“Mama tâmpiților e mereu gravidă” (8) – Vremuri grele...

Miercurea fara cuvinte (19) - Lumina de toamna

Prima data, ideea a avut-o Carmen.

Vânata umpluta

Cine citeste mai demult ce scriu eu pe aici stie ca uneori sunt bântuit de oarece “talente” culinare. Imi vine câte o idee si ma grabesc sa o pun în practica. De fapt caut mereu sa regasesc gustul festinurilor din copilarie. Fara nicio sansa însa, lipseste cel mai important ingredient: copilaria.

Zilele trecute însa, vazând cu câta aplicatie ne face Florentin pofta de tochituri, dupa ce am citit o reteta la Pandhora si gândindu-ma eu la sud si în general la bucataria mediteraneana cu multe legume, peste si masline, mi-a venit ideea sa umplu o vânata. Acuma vinete umplute s-or mai fi facut, doar nu sunt eu primul. Dar stiu ca scrisesem odata despre o salata marocana si mai spuneam cum fac eu tapenadele. Combinând ce putea fi combinat am facut saptamâna trecuta cam asa ceva:

Spalati bine o vânata cu cotor cu tot si dupa aceea o taiati cât e ea de lunga pâna aproape de partea cealalta. Daca din neatentie taiati de tot si se desfac jumatatile, luati alta vânata si pe aia veche o taiati felii si o faceti marinata la borcan. Cum se face asta habar n-am, noi vorbim acum de vânata umpluta. In despicatura astfel formata puneti în ordine:
- un fileu de scrumbie; eu neavând asa ceva aici am pus un fileu de hering afumat. Tare ma tem ca nici voi n-o sa gasiti, a devenit un peste foarte rar, deci probabil tot cu hering va descurcati.
- deasupra puneti un strat de masline negre (à la grecque, din alea mai amarui) “desâmburate” si tocate marunt cu iataganul lat de taiat ceapa.
- urmeaza câteva fâsii de ardei copt sa acopere complet maslinele.
- pe urma puneti un strat de usturoi, vreo sase catei, striviti de preferinta dupa meciul de rugby Anglia – România sau ceva la fel de enervant (orice meci al lui Dinamo, Steaua sau Branesti).
- peste toate astea puneti si celalalt fileu de scrumbie (am si eu o obsesie, cine stie, poate gasiti...) si le îngramaditi bine sa nu iasa ceva afara ca-i pacat. Ordinea straturilor este dictata de criterii de potriveala a culorilor, rosu si negru este clasic si foarte rafinat.
- la atâtea chestii sarate, nu mai puneti “sare dupa gust” ca iese ocna.

Puneti vânata la cuptor si o tineti pâna APROAPE se coace, nu ca atunci când faceti salata de vinete. Daca n-ati facut niciodata salata de vinete, întrebati pe cineva care a facut, altfel vorbim degeaba. Miezul trebuie sa ramâna totusi ferm. Pe urma o lasati sa se raceasca si taiati felii cam de un centimeteru grosime cu un cutit bine ascutit, sa ramâna întreaga si sa se vada bine culorile dinauntru. Tineti bine vânata cu mâna stânga când o taiati ca sa nu se desfaca mai tare. Daca sunteti stângaci faceti totul exact la fel, numai ca invers.

Sigur ca cei din Moldova sau din Delta o sa bea vodca la antreul asta rece, ceilalti poate o sa gaseasca un vin alb si sec, tot rece.

Nu e nici scump si nici greu de pregatit, depinde cum va descurcati cu scrumbia...

Acuma nu va repeziti sa mâncati chestia asta de foame si pe nemestecate, ca mine, vânata-i totusi un animal greu de digerat iar umplutura nici ea nu-i foarte usoara la stomac. De asta n-am facut decât una. Si tot de asta am încercat sâmbata trecuta altceva mai lejer. Vedem data viitoare ce-a iesit.

Life in Pictures (3) - Cu ce va servim?

Avem si blonda si ambrata, de care doriti...

Leapsa de la Mosu

Am vazut zilele trecute o leapsa la Mosu. I-am cerut voie s-o fac si eu, mi-a dat voie, am facut-o, am mai recitit-o dupa un timp, am schimbat ultimul raspuns si iat-o:

1. Principala mea trăsătură:
Sunt fraier adica nu sunt jmecher..
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat.
Prietenia.
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie.
Tot prietenia de mai sus.
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
Sinceritatea.
5. Principalul meu defect
Trasatura de la punctul 1.
6. Îndeletnicirea mea preferată
Orice altceva decât meseria...
7. Fericirea pe care mi-o visez.
Sa am o pensie lunga si linistita.
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.
Sa nu am o pensie lunga si linistita.
9. Locul unde aş vrea să trăiesc.
Bucuresti.
10. Culoarea mea preferată
Albastru.
11. Floarea care-mi place.
Lavanda.
12. Pasărea mea preferată.
Pelicanul.
13. Prozatorii mei preferaţi
Cei care scriu cum vorbesc.
14. Poeţii mei preferaţi
Cei care vorbesc în versuri.
15. Eroii mei preferaţi din literatură
Cei anonimi care ramân în viata.
16. Eroinele mele preferate din literatură...
... si din viata, toate fetele care nu sunt feministe pentru ca au altceva în loc.
17. Compozitorii mei preferaţi
Cei care au compus concerte pentru vioara.
18. Pictorii mei preferaţi
Impresionistii.
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
Evident, ce n-am fost eu niciodata, haiducii.
20. Ce urăsc cel mai mult
Ipocrizia.
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
Sunt deja nascut, deci e cam târziu, totusi mai mult tupeu.
22. Cum aş vrea să mor
In somn.
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
Primele.
24. Deviza mea.
“Noaptea e un sfetnic bun” – nu iau decizii pripite.

“Mama tâmpiților e mereu gravidă” (7) – Ferestre spre viitor......

... pentru barbati insistenti. Ii dai afara pe usa, intra pe ferreastra. Dar pentru asta trebuie s-o poata deschide. Si dupa cum vedeti, poate...



Sursa aici.

Sau pentru cei care ajung seara acasa dupa ora închiderii, ca sa evite discutii neprincipiale sau negocieri cu soacra sau cu fiica acesteia.

Miercurea fara cuvinte (18) - Apus de soare, Heidelberg

Uitati-va si voi ce ne-a învatat Carmen.
Aici si apusurile sunt mai aliniate.

Geniul la maturitate

Nu sunt chiar asa de ipocrit ca sa spun ca sunt inocent, ca nu stiu ce-i aia zelist, ca nu am si eu, ca toata lumea, un "statcounter" sau altceva. Dar deocamdata nu fortez nota (a se citi ca nu-mi fortez norocul). Constat ca azi cineva a avut rabdarea sa stea ore întregi sa citeasca (aproape) tot ce-am scris de mai bine de trei ani încoace. Si înca citeste. "Chapeau" prietene, daca ai rabdarea asta îngereasca, poate ai sa recunosti ceea ce eu mi-am zis în barba (ca Baiazid) mai demult: ce scriam acum doi-trei ani îmi place mai mult decât ce fac acum. Si poate o sa ai "taria" sa mi-o si spui. Dar atunci scriam într-adevar cu multa aplicatie pentru ca abia începusem si eram constiincios. "Ma" citeau doi-trei prieteni care acum sau nu mai citesc sau nu mai comenteaza sau nu-mi mai sunt prieteni. In prezent ma "scot" cu doua-trei rânduri pe saptamâna si cu niste poze care nici macar nu sunt facute de mine ci de Nana si totusi vad ca merge. Chiar mai bine. Dar mi-e rusine.

Reflectiile astea le face un om în deplinatatea liceelor si facultatilor sale, dupa zile de meditatie care s-ar putea sa duca la ceva nou, nici el nu stie ce. Vad ca unii încep sa se retraga, oare aici ajungem inevitabil? Nu cred.

Life in Pictures (2) - Duminica...

La Costin gasiti detaliile.

Eric Abidal

... este un jucător de fotbal francez de culoare care joacă la FC Barcelona. În luna martie, la o vizită medicală de rutină cu echipa i s-a găsit o tumoră la ficat. Unii spun că ar fi fost chiar cancer. Într-o săptămână era operat iar în mai a jucat titular TOT meciul cu Manchester United, finala Ligii Campionilor. Poate nu era chiar la nivelul fizic maxim, mai ales pentru un astfel de meci. După operaţie și recuperare jucase doar vreo două sfârşituri de meciuri de campionat. Dar antrenorul Guardiola a avut curajul să-l pună titular, iar monumentul catalan numit Puyol, căpitanul obişnuit al echipei, a avut decența să fie rezervă aproape tot meciul. A intrat pe teren, a primit banderola de căpitan de la Iniesta, iar la sfârșitul meciului i-a dat-o lui Abidal, ca să fie el cel care primeşte cupa și o ridică onorând publicul, într-un gest care întotdeauna provoacă delir și lacrimi de bucurie. Nu mă dau în vânt după fotbalul spaniol, dar cred că doar un suflet de spaniol putea face aşa ceva.

“Mama tâmpiților e mereu gravidă” (6) – Charleroi...

..., mai exact aeroportul, pe 5 august 2011, înainte de îmbarcare.

Cu alte cuvinte un fel de "zbor placut" si mai poftiti pe la noi daca scapati si de data asta.

Miercurea fara cuvinte (17) - Continuare

Uneori o poza spune mai mult decât un cuvânt. Deci trei poze, mai mult decât trei cuvinte.



Initiativa a fost a lui Carmen.

Life in Pictures (1) - Ce se mai poarta

Detaliile sunt la Costin.

“Mama tâmpiților e mereu gravidă” (5) – Fred Astaire

Cu toate ca în stirea urmatoare va fi vorba despre mine (regulamentul nu interzice), mama mea nu mai are proiecte maternale pe termen mediu sau lung. Dealtfel ea crede sincer ca sunt irecuperabil si ca ajunge unul ca mine într-o familie.

Eram deci acum câteva saptamâni într-o dupa-amiaza la o serata unde dansam cu o domnisoara fosta campioana la dansuri tematice. La început am facut pentru încalzire câtiva pasi din finalul de la “Moartea lebedei” transmitând auditoriului care ne privea fiori de emotie, mai ales cu tresarirea aceea de la sfârsit a mâinii. Doar Magadalena Popa mai facea asa ceva...

Incurajat de remarcile magulitoare ale partenerei (“Ia uitati bai ce face asta!!”) mi-am adus aminte brusc de una din figurile lui Fred Astaire. Cea în care se urca pe scaun în pasi de dans cu un picior pe spatar dupa care ateriza lin pe partea cealalta a mobilierului continuându-si numarul. Mi-a iesit perfect din prima, trebuie doar sa mai lucrez putin la aterizare. Pentru ca genunchiul a facut o rotatie de 180° dupa care probabil glezna s-a învârtit si ea înca o data la fel, pentru ca vad ca degetele sunt tot în fata.

Dupa eveniment, vegetarian convins cum ma stiti, piciorul meu stâng a fost multa vreme împachetat în foi de varza, drept pentru care în casa la noi mirosea mereu a varza cu carne de porc. Na, ca iar mi-e pofta. Varza scazuta, cu scaricica mai grasuta si mult piper boabe.

Se spune ca un amic prezent la chermeza ar fi spus ca “unii trec de la tinerete direct la senilitate”. Are dreptate! Când eram copil si chiar ceva mai târziu îi gaseam tare plicticosi pe cei “maturi”! Chiar as vrea sa ma culc într-o seara si sa ma scol senil a doua zi. Când o fi sa fie.

PS Am lasat neschimbat textul initial ca se ducea naibii toata poezia, Nu m-am dus la doctor acolo ca nu mai puteam face nimic în casa si nici nu mi se parea foarte grav. Urmatoarele doua saptamâni am stat mai mult cocotat pe scara, am carat, am mutat, ma rog, chestii normale când îti renovezi casa. Pe radiografia pe care am facut-o aici însa se vede clar: fractura de peroneu. A început sa se prinda singura. Acum am atela si umblu în cârje. De alea mai finute, din aluminiu. Nu stiu ce credea doctorul când ma vedea zâmbind, dar mi-a repetat: “Musiu Vaideanu, nu glumesc, aveti totusi un picior rupt. Repaus la pat cu piciorul ridicat, nu va scoateti atela decât la dus si nu puneti piciorul jos, umblati numai cu cârje”.
Mi-a venit în cap vorba româneasca: “Unde nu-i cap, vai de picioare!”. Daca cineva vrea sa mi-o evoce din nou e suficient sa spuna în comentariu “Vorba ceea” ca o sa înteleg aluzia.

Are dreptate, tânar, tânar, da’ copt

Uneori postul este într-adevar nerecomandat. Mi-a spus-o cu discretie chiar un preot: când suferi din cauza asta e mai mare pacatul decât daca manânci. Fiindu-mi deci imposibil sa rabd de foame zic si eu ca alte restaurante din România si chiar din lumea larga (scuze, la bistroul Maximum’s al lui Gaillard n-am fost înca) se caracterizeaza si prin:

- meniul voluminos care daca are însa acoperire în fapte, adica sa poti alege într-adevar între 50 de feluri reale si diferite de gratar, este chiar un lucru pozitiv. Acuma daca manânci o troaca de lichid si o juma’ de porc, s-ar putea sa fie cam scumput. Nu m-am prins cum afli cât ai de platit în restaurantele care se respecta si care au pretul la 150 de grame si nu la 100, daca tot ti-e dat sa manânci o juma‘ de animal. Mai reflectez, ori înmultesc, ori împart la 0,67...
- dar în plus se poate “servi” si o varza calita cu pulpe de rata (cu ciolan sau cu cârnati), sau un ciolan afumat (eventual cârnati afumati, de Maramu’ sau chiar de Plescoi) cu fasole, tocanita de ciuperci, tochitura, musaca, peste prajit, ciulamale cu ciuperci, ardei umpluti, berbecut, snitele din diverse vietuitoare comestibile, aripioare de pui cu crema de usturoi, salate de tot felul, tigaie taraneasca amestecata cu de toate, frigarui, legume la gratar, ficatei cu ceapa, mâncare de post si o gramada de supite si ciorbite (e adevarat, servite în boluri, nu la troaca, dar nimeni nu-i perfect) cu castronase cu smântâna si alte sosuri, ardei iuti si ceapa la cerere, daca ciorbita-i de fasolica.
- fiind totusi în România la un restaurant unde vrei sa manânci traditional, supicile si ciorbitele de burtici, fasolici, vacute, “verisoare” sau radautene sunt de preferat celor de varzuca sau ceputza, ca sa nu mai spun ca de consomeuri sau tournedosuri Rossini n-are nimeni chef pe-acolo. Iar coastele de porc la gratar n-au nimic de-a face cu faimoasele “ribsuri” pariziene, decât poate ca se manânca tot cu zgomot si cu mâna si cu grasimea sub nas prelingându-se pe barbie în jos, nu în sus, din cauza gravitatiei care nu alege. Altfel sunt mult mai bune.
- fetele si baietii se plimba mereu printre mese sa te întrebe daca mai vrei ceva sau daca-ti place. Si sa-ti spuna ca daca vrei si papanasi la sfârsit sa le spui din timp ca dureaza 20 de minute si asa nu va trebui sa astepti.
- într-o zi, dupa ce mi-am baut ultima înghititura de bere (caldura mare, mon cher!) a venit baiatul nechemat cu alta bere într-un pahar aburit: “Cu ce ocazie?”, zic. “Am vazut ca ati terminat-o, asta-i din partea casei”. Iar daca vrei, resturile din farfurie ti le aduce la sfârsit frumos împachetate si puse într-o punguta pentru animalele de companie din batatura.
- micul costa fix între 3,5 si 4 lei si este destul de mare.
- cartofiorii prajiti, sunt cu brânza rasa si cu mujdei (daca vrei), daca nu, îi poti cere la cuptor cu coriandru sau natur daca manânci peste. Ajuns aici ma întreb totusi cu mirare de ce daca tot suntem la noi acasa nu putem mânca un crap autohton, ci vesnica dorada (regala!!) fada sau somon. Ma rog, zic si eu...
- de altfel, cu sau fara stec sau scoici, cartofiorii prajiti sunt o adevarata mâncare nationala în Belgia de exemplu si nu se supara nimeni. Monotonia este rupta doar de culorile sosurilor, foarte originale: maioneza, ketchup sau andaluz (asta da!). O sa-mi spuneti ca e de înteles, Belgia n-are guvern de mai bine de-un an, dar cartofiorii sunt totusi proaspeti.
- exista un restaurant mai rasarit, Bellini îi zice, în Défense la Puteaux, unde lucreaza si manânca multe creiere remarcabile si unde meniul nu este nici voluminos, nici prea variat, nici îmbracat în piele naturala si nici ieftin. Dar unele chestii, nu prea multe, sunt chiar bune, mai ales doar o singura salata de pui cu foarte multa salata si probabil si cu pui. Odata s-a întâmplat chiar ca un stec sa aiba un miros deosebit, sigur nu de carne fripta. Cu pâinea stau însa cam prost: veche si putina.
- în general un meniu sau un carnetel în piele adevarata ar supara-o foarte tare pe D-na Bardot, nu din cauza ca vita care a ocupat pe vremuri pielea respectiva ar fi fost abuzata cu cruzime de amatorii de biftec tartar ci din principiu.
- sunt si eu de acord ca ceea ce scrie pe carnetelul cu nota de plata ascunde anumite interese, e ceva politicos dar fals, doar ca sa mai dai pe-acolo. Unii scriu “Mai poftiti pe la noi” sau “Va multumim pentru vizita”, banalitati comerciale. Mai buna ar fi o “socoteala” scrisa de mâna cu creion chimic, cu data adunata la total si cu litere maronii încrustate pe coperta cacanie, dupa desert: “Sta-v-ar în gât”. E un obicei frumos.

Acuma depinde si în ce restaurant intri.

Miercurea fara cuvinte (16) - Santier

La Carmen puteti vedea cum se face.

Cam asta a fost vacanta la Bucuresti. Cearceafuri în loc de usi, dormit pe jos, pus parchet, tapet, zugravit, schimbat mobila, pus usi noi, aplice, lustre, facut bagaje si hai repede la aeroport ca pierdem avionul!

Gata!

I'll be back soon, with an other chiaun!