Pai ce sa faca? Intre timp a venit acasa mai devreme decât era prevazut dar m-a anuntat cu o zi înainte, asa ca n-au fost surprize: pisica avea farfuriile pline cu mâncare, doua castronase de apa idem si litiera bec si ce-i mai important era în viata la vârsta ei de 16 ani terestri. V-ati gândit la altceva?
Cum a venit s-a dus în gradina cu camera si a iesit dupa cum se vede: atâta a crescut leusteanul într-o saptamâna, se polenizeaza si la noi într-o veselie, la oamenii buni cresc florile si din piatra, ferigile scot capul precum extraterestrii din filmele SF, ciresul se înalta spre cer, masa tacerii îsi asteapta ... masa si oaspetii, în umbra serii iedera este mov iar primaverele îsi continua invazia. Si muzica n-are legatura cu nimic sau are legatura cu totul daca este frumoasa. Cântec de leagan pentru cei care au copii mici. Cei care n-au, sa-si faca. A propos, putem lansa o leapsa, cine anunta primul vestea pe blog câstiga! Sper ca de data asta Andreea sa nu citeasca ce-am scris! Nu de alta, dar e foarte ambitioasa!
Familia este azi o institutie în deruta. Este ori înca necompusa (doi oameni care sunt împreuna din când în când, eventual cu un copil care nu întelege de ce nu-l cheama la fel ca pe mama sau ca pe tata), sau de-a dreptul descompusa (în care acelasi copil se întreaba de ce trebuie el sa se plimbe de la unul la altul), sau chiar monoparentala, în care unul din parinti nici nu apare vreodata, ca asa a fost conventia. Dupa cum vedeti, e vorba mereu de un copil. Câteodata chiar de mai multi.
Si chiar daca familia este întreaga în fata lumii si a lui Dumnezeu, membrii ei se întâlnesc acasa abia seara, obositi, nervosi si fara chef de vorba. Iar copilul care a fost si el toata ziua la scoala, pe urma la meditatii si ”after school”, pentru ca parintii sunt din ce în ce mai ocupati, vine si el seara acasa si se ascunde în coltul lui sau chiar în el însusi în lipsa de altceva. Când se face mai marisor pleaca la club si mai trece pe acasa doar ca sa ceara bani sau dimineata sa se schimbe. Nu toti.
Din fericire nu se întâmpla mereu asa, cu ce efort sau cu ce pret, mamele o stiu cel mai bine. Dar din pacate se întâmpla mai des ca înainte. Specia asta atât de atotstiutoare, permanent euforica, smintita si ocupata a parintilor cu cariere reusite este convinsa ca daca baga într-un elan desantat tot mai multi bani pe lectii de pian, limbi straine, pictura, balet si învatatoare pensionate si rebotezate ”after school” care duc / aduc (de) la scoala copii palizi la gramada, atunci rezultatele vor fi pe masura pretului. Si ca progenitura pasiva în care a investit mai ceva decât în propria firma intra în scoala ca într-o uzina care fabrica oameni. Si ca va iesi din scoala mai ceva ca un crucisator care stie sa zboare.
Dar din toata gramada de ceasuri ”radio controlled” cu quartz de acasa, agende electronice si aifoane, alarme reglabile pentru fiert oua trei sau cinci minute, toate cu bip, niciunul, dar niciunul nu i-a adus aminte parintelui care n-a gâfâit pentru copilul lui decât trei minute si astea la început, ca timp de sapte ani ar fi trebuit sa-i faca doua picioare solide si sa-l convinga ca are si doua aripi frumos colorate.
Acum vreo doua saptamâni spuneam ca fac o pauza scurta la conspiratie si coalitie, excat dupa educatie. A fost mai lunga pauza, m-a luat cu ea si m-a zapacit de tot primavara, pe urma muzicile din filme, florile din gradina, mi-a luat glasul cineva destept si foarte destupat, dar nu mai mult decât leusteanul meu. Venise vorba atunci despre familie si ma întrebam "care familie?".
Poate cele mai frumoase trei reflectii pe care le-am citit despre familie sunt:
- Familia este o fortareata in care membrii ei se simt in siguranta.
- Familia este locul în care ai puterea, in calitate de parinte, sa formezi caracterul copilului tau.
- Familia este locul în care un om normal îsi petrece cel mai mult timp din viata sa. De aceea merita sa faci din casa ta un ”colt de rai”.
Mai este oare familia astazi asa ? Hai sa reformulam si sa vedem ce iese :
- Familia este o fortareata in care oamenii intra foarte rar si cu frica.
- Familia este locul în care ai puterea, in calitate de parinte, sa deformezi caracterul copilului tau.
- Familia este locul în care un om normal îsi petrece cel mai putin timp din viata sa. De aceea merita sa faci din birou un ”colt de rai”.
Unde se vede în prima poza ca recolta de leustean de anul asta va fi suficienta pentru nevoile casei si ale prietenilor, în a doua ca buturugile asteapta ca înteleptii sa decida cu niste sticle ratacite prin iarba cum va fi anul 2011, în rest flori, flori si iar flori, deci nu poate fi decât pace si dragoste, ma rog, si niste radiatii acolo, dar dupa o vârsta astea te pun în miscare!
Acum mai bine de-o luna mi-a trimis Iulica, Mesterul de vitralii doua poze care mi-au adus aminte iar de Sulina.
Iaca vine cucul acusica. Se spune ca azi cânta cucul prima data în an si vesteste venirea primaverii. Inseamna ca vacanta nu-i departe si cine stie pe unde-om mai merge. Se mai spune ca azi nu e bine sa te certi, iar daca ierti e cu atât mai bine.
Da, este Buna Vestire, dezlegare la stiuca! Adevarata desfatare pentru cine tine post! Sarbatoare placuta!
... adaugiri si corectii la leapsa si la cererea ascultatorilor. Frumoase zic eu si dureros de adevarate, iar si iar în fiecare primavara, pentru alta fata – copil.
Mai întâi am încercat sa-i explic Andreei, acum vreo zece ani, cu tact si exemplificari ca:
Neil Diamond, Girl, You’ll Be A Woman Soon
... sau ca într-o buna zi s-ar putea sa-i spuna cineva: Eric Clapton - Pretty Girl
A fost mai greu sa-i explic ce înseamna “You are... my everything”. Cam tot de atunci ne place sa ascultam împreuna în masina foarte des melodia: Eric Clapton - My Father's Eyes
Acum îmi dau seama ca a înteles. Iar când eram în sala la Bercy la concertul lui Cohen (au trecut deja doi ani?, merde!!), mi-a dat un cot în coaste când a început sa cânte ceva frumos (dar ce n-a fost frumos acolo?) iar o lacrima din coltul ochilor ne-a convins pe amândoi ca stiam deja:
Revin a doua zi dupa postare si constat ca Tralalila începe sa faca invizibile unele melodii. Pacat, calitatea era buna. Asa ca pun un video în loc, poate-i chiar mai bine asa. Câteodata o atmosfera calda este mai potrivita decât un sunet perfect. Daca o sa tot dispara, revin iar si iar...
Multumesc Sophie, saru' mâna. Nu ca n-as gasi zece filme cu muzica frumoasa, dar astea cinci ies din comun. Pentru mine bineînteles. As putea chiar spune, cu riscul de a supara iar pe cineva, ca aici mai întâi e muzica si pe urma filmul.
Intotdeauna mi-au placut înregistrarile din concert, cu degete care tremura înca neîncalzite pe ghitara, cu aplauze sau fluieraturi si cu imperfectiuni adevarate. Prima melodie ramâne si va fi mereu Going Home. Si alti uriasi ca David Gilmour. Mai am multe muzici în mine, însa nu sunt de filme. Pacat, ramâne poate la alta leapsa.
- Going Home, tema din Local Hero, Mark Knopfler
- Green Is The Colour, din filmul More, Pink Floyd
- You Can Leave Your Hat On, 9 saptamâni jumate, Joe Cocker
- Me and My Arrow din Oblio, alta melodie am pus-o acum câteva zile, Harry Nilsson
- I wanna be like you din Cartea Junglei cu cine altul decât Louie
... pe care mi-am adus-o aminte citind un text si care se potriveste ca o manusa acum si aici.
Sa tot fie vreo 15 ani. Mânat de interese pur profesionale ma aflam în cabinetul lui Nea' Vasile, director al unui mare liceu bucurestean de la coada lupoaicei si fost coleg la institutul la care încerca(sera)m amândoi sa facem matematica si informatica mai comestibile. Se întâmpla pe la sfârsitul verii. Beam cafea, fumam tigari si bârfeam. "Dom' Vaideanu, mai stai putin, uite, am o corijenta, legea spune ca tre' sa fim trei profesori de matematica, sa fim macar doi". "Da' eu n-am predat niciodata în scoala nea' Vasile", "...nu conteaza, esti profesor universitar!", aiurea fusesem doar asistent! Era miscat rau directorul, de parca era el corijent. Ma uit în birou si vad un puradel la o masuta. "Cine-i stimabilul nea' Vasile?", "E baiatul lui ...", am înteles imediat al cui era, mai ales ca mi-a spus si numele. "Si ce i-ai dat?", "Teorema medianei", "Pai nu puteai sa-i dai o adunare, hai înmultire, ca pe-astea le mai stie.., ce naiba nea’ Vasile, îti complici viata singur! Stii ceva, hai, eu mi-am baut cafeaua, mi-am fumat tigara, de fapt am venit aici sa vad viitorul laborator de informatica, vreau sa mi-l arati, ca acusi începe scoala”, “Stam bine nea’ Dane, ca tatal unui elev e mare sef la Mitsubishi si l-a zugravit, mobilat si mi-a dat si 20 de calculatoare. Da’ cu flacaul ce facem?”, “Pai îl lasam aici sa scrie, daca-i destept vede biblioteca, lasa-i niste carti de geometrie la îndemâna si noi ne vedem de treaba”. Zis si facut: “Draga, trebuie sa lipsesc putin, a venit domnul director general (ma rog, eu eram numai cercetator principal) si trebuie sa plec, timp de O ORA nu te deranjeaza nimeni, ai înteles, da, cel putin O ORA!”.
Am iesit pe coridor unde am vazut trei dulapuri dupa chipul si asemanarea sefului lor: înalti, bruneti, solizi, cu mustata neagra si probabil cu carnet de sofer pentru toate categoriile, inclusive camioane. “Merge treaba directore?”, “N’aveti nicio grija stimate Domn, merge perfect, e un baiat exceptional, domnul inspector (tot eu eram ala) poate sa va spuna, va rog sa-i transmiteti Domnului M... ca totul merge cum era prevazut”.
Asta a fost doar o paranteza la educatie. Revenim curând la conspiratie si coalitie.
Se pare ca educatia este si ea cu doua viteze. Am auzit ca 30% din studentii din ”marile scoli” sunt copii de profesori, de milionari si de politicieni. N-am nimic contra educatiei ”elitelor”, Japonia face de câteva zeci de ani treaba asta, cu ce rezultate se vede, problema este ca nu întotdeauna copiii profesorilor, oamenilor de afaceri si politicienilor sunt elite. Si nici nu devin, unii ajung chiar clienti în ”cabinete si clinici private de mare lux …”, cum spuneam data trecuta.
Altfel cum se face educatia ? Superficial, dupa principiul sanatos care spune ca ”nu este nevoie de multi oameni destepti, prostii pot fi mai usor manipulati”.
Exista un adevarat cult pentru medie. Dar nu pentru medie mare la sfârsitul unui an scolar (nu stiu ce era rau în asta când am facut eu scoala, învatam de ne sareau capacele), ci pentru ”moyenne”, sa ai ”macar” media ca sa poti trece mai departe. Si nici macar media pe fiecare materie, ci media generala, ceea ce înseamna ca poti avea media de 2 sau 3 la matematica (notele fiind pâna la 20), dar daca ai 18 la alt obiect ”te-ai scos”, ai mult visatul 10, moaiena, sfânta mediocritate !
Lucrurile se complica pentru ca mai sunt si coeficientii care pondereaza mediile calculate la unele obiecte, ceea ce-i baga în cap amicului nostru care va fi mâine ”în capu’ trebii” cum spunea Sorescu ideea fixa ca o limba e mai putin importanta ca alta si ca toate sunt mai putin importante decât filozofia sau matematica sa zicem (n-am nimic nici cu unii nici cu altii, dimpotriva). Asa am ajuns eu sa fiu consultat nu doar ca sa le spun unor colegi cum se spune ”salutari” în engleza ci chiar daca ”supprimer” se scrie cu unul sau doi p pe limba lor. Si asta nu e totul : rusinoasa repetentie se numeste ”dublare” si este o ocazie rara pentru elev de a aprofunda anumite lucruri, exact cum ne bateam noi joc la vremea noastra. Si nici asta nu e totul : baremurile pentru diferite tipuri de mentiuni sunt ridicole : 12 – 14 înseamna ”destul de bine”, 14 – 16 ”bine” samd. Si mentiunea ramâne înscrisa în patalama si pe urma în CV si te urmareste ”fericit” toata cariera. Deci cu un amarât de 6 (la noi) se spune ca ai pornit bine în viata. M-am mirat foarte tare când Andreea a luat 19 la bac la Germana iar profesoara ei era în extaz pentru ca era primul 19 pe care-l luase un elev la bac în toata cariera ei de profesoara. Si avea vreo 50 de ani. Nu o laud pe Andreea, de fapt este limba pe care o vorbeste cel mai prost si ne-a scos destui peri albi când vroia sa fie si ea cu turma (între timp i-a trecut), dar cultul mediocritatii are efecte catastrofale si se întoarce împotriva lor dupa doar câtiva ani, adica dupa ce-si gasesc de lucru si se confrunta cu incompetenta altora. Si despre asta o sa mai vina vorba.
Rezolvam ceva daca încercam sa gasim un vinovat ? Sistemul (este cel mai usor de înjurat, auzi, un sistem !!), lipsa de bani (este unul din ”bugetarii” devoratori de bani), profesorii (cea de bio…, are si ea rolul ei în sanatatea scolii !), familia (care familie ?). Vina cea mai mica o au copiii / elevii / studentii, ei sunt produsul si mai apoi victimele educatiei. Unii dintre ei, victime fiind fara sa-si dea seama, devin mai târziu calaii ei.
PS1 Bataile administrate de elevi profesorilor si uneori (rar dar din ce în ce mai des) crimele care se întâmpla în scoli nu sunt treaba noastra. Ca n-o fi a familiei ! Sper totusi sa fie a cuiva, cândva...
PS2 Textul a fost scris mai demult. Referirea la Japonia nu este malitioasa si ramâne valabila. Mai ales acum.
Afirm, ma întreb, ma mir... Pentru ca asistenta medicala se pare ca este cu doua viteze. Daca sunt cabinete si clinici private de mare lux pentru drogatii de familie buna ar trebui sa-ti poti trata cu succes hemoroizii si într-un un spital public. Asta pentru ca pe foarte multi îi doare undeva de sanatatea altora.
Si ar mai trebui ca medicii sa fie respectati, nu doar pe statul de plata ci si real, în mediul profesional, acolo unde în cele trei – patru ore pierdute zilnic cu formulare ar putea vedea mai bine câtiva pacienti în plus. Ce au uitat diriguitorii (daca or fi stiut vreodata) este ca ”spital” vine de la latinescul ”hospes” care înseamna gazda. Si ca sunt unii oameni care, fara voia lor, trebuie sa fie gazduiti temporar într-o astfel de institutie.
Deci sa-si bage bine în cap cine vrea sa faca din doctor un gestionar ca spitalul de asta se cheama ”spital” si nu ”fabrica de suruburi”, pentru ca din pacate exista pacienti în primul rând si pe urma personalul care îi îngrijeste. Restul nu trebuie sa fie decât un aparat auxiliar supus si ascultator, inclusiv sefimea, care sa faca fraza precedenta aplicabila, adica pacientii sa aiba îngrijire si medicii linistea sa o ofere. Asta nefiind (doar) o treaba interna a spitalului ci urmarea unor politici bine chibzuite de oameni gospodari si educati sa fie ei buni gestionari.
PS Nu uitati ca totul a început cu un titlu socant: "Teoria conspiratiei". Simtitor cum ma stiu si gata sa plâng ascultând o muzica frumoasa spun "Nu cred în ea". Pentru cine mai are îndoieli (deci pentru mine în primul rând), un link "poetic".
Toata lumea tânjeste dupa fericire. Trebuie însa putina masura, prea-fericirea dauneaza. Si ajungi sa rostesti nemairostite si sa vrei sa faci nemaifacute : "...femeile dau dovada de vanitate si lipsa de credinta in zilele de 1 si 8 Martie, uitand ca datoria lor pe Pamant este sa isi slujeasca barbatul", ba chiar: "...femeia devine mai lenesa in aceste zile, se deda placerilor trupesti, asteapta tot felul de daruri, si chiar ia numele Domnului in desert atunci cand nu le primeste", ceea ce este chiar scandalos.
Ca sa se învete minte definitiv ar trebui mers pâna la capat si sa le punem în cap un cearceaf, fata de masa, ce s-o gasi prin casa si sa le obligam sa mearga cu câtiva pasi în spatele nostru.
Da, se pare ca femeile sunt paciente perfecte. Nu este vorba de controalele absolut necesare pentru prevenirea unor boli grave, dar mai nou fetite de câtiva ani sunt vaccinate contra cancerului de col uterin. Sau se prescriu hormoni cu polonicul.
75% dintre femei nu au nimic deosebit când ajung la o anumita vârsta dar experţii în marketing au decis ca ele trebuie sa îmbatrâneasca frumos, fara osteoporoza si cu hormoni din belsug. Altfel spus cu varice si mustata, dar astea-s detalii. Alte boli, alti experti, alte tratamente. Gluma cu gospodinele de la Cernobâl o fi doar poveste ?
Dar fantoma cea mai îngrozitoare care bântuie acum este disfuncţia botezată FSD (disfuncţie sexuală feminină). 40% dintre femeile între 18 şi 59 de ani sufera de ea. Groaznic ! Ce ne facem fetelor ?
Lupta contra durerii provocate de o boala a ajuns un obiectiv mai important decât vindecarea bolii în sine. In spitale exista "Comitete de lupta contra durerii". Se fac rapoarte anuale, chestionare si statistici nationale care arata toate ca durerea scade mereu. Pacientii sunt întrebati cam ce "nota" ar da durerii lor, pe o scara de la 0 la 10. Aparent niciun specialist în "durere" nu si-a pus problema câta durere poate suporta fiecare om si ca nimeni nu se stie daca o fi ajuns la acel "10" al lui ca sa spuna cum este. Si-atunci cum sa spui cât de tare te doare daca-ti lipseste unul din repere, cel mai important ? Ca sa nu mai vorbim de pragul durerii care este diferit la fiecare individ. S-a uitat un lucru elementar : durerea este un semn al bolii si evolutia durerii ofera informatii despre evolutia bolii.
Am auzit un dialog halucinant. Dupa operatie o pacienta este întrebata: - Cât de tare va doare? - 9. Asistenta îi pune o perfuzie cu un analgezic pe baza de morfina. - Daca vedeti ca durerea nu se calmeaza apasati singura pe butonul asta si cresteti doza pâna va trece.
Unei alte paciente cu dureri mari fara sa fie cunoscute si cauzele i s-au dat calmante puternice. Durerea a trecut, toata lumea era linistita ca evolutia era multumitoare si dupa putin timp bolnava a murit. E drept, fara dureri.
Si durerea provoaca o stare de disconfort. De cele mai multe ori femeile o suporta mai greu decât barbatii. De altfel femeile care iau calmante si antidepresive sunt de trei ori mai multe decât barbatii. De aceea reprezinta un grup tinta ideal.
S-au împlinit zilele trecute 20 de ani de la moartea lui Serge Gainsbourg. Trec peste laudele pe care geniul lui le merita, pe care le-a avut din plin si toata lumea le cunoaste. Imi aduc doar aminte de el si prin el le revad pe Juliette Greco, Brigitte, Catherine, Jane, Vanessa, Bamboo si câte or mai fi fost. "La orizontala nimeni nu s-a plâns de serviciile mele…" obisnuia sa spuna.
A ramas celebra "La Marseillaise" cântata pe ritm reggae cu si mai celebrul refren "Aux armes et caetera". Devenise deja Gainsbarre, mai provocator decât fusese vreodata.
Gainsbourg si Gainsbarre, un fel de Mister Hyde si Doctor Jekyll, artistul cu dublura lui malefica, neras, cu pachetul de Gitanes în mâna si vesnica tigara în coltul gurii, dând foc la o bancnota de 500 de franci sau spunându-i lui Whitney Houston zâmbind si privind-o în ochi, cu accentul teribil al unui francez (evreu ucrainian de fapt) care totusi vorbeste bine engleza, "I uant tu foc iu". Se întâmpla într-o emisiune în direct a lui Michel Drucker, tot evreu si el dar de origine româna.
In contextul politic din anii ’70 aceasta reinterpretare a imnului national a fost considerata odioasa. Ce sa mai spunem atunci de Imnul american cântat de Hendrix la Woodstock ?
Ba am auzit ca de un An Nou, pe un canal românesc s-ar fi cântat si "Desteapta-te române" pe ritm de manele. Ei si ? Fiecare asculta ce-i place.
Schimbarea de optica despre care vorbeam se traduce simplu : nu se cauta medicamente care sa vindece bolile ci boli pentru medicamentele noi care se fac. Pentru asta trebuie schimbata si pozitia oamenilor fata de afectiunile banale, "usoarele disconforturi" devenind probleme serioase. Iata alte câteva noi boli "aparute" dupa redefinirea bolnavului :
- regurgitarea la sugari a devenit "reflux esofagian patologic" - pierderea normala a memoriei o data cu vârsta este "insuficienţă circulatorie cerebrală" - chiar si stresul de la loterie are un nume : "traumatismul biletului necâştigător"
Dar cresterea numarului de bolnavi se face si prin modificarea unor parametri ai bolilor deja existente. Acum câtiva ani OMS a decis scaderea peste noapte a nivelului maxim admis al colesterolului de la 300 la 200. Astfel au aparut brusc 36 de milioane de bolnavi noi si 4,3 de miliarde de dolari profit. Dar scaderea colesterolului prin medicamente are efecte secundare : depresie, comportament violent, sinucidere, infarct miocardic şi slabirea sistemului imunitar, adica riscuri si boli reale care si ele trebuie tratate. Cu alte medicamente evident.
Aceleasi tehnici au dus la cresterea de şapte ori a numărului de depresii între 1970 si 1996. Supararile marunte de fiecare zi se trateaza cu anxiolitice, somnifere si antidepresive care creaza dependenta. Frica de "nebunie" se transforma în boala si doare mai rau decât nebunia însasi. Este frica de durerea "nebuniei".
In razboaie mor multi oameni, c’asa-i la razboi dintotdeauna. Iar razboaie stim ca sunt în permanenta câte 3-4 concomitent. Natalitatea începe sa creasca de obicei când se-ntoarce lumea acasa, pe sau sub scut. C’asa-i omul. Cu conditia sa nu mai fie alte razboaie si oamenii sa fie sanatosi. Iar ca sa fie sanatosi, ei au nevoie de medici si uneori de medicamente, în niciun caz de boli inventate care sa-i faca mai bolnavi decât sunt. Pentru ca acesta este noul tip de marketing promovat de marile laboratoare de medicamente.
Doi specialisti în sanatate, un cercetator si un jurnalist, au scris acum câtiva ani o carte, "Selling Sickness. How Drug Companies Are Turning Us All Into Patients", în care sunt analizate strategiile de marketing pe care ei le numesc cinice, daca nu chiar criminale. Industria farmaceutică, cu o cifră de afaceri de circa 500 miliarde dolari anual, profita de fricile obisnuite de moarte si de boala ale omului si le transforma în tulburări extrem de grave, care necesită îngrijiri urgente si costisitoare. Astfel, timiditatea se transformă în "anxietate socială", iar tensiunea premenstruală devine "tulburare disforică premenstruală". Simplul fapt de a fi expus la un risc patologic devine patologie în sine.
Un adept al acestor metode explica într-un articol ("Arta de a cataloga starea de sănătate") cum se poate "favoriza crearea" tulburărilor medicale: - reevaluarea stării de sănătate; - redefinirea unor boli cunoscute de mult şi rebotezarea lor; - crearea unor disfuncţii din nimic; preferatele lui sunt disfuncţia erectilă, deficitul de atenţie la adulţi şi sindromul disforic premenstrual.
Pe fondul unei educatii înca mai subrede decât sanatatea lumii si a institutiei familiei în cadere libera în ultimul timp aceste spaime prind foarte usor. Dar despre educatie si familie va mai fi vorba în viitor. Ca si despre noile noastre boli.
… adica ce-am avut noi si vecinii nostri în ’89, daca-mi mai aduc aminte. Mi se pare mie sau ceva asemanator se întâmpla acum în Magreb si pe-aproape ?
Corturi în piata publica, elicoptere, o fi fugit, n-o fi fugit, unde-o fi fugit, ”libertate te iubim, ori înfrângem ori muriti”, ”a facut accident vascular”, ”aiurea, a murit deja”, ”avea cancer de mult timp”, oamenii liberi fura cât pot de prin muzee, doar acuma au voie sa faca ce vor, ”ia uite câti bani avea prin seifuri si ce bijuterii purta cucoana”, rochii, pantofi, costume, zici ca esti la prezentarea colectiei de iarna 2012, nici nu mai stii pe unde calca omu’ ala, tot palatul este plin ochi cu lazi si cutii de carton pe care scrie ”carti” dar sunt burdusite cu metri cubi de bani, ”priviti cu ce-si hranea câinele când lumea murea de foame” (pardon, asta a fost la noi), ”se spune ca era cel mai bogat om de pe planeta” (suna frumos chestia asta, deodata simti ca evadezi dintr-un colt al Africii în alta dimensiune, planetara).
Un lider a acuzat ţările străine că încearcă să-i destabilizeze propria tara, de fapt mosia lui, îmi suna cunoscut, e adevarat ca n-a pronuntat cuvântul ”agenturi”. Si i-a calificat pe cei care protesteaza drept bande de şobolani si mercenari care nu reprezintă nimic si care sunt hraniti si drogati de straini. Parca si pe asta am auzit-o, începe sa ma lase memoria si ma îngrijoreaza chestia asta. Asta în timp ce el este aparat de o armata de mercenari si mai ales mercenare. Dar acelasi lider a fost primit cu mare pompa acum câtiva ani în aceste tari straine ca sa fie si el în rând cu lumea, ba chiar un prim ministru vesnic tânar si temperamental care pupa tot ce prinde i-a pupat si lui, din fericire doar mâna.
Si în timpul asta stapânii lumii privesc ”neutru”, mai încurajeaza pe unii, îi descurajeaza pe altii, mai dau un sfat dar fiecare îsi vede de criza lui si de bagat nu se baga nimeni în ”treburile interne” ca doar ”poporul suveran îsi construieste singur viitorul”, nu-i asa ? ”Armata e cu noi”, politia face manifestatii si cere marirea lefurilor, s-a taiat internetul, iar o miscare interzisa înainte a intrat acum în legalitate si prima masura absolut necesara pentru intrarea în normalitate a fost sa închida un bordel. Cu forta, ca fetele nu vroiau sa ramâna fara serviciu. Nu le-a luat nimeni obiectul muncii dar nu mai au ”birouri”. Unii vecini straini de pe o insula mica si linistita s-au trezit invadati de o multime de oameni stapâni pe destinele lor, se estimeaza ca în curând vor avea cam 300 000 de invitati, ïn timp ce alti oameni cu adevarat liberi fac înca pluta pe Mediterana de mai multe zile cu burta-n sus.
Intâmplator printre tarile care se zbuciuma atâta sunt câteva care au petrol, nu mult, cam 2-3% din productia mondiala fiecare. Dar aud ca se pregatesc si altele care au aproape 15%, ceea ce schimba putin situatia. Si uite-asa jumatate din Africa si Asia Minor sunt întoarse pe dos. Si s-ar putea sa fim si noi.
Revolution
You say you want a revolution / Well, you know / We all want to change the world...
Din când în când Nana ma mai tulbura cu câte-o cugetare. Trebuie sa va spun ca i-a placut foarte mult cum a jucat Montand în ”I de la Icar” (au trecut vreo 30 de ani) si de atunci are o banuiala. Iar de fiecare data când îmi pune vreo întrebare despre o problema globala a omenirii ma trece ceva asa, ca un junghi prin cap, mai ales când vrea sa stie ce gândesc si eu. Noroc ca eu muncesc, nu gândesc si deci nu ma tine prea mult. Dar ideea ramâne înfipta acolo, cred ca în creier. Si ma framânta un timp, chiar daca nu arat.
De exemplu de ce adica daca începe unul sa faca o prostie, le tine lant si pâna nu se face de tot maro nu se lasa. Sau când încep sa se întâmple niste întâmplari, tot asa, se întâmpla peste tot si nu se mai opresc. Ea zice ca e altcineva care decide, eu, sigur deformat de o viata închinata statisticii, îi spun ca este o manifestare a legii numerelor mari sau, ca sa fie mai clar, ca viata cu toate evenimentele astea (aleatoare) care ne mira, la urma urmei (la limita adica) este (tinde catre o repartitie) normala, aici putându-se încadra cu usurinta tot ceea ce vulgul numeste coincidente.
Exista deci niste ipoteze statistice care ne preocupa. In zilele care urmeaza as vrea sa vad care este intervalul lor de încredere.
Ma bucur ca sunteti bine si ca v-a priit, în România sau la NY, ”wherever you are”, vorba serialului.
Sa stiti ca nu am nimic cu emigrantii, nu pot interpreta altfel ironia. Deci poate ma veti ierta, va rog sa nu fiti suparate. Multi dintre colegii de liceu (cam o treime) suntem împrastiati peste tot în lume si suntem foarte apropiati, cred ca stiti. Povestile unora dintre ei sunt chiar dureroase si tulburatoare, stiati si asta, nu ? Si totusi multi au vrut sa-si recapete cetatenia. Si pe asta cred ca ati aflat-o. Deci pentru mine cuvântul "emigrant" nu are absolut nicio conotatie negativa, asta însemnând ca nu trebuie cautat ceva acolo unde nu exista. Atâta doar ca eu nu sunt emigrant, asa cum evident nu sunt nici tenor de opera sau om de afaceri de exemplu, fara ca vreuna din aceste doua categorii de persoane sa se simta ofensata.
Sunt sigur ca preopinentul meu s-a bucurat în egala masura când a fost scolit si el primind la rândul lui de la voi, asa cum am facut-o si eu si cum era firesc, toate aceste sfaturi generoase despre lume si viata, mereu valabile si foarte necesare unui tânar care ia viata în piept. Marturisesc ca eu de pilda habar n-aveam de ele pentru ca pâna acum, lipsit de experienta fiind, n-am avut destula vreme sa le aflu. Pentru silinta voastra va multumesc foarte mult. Tot acum am înteles ca si eu am "dreptul meu sa cred ce vreau eu si sa scriu ce si cum am chef despre…" (am citat schimbând doar persoana, scuze din nou). Nu-mi ramâne decât sa sper ca si pe viitor, când voi mai fi la o cotitura a vietii, sa ma scoateti din impas la fel de prompt si inspirat ca acum.
Celelalte sunt doar probleme marunte si foarte concrete de gramatica si educatie peste care nu cred ca are sens sa va aplecati. Ele pot fi citite în carti, deci nu vor fi niciodata negociate si nici interpretate altfel decât asa cum le vede toata lumea.
Eu cred ca am sa ma opresc aici, caci, cum atât de bine spunea filozoful grec El Greco, "ce-i prea mult nu-i prea putin si dusmanul nu sporeste".
In încheiere as putea scrie chiar "Cu drag", dar ma tem sa nu se interpreteze.
Cred ca ar trebui sa raspund la un comentariu mai vechi, chiar daca am facut o pauza lunga si am trecut la altceva. Era vorba despre un român întors din România cu mai multe mirari puse într-o proza.
In primul rând nu-mi plac din start cei care-i critica de-a valma si mereu pe români cu un aer de superioritate îndoielnica si neverificata, sau cum se spune pe româneste ”carora le pute totul”. Nu spun ca totul este perfect (unde este ?), dar nici n-o fi totul prost. Ca mai este câte-un chelner sau taximetrist mai putin amabil (o avea si el problemele lui) mi s-a întâmplat si mie, dar de-aici pâna la ce (si cum !) scrie omul nostru e cale lunga. Dupa cum vedeti singurul lucru care i-a placut a fost bulevardul zice el, adica Soseaua Kisseleff. Probabil nu stie ca este mai lunga decât Champs Elysées.
Da, povestea mea cu trenul era despre francezi dar are legatura cu românii, pentru ca problemele serioase ale SNCF-ului care au început sa fie evocate si la TV sunt mult mai grave decât ”mizeria de sandwich” pe care respectivul n-avea decât sa nu-l cumpere daca nu-i placea cum arata. Iar felul în care sunt redactate ”pe româneste” impresiile lui de calatorie este cel putin surprinzator. Hai sa vedem câteva citate din pomenitul text :
”vreau să le înșir aici ca să nu le uit” – le-a însirat totusi ca sa le citim noi pentru ca daca vroia sa nu le uite le putea nota într-un carnetel ;
”Am rămas surprins… de lipsa de spirit analitic a unor oameni cu școală și servici” – spiritul meu analitic datorat sigur faptului ca nu mai stau acolo îmi spune ca mai corect ar fi fost ”serviciu” ;
”ce se mai întîmplă rău în sistemul sanitar” – se întâmpla mult rau, despre asta putem vorbi separat ;
”nu am cerut la telefon mașină cu vinietă” – probabil ca daca nu are vinieta taximetristul nu are voie sa iasa din oras, deci nici la aeroport, o fi ilegal si totusi l-a dus… ;
”E ceva nemaipomenit cu celularele astea, au sonorul dat la maxim” – eu as zice ”la maximum”, ma rog, dar peste tot e ceva nemaipomenit, inclusiv pe la ultimele etaje din zgârie-norii din Défense unde unii se joaca de-a aifonul în timpul sedintelor ;
”am putut extrage cu ușurință două subiecte principale: banii și boala” – si asta este un subiect mereu si peste tot valabil, inclusiv la el acolo, unde pentru un euro în plus de consultatie la medicul de familie lumea face greve ;
”cărora le permit lucrul ăsta” – tre’ sa fie un personaj foarte important daca prietenilor sau cunoscutilor ”le permite” sa-l tutuiasca iar mie ”mi-a tolerat” un comentariu, vai, multumesc, dar nu trebuia… ;
”prenumele de politețe” – aici cred ca mai bine era ”pronumele” ;
”o militareasa … a tras un rînjet cu subînțeles” – nu pot sa scriu ce as vrea ;
”Da, se fac un număr de ani de cînd stau acolo” – poate ”se face un numar de ani”…
Daca la asta adaug comentariile domnului cu referiri la ”marele clasic” (adica eu, sunt de-a dreptul coplesit de atâtea atentii !) si ”ramâne cum (am – o alta mica scapare) stabilit”, ultima fiind replica finala dintr-un banc vechi si destul de bun dar o mare magarie când i-o spui cuiva, cred ca ajunge ca sa-l consider un tupeist lipsit de bun simt si respect, care merge ”în tara” crezând ca merge ”la tara” si pe care deci nu sunt obligat sa-l respect nici eu. Ceea ce si fac.
Sperând ca citeste mai bine în franceza decât scrie în româna îi spun ca ”da, ma simt foarte à l’aise în România, adica în largul meu, adica acasa, adica bine”.
Dar cireasa pe gatou abia acuma vine : ”Apoi am negociat cu echipajul și am obținut loc la business. Nici șampania nu mai e ce a fost” – mai sa fie, o fi fost vin de Bucium si nu Mumm care curge la robinetul lui ! Are probleme cu bacsisul pentru taxi dar ”negociaza” pentru un loc în fata în avion. Macar dupa atâtea critici spune singur ca de fapt este si el un adept al ciubucarelii descurcaretului de sorginte balcanica. Cu sampania însa are dreptate, în ziua de azi nu se mai compara cu cea de ”la McDonald's-ul Gării de Nord”. Dar ce te faceai moncherule daca cumva, ca sa zic asa, biznisclasul ajungea în alta parte decât economicul unde aveai beletu’? Na belea ca la asta nu te-ai gândit !
Drept pentru care m-am gândit eu sa va ofer o melodie, mai mult pentru frumusetea textului.
PF - Seamus
PS Mai exista totusi si bucurii. Vinerea trecuta Andreea a venit sa petreaca sfârsitul de saptamâna cu noi. Afara era cald, seara în gara plutea un miros vag de pamânt udat de ploaie si acoperit de iarba tânara, în gradina rasarisera ghioceii si TGV-ul a întârziat 30 de minute.
Am trait luna trecuta o seara de liniste curata. Un prieten artist (Mesterul de vitralii) ne-a invitat sa vedem unde lucreaza si sa-i cunoastem colegii de atelier. Desi tot în Bucuresti, la doi pasi de complexul Sofitel, lumea se transforma, zgomotele ramân departe si esti înconjurat deodata de culori si forme aflate la începutul unei calatorii. Acolo vorbesc ochii si mâinile, mai putin glasul. Materia este aspra, dar chiar profan fiind banuiesti înauntrul ei fibra pe care talentul o va descoperi pentru ca ea este în sufletul pietrei, fierului sau al lemnului, al sticlei care nu mai taie ci este taiata si o va scoate la lumina ca sa ne povesteasca tainele ei. Obiecte marunte sunt întoarse din drumul folosirii obisnuite si puse împreuna ca sa însemne altceva. Totul este esenta, chiar si lichidul incolor din paharute, iar o usa grea de metal desparte hrubele unde câinii sunt stapâni de o împaratie stranie a pisicilor unde bustul gazdei repetat iar si iar, model lui însusi vegheaza pe pereti si se pleaca de bun venit în fata musafirilor. Esti în alt timp.
… pentru cei (cred ca multi) înca surprinsi de textul precedent. Iata câteva detalii, cu scuzele anticipate de rigoare. In Franta a facut vâlva mare acum câteva zile disparitia unei fete tinere. Vâlva care s-a transformat în oroare când a fost gasita. Citez de prin gazete ce s-a scris :
”Laetitia, de 18 ani, plecase de la locul ei de munca la ora 22:00 si a fost data disparuta de sora ei a doua zi dimineata.” ”O prietena a Laetitiei a declarat ca în seara respectiva a primit un SMS de la aceasta în care-i spunea ca fusese violata.” ”Marti seara, dupa ce corpul tinerei a fost gasit într-o balta la Lavau-sur –Loire având mâinile si picioarele taiate, primele rezultate ale autopsiei indicau un deces prin strangulare. ” ”Sâmbata, dupa 48 de ore de arest provizoriu, suspectul de 31 de ani a fost arestat pentru rapire urmata de viol si ucidere.” ”Acest om fusese vazut cu Laetitia în seara disparitiei acesteia” ”Multirecidivist, a fost condamnat de 13 ori în 15 ani si eliberat de mai multe ori sub control judiciar” ”Era cautat de politie de pe 4 ianuarie, pentru ca dupa ultima eliberare, fiind obligat sa se prezinte periodic pentru control îsi schimbase adresa fara sa anunte, asa cum ar trebui sa faca orice persoana înscrisa în fisierul judiciar al autorilor de infractiuni cu caracter sexual” ”… de la vârsta de 16 ani a devenit delincvent”.
Vreau sa fie clar, nu-mi fac iluzii ca exista tari în care astfel de grozavii nu se întâmpla sau nu se vor mai întâmpla niciodata. Peste tot exista asemenea dezaxati. Si vor exista mereu. Problema este ce se face cu ei. Presedintele s-a mirat ca un om care a fost condamnat de 13 ori era din nou liber sa faca ce-i place lui mai mult, magistratii s-au suparat pe Presedinte, socialistii acuza ca dreapta a început campania electorala, fara sa-si dea seama (oare ?) ca si ei pot fi acuzati de acelasi lucru si uite-asa o nenorocire a ajuns subiect de dispute între categorii profesionale (magistrati, politie, avocati, psihiatri, jurnalisti) si chiar de dispute politice. Ce mi-a mai fost dat sa aud chiar aseara ?
”Nu putem lua nicio masura atâta timp cât nu se cunoaste gradul de periculozitate a infractorului” – spunea un magistrat. Pai nici dupa 13 condamnari nu-i evident ca e periculos ?
”Fata de posibilitatile de însotire si izolare ale acestui tip de infractori Franta este cu zece ani aproximativ în urma altor tari ca SUA sau Canada” – psihiatru la Sarreguemines (acolo este un spital psihiatric pentru ”pacienti dificili”, altfel spus criminali periculosi în mare parte). Dar ”în alte tari” aceste posibilitati sunt sustinute de legi care permit o anumita flexibilitate în abordare. Si tot el afirma ca ”metodele de expertiza psihiatrica pot spune azi cu o mare probabilitate ca unii infractori vor recidiva”.
”Faptul ca acest individ a fost eliberat de 13 ori pâna acum nu este ilegal, legea permite acest lucru” – tot magistrat. Pai înseamna ca legea nu-i buna, completa, actualizata etc., exact ce spune Presedintele.
”Se cunoaste cazul lui X care a fost condamnat de trei ori la închisoare pe viata, e normal ?” – om politic. Nu-i normal zic eu, iar faptul ca a ajuns sa fie condamnat A TREIA OARA este chiar aberant.
”Scopul puscariei este reinsertia în societate” – avocat. Ingrata meserie ! Sa ai ca obligatie profesionala datoria de a-i apara pe vinovati, nu toti si nu întotdeauna, de acord, nu-i un lucru simplu. Unde mai pui ca unii artisti ai baroului mai si reusesc. A propos, daca un nevinovat este condamnat se numeste eroare judiciara. Dar când un dement ca asta scapa de 13 ori ce este ?
”Nu sunt monstri, sunt oameni ca noi, care au aceleasi nevoi si care ar putea fi recuperati, macar unii dintre ei” – acelasi avocat. Eu personal nu ma simt ”om ca ei”. Din nefericire se întâmpla sa mai apara pe lume monstri (fizic), Dumnezeu stie de ce. Si tot Dumnezeu îi ia câteodata înapoi si îi scapa de suferinte, pe ei si familiile lor. Pentru ca organismul uman, asa armonios cum a fost el creat, nu suporta întotdeauna anumite malformatii oribile. Se stie ca uneori o operatie de separare a siamezilor sacrifica unul din cei doi copii. Si totusi chirurgul, familia, societatea, politicul, legea si chiar biserica o accepta, o asuma si o respecta. Pentru ca vorbeam data trecuta si despre eutanasie. Este oare asta crima cu premeditare si cu complici ? Atunci de ce un monstru ca cel despre care vorbim are voie sa fie liber printre noi ?
Pentru mine ipocrizia (aici si acolo unde asa ceva se întâmpla, adica peste tot) este pozitia celor care au un toc sau un microfon în mâna, legea pe care ne-o flutura prin fata ochilor sau care jongleaza cu principii generale, altfel frumoase, gen ”drepturile omului”. Ca sa fie politic corecti.
Se vorbeste de multa vreme despre eutanasie. De câta ? Pai daca vine din greceste, adica "ευθανασία = ευ - buna, θανατ - moarte", altfel spus evitarea agoniei, va dati seama ca nu de azi, de ieri. Doctori, politicieni, preoti, Papa însusi "cu-a lui trei coroane" se mai baga-n vorba între doua pareri despre prezervative, anticonceptionale si avorturi, toti au ceva de spus si înca nu s-a lamurit nimic decât în câteva tarisoare mici dar care îsi vad de treaba lor. Si este vorba despre suferinta si (eventual) moartea unui om, pe care acesta si-o doreste si o cere.
In acelasi timp si pe aceleasi canale media circula istorii groaznice despre ucigasi în serie, violatori si / sau criminali, arestati, condamnati pe viata apoi eliberati si care-si cultiva în continuare pasiunea vietii lor si recidivisti eliberati sau judecati în libertate. Se dezbate si se cauta (dau) solutii. Aici este vorba despre suferintele si moartea de cele mai multe ori cumplita ale mai multor oameni, pe care acestia nici nu o doresc si deci nu o cer.
Urmarire psihologica, internare în închisori-spital sau spital-închisori, bratari electronice, castrare chimica… Cum s-a vorbit de castrare fizica masura a fost numita nedemna. Pentru ca "înjoseste si în plus nu rezolva problema" zice psihiatrul la TV. Intrucât criminalul nu are o doaga si "poate viola în continuare si cu degetele doar pentru placerea de a o face". Parca daca-l castreaza chimic îi dispar si degetele… Ma rog.
Dar despre puscarie pe viata, lobotomizare sau pedepse capitale, niciun cuvintel. Nu de alta, dar nu-i "politic corect". De parca nici n-ar fi (fost), prin tari chiar mai mari dar care si astea îsi vad de treaba lor.
In seara asta Franta a câstigat (a patra oara) campionatul mondial de handbal. Este în acelasi timp a patra competitie internationala succesiva pe care o câstiga. Sunt neînvinsi de la olimpiada din China si sunt buni, foarte buni. Chiar daca dupa prelungiri n-am avut nicio clipa vreo îndoiala. Am tresarit neplacut surprins doar o data. Unul din comentatori spunea: "Suntem sovini, dar nu trebuie sa ne bucuram daca un adversar se accidenteaza!".
Definitia din dictionar: "Atitudine politică constând în afirmarea superiorității unei națiuni asupra altora, în manifestarea exclusivismului și intoleranței naționale; naționalism extremist. – Din fr. chauvinisme".
Duminica seara, 23 ianuarie a.c., ora 18 :27, Gara de Est din orasul luminilor. Pasagerii erau hop-asa urcati într-un TGV si asteptau într-o dulce moleseala, vorba lui Gilmour, sa plece, o ora jumate de mers repejor pâna acasa, nu era zapada, nu era viscol, nu era ceata, nu era greva, nu era nimic rau. Era în schimb o voce calda la difuzor : ”SNCF va ureaza bun venit la bordul TGV-ului dvs. ïn directia Charleville, via Reims. Va anuntam ca trenul va pleca cu o întârziere de 5 minute. Va rugam sa ne scuzati pentru dezagrementul provocat”. Peste cinci minute aceeasi voce ia din nou cuvântul : ”…TGV-ul dvs. va pleca peste zece minute…”, restul fiind formulele de politete de mai sus. Dupa cele zece minute anuntate aceeasi voce, putin mai crispata si fara toate formulele obisnuite anunta ”… plecarea este iminenta, în aproximativ 15 minute…”. Trebuie sa va spun aici ca TGV-ul acesta are de fapt doua trenuri legate. Cel din spate ramâne cu pasageri cu tot la Reims în timp ce primul tren îsi continua drumul înca 45 de minute pâna la Charleville. Dupa ce deci toata lumea a dat telefon acasa ca sa spuna ”…o sa avem vreo juma’ de ora întârziere, nu pleca spre gara, o sa te sun când ne apropiem, pa ! ”, aceeasi voce dar de nerecunoscut si fara nicio urma de politete : ”Din cauza unor probleme tehnice calatorii pentru Charleville sunt rugati sa se transfere urgent în trenul de Reims, plecarea este iminenta”, le place lor cuvântul asta, ”iminent”. Buluceala mare, spirit de turma si lipsa de logica în toata splendoarea lor si totusi o întrebare se înfiripa timid în câteva putine minti care judeca : ”cum o sa plece repede al doilea tren daca în fata lui este altul ? Si cum o sa se dea la o parte asta daca este defect ?”. Ma rog, oricum n-aveau cui s-o puna pentru ca toti conductorii intrasera în pamânt. Aceste fapte înca nevinovate se întâmplau la linia 26. Dupa ce toata lumea din primul tren s-a urcat în al doilea si au ramas evident în picioare ca nu erau locuri pentru toti, s-au închis usile si s-au deschis difuzoarele : ”…din motive tehnice trenul de Reims nu poate pleca la ora anuntata. SNCF a pus la dispozitia dvs. un TGV care va pleca peste câteva minute de la linia 28”. De data asta ”motivele tehnice” erau clare, întelesesera si ei în sfârsit ca al doilea tren nu putea zbura peste cel din fata. Din nou buluceala si turma s-a mutat la linia 28. Pentru siguranta calatorilor s-au închis din nou usile si dupa un numar de minute pe care nu le-a mai numarat nimeni pasagerii sunt anuntati ca nici acest tren nu poate pleca la timp, ca exista un alt TGV care urma sa plece spre aceleasi destinatii peste trei minute si ca cine vrea sa ajunga mai repede acasa îl poate lua. De data asta o doamna coborâta din tren si vazând în fine un ceferist îndrazneste sa iasa din turma si sa puna o întrebare de bun simt : ”Va rog m’sio, de la ce linie pleaca peste trei minute trenul spre Charleville ca asta ati uitat sa spuneti ? ”. ”Vedeti doamna ecranele acelea colorate, ca niste televizoare ? Stiti ce e acela un televizor ? Asa, acelea sunt. Acolo o sa se afiseze linia de unde pleaca”. ”Asculta domnule, eu stiu ce e aia un televizor, dar tu stii ce e aia un TGV – culmea tehnologiei ? ”, spune Nana, ca ea era doamna, usor nervoasa si dorind sa-i aranjeze cravata care era cam larga. ”Daca vrei n-ai decât sa faci o greva pentru conditii penibile de munca, dar înainte de asta ai sa-mi raspunzi politicos la întrebare : de la ce linie pleaca rahatul asta de tren, ca e deja al patrulea în care ma urc ? Ai priceput ce ma intereseaza ? ”. ”Pardon doamna, de la linia trei”. Turma luminata deplin se pune iar în miscare si se deplaseaza ordonat de la 28 la 3 si urca în al patrulea tren care pleaca în sfârsit la vreun sfert de ora dupa ora prevazuta pentru sosire.
In tot acest timp, de partea cealalta a globului, adica la Charleville în gara, la vreo ora si jumatate distanta de capitala lumii si tot atâta timp dupa ora la care trenul ar fi trebuit sa ajunga, un cetatean, sotul doamnei din scena precedenta era în legatura permanenta cu pasagera care nu stia exact unde se afla în plina noapte, pentru ca între timp sa facuse noua jumate seara. Pe panourile color ”ca niste televizoare” era anuntata însa o întârziere de doar 40 de minute si megafonul anunta înca 15 minute. ”Silvuple m’sio, 15 minute fata de care ora, ca sunt putin pierdut ? ”, încerc eu o întrebare prosteasca. ”De fapt la ce ora ajunge pâna la urma ? ”, îl lamuresc vazându-i figura alungindu-se periculos. ”Trenul are putina întârziere, o sa ajunga pe la zece fara cinci”, îmi raspunde personajul politicos, zâmbitor, insolent si tâmp. Pâna la urma a ajuns fix la si cinci, deci cu doua ore de ”retard”.
Mai adaug ca eu, cetateanul de mai sus, la ultimele patru calatorii la Paris, de trei ori am ajuns înapoi cu o ora mai târziu, în medie. Tot cu TGV-ul.
Fac o pauza cu amintirile frumoase. Mai citim si chestii gretoase, ca sa ne bucuram mai mult pe urma. Dedic acest material autentic românilor mereu dispusi sa scrie porcarii cu si despre alti români si în mod special celor obraznici, ca senecefistii din poveste.
