responsabil şi dator să le arat bunicilor că între timp mai crescusem cu câteva luni. Nu mă ţinea mult, dar încercam să aplic sfatul pe care-l primeam de mai multe ori pe zi : “... gândeşte-te de fiecare dată înainte de a face vreo prostie”. Ceea ce nu însemna musai să nu mai fac prostii, ci să mă gândesc bine înainte. Iar eu, ascultător, mă gândeam. Seara după joacă, masă şi baia cu săpun de rufe “maison“ în cada de tablă pusă pe două scaune şi plină cu frunze de nuc, mă duceam singur la culcare în camera mea. Imi scoteam hainele, luam pijamaua şi încercam să fiu raţional. “Oare ce-i mai bine să-mi pun mai întâi? Pantalonii, să nu vină careva şi să mă găsească în fundul gol, sau bluza, ca să nu-mi fie frig? “ Şi cugetam aşa dârdâind vreo zece minute, cu bluza-ntr-o mână şi pantalonii într-alta, gol-puşcă.

In vremea asta eu…

… umblam lela prin vie până la pădurea din vârful dealului, uneori cu prietenii de acolo şi cu Bălan, o namilă de câine alb şi flocos care nu mă lăsa din ochi nici o clipă. Când o zbughea la fugă spre casă ştiam că era ora mesei şi mă strigase bunica.

Spuneam că la vremea culesului se aduna toată familia, cu prieteni cu tot. Nu ştiu cât culegeau, de bază erau oamenii mari, dar ştiu că la sfârşitul zilei se puneau pe petrecut până noaptea târziu.

Mie nu mi-a plăcut niciodată dulceaţa. Mai ales de vişine, cireşe şi trandafiri (brrr !). Şi parcă în ciuda mea numai de asta făceau când venea timpul lor. Cunoscându-mi gusturile şi profitând de veselia din casă, tata, mare amator de dulceţuri, mă lua cu el în cămară “Hai să furăm nişte dulceaţă, stai la pândă să nu vină careva să ne prindă... Hai repede ia şi tu o linguriţă până nu te vede bunica“. Şi eu luam, că în capul meu era o aventură riscantă şi parcă şi dulceaţa era mai bună. Dar mi-am mărturisit greşeala. Eram cu bunica la biserică să ne împărtăşim înainte de Paşti. Mi-a pus părintele Bârsan anteriul în cap şi m-a întrebat ce păcate am. “Fur dulceaţă cu tata părinte“... Sub poala lui protectoare căpătasem curaj. Am auzit atunci un hohot răsunând departe deasupra capului. In întunericul din pulpana popii am crezut că-i chiar Dumnezeu în abur si spirit – mi s-a spus ca El n-are nici carne şi nici oase. “Ei lasî, nu-i nimica, aşa-s copchiii, ti iartî Doamni-Doamni, mai bini viné tac-tu la împărtăşanii“, ceea ce însemna că eu nu eram vinovat şi că puteam să mai fur şi altădată. Pe urmă am început să mănânc oficial, dar numai de nuci verzi, căpşune şi zmeură.

Intr-o seară, aveam vreo şase ani, l-am luat pe tata deoparte şi i-am spus serios că vreau să mă însor cu Carmen, verişoara mea, care avea câteva luni. ”Venise” şi ea la cules cu părinţii. Tata mi-a spus mustăcind că asta-i o treabă importantă, e foarte bine că mă gândesc din timp şi că o să mai vorbim a doua zi. A doua zi însă am avut probabil alte urgenţe, astfel că timp de 23 de ani am uitat de însurătoare. M-am însurat totuşi la aceeaşi dată cu Carmen, întâi noi şi pe urmă ei, ca să le putem fi naşi.

Tocmeli

Dacă mi-ar cere cineva să spun într-un cuvânt cum era Mâneni aş răspunde: hâtru. Celelalte veneau după. Sau mai bine, de aici veneau toate celelalte. Avea o mustaţă mică şi pătrată sub nas care ascundea veşnic o umbră de surâs şugubăţ. Nu ştiai dacă-i vesel sau supărat. Cine-l cunoştea ştia că el nu era niciodată supărat...

Intr-o zi, toamna, a venit Moş Gheorghe cu motorul să taie lemnele pentru iarnă. Dupa ce-au terminat de tăiat şi clădit în şură şi-au luat paharele de-un sfert şi s-au pus pe poveşti. “Şî cât zâci Moş Gheorghi câ faci treaba?”, “Pâi ştiu şî eu coani Jorj...” răspundea celălalt luând o duşcă agale şi ştergându-şi ostenit fuioarele de deasupra gurii cu dosul mâinii, să aibă timp de socoteli, doar negociau, nu?, “...ştiu eu, doar nu-ţi ieu chelea di pi matali, cinzăci di franci i ghini?”, “Mult Moş Gheorghi, mult, apăi doar am muncit cot la cot şî mii coana Tinca nu-mi dă nimica, eu zîc câ dooşcinci îi mai bini”. “Dacî zîci matali aşa sî fii, da’ sî-mi dai o hârtii bătutî di dooşcinci”. “Bătutî ţ-o dau Moş Gheorghi”.

Altădată eram cu el în iarmaroc să cumpere nişte purcei ca să-i crească până la Crăciun. Il văd că se bagă-n vorbă c-o precupeaţă. “Cum dai pintrijelu’ cucoanî?”, dar n-avea nevoie de zarzavaturi, grădina lui era plină. “Trii legături la doi lei coani Jorj, aproapi digeaba, câti vrai?”. “Nu vrau nica, întreb şî eu. Scump... da’ douî la trii lei nu li dai?”. “Apăi nu, aşa m-am gândit di-acasî, aşa li dau, nu mai lăs nimica la preţ !”. “Aşa sî li dai, cum t-ei gândit di-acasî, hi, hi, hi ...”.

Oameni mari…

Moş Gheorghe avea mustaţa ca două bidinele şi lopeţi în loc de palme. Un uriaş în ochii mei de copil… Mă ridica în braţe ca pe un fulg până ajungeam cu capul în stuful din acoperişul şurii amestecându-mă cu pânzele de paianjen de anţărţ. Şi ţipam… de bucurie? In mâinile lui nu-mi era frică. L-am revăzut după vreo 40 de ani, când capitaliştii noi dăduseră înapoi averile şi m-am dus la vie să văd ce moşteneau ai mei. In loc de opt hectare de vie am găsit tot opt de păpuşoi. IAS-ul, în marea lui înţelepciune găsise că era mai corect să taie viţa nobilă şi să pună de-o mămăligă. Chiaburii fuseseră pedepsiţi şi aparţineau unui trecut întunecat iar tot ce era al lor trebuia să dispară. Casa lui Moş Gheorghe era însă tot acolo. Şi el. Puţin mai cocârjat de vreme. “Dănuţ ? Domnu’ Dan ? Ci mari te-i făcut… Ci faci conu’ Jorj ? “,“O murit, Moş Gheorghe, acu’ vreo 10 ani“. Şi uriaşul şi-a şters ochii cu palma… “Dumnezău sâ-l ierti, o fost om bun, oamini ni-o făcut pi tăţi”.

Mai era Moş Blănaru, ‘telectualul. Ştia unde să copilească fiecare vrej la un butuc ca să crească viţa viguroasă şi să dea mulţi struguri. Seara, după munca de peste zi, se adunau toţi la mâncat şi la un spriţ. Şi atunci începea Moş Blănaru să spună capitalele. Să-mi fie ruşine, eu nu le ştiu nici măcar azi pe toate, cu toată geografia din liceu.

Şi era acolo şi Raliţa, nevastă zdravănă şi pricepută în gospodărie, care ştia ca nimeni altul să umple coşurile de nuiele cu struguri să-i ducă la piaţă. “Nu-i mai îndesa aşa, fă Raliţo, câ-i faci praf !“. “Lasâ-mâ coanâ Tincâ, ştiu eu, îi îndes sâ n-aibâ loc sâ sâ mişti când ni hurducăm în căruţâ ! “. Şi mâinile ei aspre mângâiau strugurii şi-i aranjau pe fiecare la locul lui. Punea într-un coş de două ori mai multi ciorchini ca un bărbat. “Da’ bărba-tu ti mai bati din când în când Raliţă? “.“Ei coani Jorj şî matali acuma, da’ cum sî nu, aşa oleacî… “. “Foarti bini, aşa şî coana Tinca, dacî nu-i trag o mamî di batai sara la culcari nu poa’ sî doarmî“. “Saraca coana Tinca…“. “Atâta-ţi trebui, sî te-atingi di mini, cî dormi afarî ! “, punea şi bunica gaz pe foc. “Ei, las’ şî matali coanâ Tincă, doar îi barbat“. Nu mai ştia de mila cui să plângă Raliţa…

După ani, când se făcuse colectivizarea şi munceau toţi la colectivă sau la SMT, Mâneni îşi refăcuse gospodăria, chiar dacă mai mică. In fundul curţii era grădina prin care dădeam noi iama, câteva rânduri de vie, porci, păsări. Aceiaşi prieteni veneau şi-l ajutau la treabă. Seara se găsea un pahar de vin să le cureţe gâtlejurile de praf.

La vie

De când se desprimăvăra până toamna după cules stăteam în casa de la vie. Mâneni pregătea recolta viitoare. Dimineaţa bea doar un ceai cu pâine. Niciodată nu l-am văzut mâncând altceva decât ceai cu pâine goală deşi cămara gemea de afumături şi cuibarele de ouă. Pe urmă pleca la treabă. Via trebuia dezgropată, săpată, mai târziu legată pe “haraci“ sau tăiată. Toate la vremea lor. Erau şi câţiva oameni vrednici care-l ajutau. Le dăruise la fiecare câte o bucată de pământ pe care să-şi facă o casă. Nu l-am auzit spunând vreodată că lucrau pentru el, erau prietenii lui şi se ajutau cum puteau. Muncea şi el cu toţi laolaltă, nu-i plăcea să se deosebească de ei. Freca toată ziua la butoaie, le lăsa să se umfle cu apă, le afuma cu pucioasă şi le strângea apoi doagele ciocănind cercurile de metal de jur-împrejur. Când era timpul îşi punea vermorelul în spinare şi stropea via câteva zile la rând cu piatră vânătă. Bunica robotea şi ea, făcea de mâncare pentru oamenii care lucrau, apoi fierbea cojile de cartofi cu tărâţe şi sfecle albe pentru porci, rânea prin coteţe, spăla rufe în covată sau hrănea orătăniile. Pe fiecare după vârstă : puişorii mici cu făină de păpuşoi, pe cei mai mărişori cu crupe iar celorlalte le dădea grăunţe. Mai aduna iarbă, lucernă şi cozi de ceapă, mai ales pentru raţe. Vedeai câte o raţă leşească dând din gât sufocată cu o coadă lungă de ceapă în plisc : un capăt era deja în rânză iar celălalt atârna încă afară. Imi sună şi acum în urechi glasul ei limpede când îşi chema păsările la mâncare : ”Biii mamii, biii-bi, biii-bi, bi... ”. N-am înţeles niciodată ce spunea.

Intr-o toamnă, după ce s-a asprit vinul şi mâneni făcuse şi o mână de tescovină, a aruncat obosit drojdia ramasă lângă un gard şi s-a tras la umbră un pic. Avea atunci bunica vreo zece gâşte albe şi dolofane, mândria ei. Le ţinea într-un ţarc îngrădite că se dădusera o dată sâsâind la mine. Când a ieşit săraca după vreun ceas afară, gâştele moarte, grămadă una peste alta. In ziua de azi OMS-ul ar fi decretat urgent ”gripa gâştelor”, le-ar fi omorât şi pe alea rămase vii şi tot judeţul era în carantină. Bunica, mai înţeleaptă, a chemat o femeie din vecini: “...hai sî li curăţăm, Raliţă, sî rămân macar cu o pernî umplutâ di la eli, pi urmâ du-ti ş-aruncâ-li pi malu’ gârlii”. Spre seară, aproape de culcare, gălăgie mare în curte: gâştele veneau acasă zbierând, belite de fulgi, cu câte un smoc de pene pe aripi şi în vârful târtiţei. Mâncaseră drojdia de la rachiu şi acum, trezite din beţie, aveau chef de scandal... S-a dus vestea ce pomană cu pateu de gâscă, borş şi friptură a făcut bunica la toţi cunoscuţii. Frăgezite de alcool, au fost o bunătate...

O primavara mai frumoasa, cu ghiocei racoriti în arteziana de la Universitate!