O dimineata la Sulina

Ca sa nu se spuna ca în vacanta asta n-a fost decât mâncare si bautura, las deocamdata deoparte aceste lucruri “lumesti“ care degradeaza fiinta umana pâna acolo unde “realizezi ca esti porc“, cum asa de bine spune Dan Puric. Dupa un an în care toti care eram împreuna ne-am spart capetele ca sa ne facem treaba fiecare pe unde-a dat Dumnezeu, “colaborând“ ca sa spun asa cu tot felul de nebuni cu sau fara acte, imaginând diverse chestii inutile care sa faca omenirea sa progreseze, era normal sa ramânem conectati, seriosi, gândindu-ne doar la problemele de serviciu pe care le lasasem în aer si urma sa le gasim la fel si sa ne reprimam orice tentativa nelalocul ei de a fi si noi “nebuni“ în felul nostru, de a evada în derizoriu sau de a schita macar o umbra de zâmbet indecent în acel univers foarte dens, înaltator si divers ca problematica. Iata deci cam cum se desfasura o zi obisnuita de relaxare prin activitati care ne-au slefuit spiritul.

Dupa dezbaterile de profunzimi nebanuite din seara precedenta, discutii care se întindeau pâna la ore târzii în noapte, coboram pe la 9 dimineata în marele chiosc de lânga piscina cu ochii pe jumatate închisi (sau deschisi pentru cei mai superficiali) spre noi însine, scrutându-ne preponderent sinele propriu. Micul dejun auster cu costita, pastrama, ochiuri, telemea, icre de crap, salata de vinete sau o salata foarte usoara de scrumbie sarata, toate cu multa ceapa sau cu usturoi, dupa caz, ne facea sa privim cu si mai mare dispret lumea marunta în care eram obligati sa traim. Drept pentru care la sfârsit, pentru a înlatura scârba infinita care ne cuprindea trebuia sa bem câteva cafele si paharute de vodca, nu multe, doar doua sau trei. Dealtfel perceptia conditiei noastre jalnice si simtul autocritic acut se traducea frecvent prin replica “Mi-e greata“, ceea ce impunea repetarea iar si iar a aceluiasi gest cu scopuri curative, dealtfel singurul la îndemâna.

Dar trec repede peste acest moment de slabiciune. Reabilitati cât de cât, daca nu în ochii nostri, macar în ai celorlalti, plecam sa descoperim bogatii încarcate de istorie si semnificatii, tot atâtea pretexte pentru dezbaterile din seara ce urma.

Prima încercare dificila era traversarea Dunarii pe partea cu centrul administrativ, cultural si comercial al Sulainei. Mergeam cu o luntre cu motor antic, 50 de bani biletul. Ajunsi dincolo, primul asezamânt vizitat era “Pensiunea Perla“, amplasata strategic imediat lânga debarcader. Aici începeam cele “30 de minute de miscare zilnica si 2 litri de lichid“ recomandate de toti medicii nutritionisti. Minimum. Miscarea întretine cordul iar lichidul eliminat din cauza caldurii si a altor motive subîntelese trebuia înlocuit. Si era foarte cald. In piata, în timp ce Doamnele faceau un studiu al evolutiei preturilor în magazine de profil, noi cugetam pe terasa alaturata la nimicnicia vietii si la cât este de trecator totul, împreuna cu localnici de diferite vârste si ocupatii aflati în exercitiul functiunii. Mai încolo cu câteva zeci de metri, la restaurantul cu staif “Maréea Neagra“, era locul cel mai potrivit sa ne interesam, avizi de noutati, de ce se mai întâmpla prin lume. Turul se încheia la cafeneaua literara “Tip, Top“ unde discutiile erau reluate mereu de la început, nemaistiind foarte exact unde le lasasem la plecarea din locul precedent.

Interesati mereu de stabilitatea noastra psihica atât de greu încercata dar si de cea fizica vizibila de catre vremelnicii nostri concitadini preocupati si ei de acelasi lucru, faceam la intervale de timp regulate teste de echilibru, mai ales în marile aglomeratii.

Mâncarurile lunii septembrie

Nimic nou, clasice în Delta. Icre de icre adevarate, nu ”cu gust de…”, cu ceapa taiata marunt de tot, frecate-n sudori cu un linguroi de Roxana si care crantane-n dinti bob cu bob. Ciorba facuta cu pestisori mici de toate neamurile care dupa ce si-au dat duhul si tot gustul pe care l-au avut în zeama din oala se arunca la porci si se pun în loc apoi bucatile mari de peste. Saramura din burta de crap urias (o sa vedeti în viitorul apropiat ca povestile pescaresti sunt foarte adevarate) cu oase lungi, înecata câteva ceasuri în sosul amarui de apa cu sare si ardei iute pâna se face ca o gelatina, dar nu-i nimic, pentru ca mamaliga fierbinte o topeste. Plachia de peste cu legume care când e rece se face si ea ca piftia. Sau mâncarea de ”avat cu legume la cuhta”, cum îi spune Ivan Patzaichin, cu oasele topite de fierbinteala aburului. O sa mai vorbim de mâncarea asta când o sa fie si vremea ei. Si invariabil, la orice masa, la orice ora, respectând deviza giulestenilor ”Nicio masa fara peste – nu-i nici peste ca guvidul, nici echipa ca Rapidul”, nu, nu guvizi ci carasi, multi carasi, sute de carasi pe zi, prajiti în tigaie dupa ce au fost tavaliti prin faina ca sa-i albeasca de fostele pacate si stropiti cu mujdeiul ca o spuma frecat temeinic de un zdrahon de prin partea locului suparat pe nevasta. La sfârsit veneau scovergile facute de tanti Nina, chinuita de o durere de burta pentru ca stapânul nu-i daduse voie sa bea decât o vodca împreuna cu noi si pepenii cumparati zilnic doar de priceputa Ileana ca sa ne mai spalam rinichii, de parca berile nu erau de ajuns.
Doar doua exceptii am facut. Prima, cu o zi înainte de plecare am propus, cumparat si facut putina fasole cu afumatura, dar fara sa exageram, doar cu ciolan, cârnati si costita, mâncata cu covrigi calzi cu mac si susan, ca sa ne pregatim pentru cotidianul bucurestean anost în care urma sa reintram a doua zi. Si a doua, fiind noi în Tulcea pe faleza dupa o rapida calatorie cu vaporasul zis ”Racheta” si asteptând autocarul cu care am revenit în ”lumea civilizata”, parizer ca pe vremuri cu pâine si mustar si cârnati de bere cu… ce altceva decât bere. Despre toate astea, va urma…

Marele râs...

… da, râsul lunii septembrie. De fapt au fost doua si nu reusesc sa le pun într-o ordine, dar cam asa a fost atmosfera generala. Puneti 13 râsuri de astea unul peste altul, de dimineata pâna seara si mai ales dupa aceea si tot nu ajung sa se apropie macar de nebunia care a fost. Nici noua nu ne mai vine sa credem acum…

Declaratia de dragoste... a anului

... da, a anului, nu cred ca exagerez. Ieri seara era sa-mi cada tavanul în cap. Dar s-a mai tinut într-o sârma. Ma uitam la o emisiune despre deficitul de medici în Franta. Bucurie mare într-un orasel, totusi nu foarte mic: a doua zi îsi începeau activitatea acolo doi medici români. Tineri, frumosi, îmbracati cum se cuvine, cu drag pentru meserie si viitorii pacienti, putin apasati de emotii dar siguri pe ei si optimisti. In deplin acord cu nebunia actuala a expulzarilor, reporterul, care cred ca nu stie sa scrie corect unele cuvinte mai grele ca respect, diplomatie si nici chiar propriul nume "linge c*r", a întrebat cu o limba vizibil de vipera pe un viitor pacient: "Ce parere aveti despre faptul ca sunt români?". "Si ce daca sunt români? Aaa, da, asta înseamna ca sunt mai buni decât cei francezi si pentru asta ma bucur!" a raspuns omul mirat si privindu-l cu putin dispret pe francezul "curat" din fata lui. Iar primarul a adaugat "... am avut noroc sa-i gasim si suntem bucurosi ca vor lucra pentru noi".

Nu-i vorba ca sâmbata urmasii lui Clovis vor sti sa readuca egalitatea cu diverse strigaturi, dovezi de simpatie si lozinci patriotice pe stadion. Doar sunt din capitala. Mai superiori...

Declaratia lunii septembrie

Asa vin ideile, dintr-una'ntr-alta. Cam multe cratime, de aia am pus si un apostrof. Ce-as mai râde sa fi gresit!!

Unor copilite fara multe reguli în cap si nicaieri în general nu prea le plac pozele si alte chestii pe blog decât textul. In care sa scrii cum faci dus, cât de des faci pipi si cum e când te scapi tare si mai ales care-i treaba cu amorul în linii mari. In linii mari noi cam stim cum se fac astea, în detaliu fiecare vine cu "eul" lui personal care nu cred ca intereseaza pe altii.

Poate într-o zi o sa si spun cum este (la) Sulina, deocamdata revin tot la poze si sunet. Cel care tuna în final nu este Dumnezeu (desi asa ar fi trebuit), ci vântu' în microfon. Cum care vântu'? Ala din diferentele de presiune, azi aici, mâine dincolo...

Vacanta - evenimentul lunii septembrie

De când am venit ma mut de pe un scaun pe altul ca n-am stare. Trebuie sa încep sa povestesc cuiva cum a fost în vacanta dar nu merge. Toate-s înca într-un mare ghem din care mai iese câte-un capat de vorba, un început de cântare, un sfârsit de film, un râs, alt râs, ce mai râs !! …

Asa ca deocamdata mai stau si între timp fac ordine în poze, filmulete si râsuri. Iar daca vreo nazbâtie mai cu mot iese deasupra, o scot la lumina.

Azi despre evenimentul lunii septembrie : ziua Nanei pe 22. Aranjasem cu Andreea înca din iulie sa vina macar câteva ceasuri la Bucuresti si sa apara acasa asa, din senin, în toiul petrecerii ca sa-i faca o surpriza lu’ mama ei si sa-i spuna La Multi Ani în direct. Asa ca ea si-a luat câteva zile de concediu iar eu i-am luat biletul de avion (nu de alta dar fusese ideea mea) si a putut chiar sa mai ramâna la Bucuresti înca trei zile dupa ce am plecat noi. Deci casa era plina, lumea deja cu chef si Andreea nu mai venea. Toti erau la curent si ma întrebau din priviri ce se întâmpla, “tu numai ne faci un semn si noi începem sa cântam“, Rodica îmi spunea de la aeroport ca avionul are întârziere, Nana vroia sa stie când scoate friptura, “mai stai putin, abia au venit oamenii astia, n-am baut decât doua sticle de whisky, una de vodca, una de gin si niste bere, nici nu ne-am încalzit bine“, din nou Rodica “suntem la Arcul de Triumf“ si în sfârsit pe la 9 trecute seara s-a întâmplat cam asa :



Prima constatare, la rece: Silva neagra este ereditara.

Leapsa cu filmele

Ma întreba Scaietina acum câtva timp daca am timp de o leapsa. Acum am, m-am întors si încerc cu greu sa reintru în normal. Poate nu sunt toate filmele care mi-au placut, sigur pe unele nu mi le mai amintesc, dar daca astea mi-au venit "pe limba" înaintea altora o fi ceva, nu? Sa mai fac si un clasament ar fi prea mult, deci le pun în ordine alfabetica:

Actorul si salbaticii
Asta e
Atunci i-am condamnat pe toti la moarte
Cel mai iubit dintre pamânteni
Daca vreau sa fluier, fluier
D’ale carnavalului (cu distributia veche)
Glissando
Operatiunea "Monstrul" (doar pentru secventa urmatoare)



Prin cenusa imperiului
Reconstituirea

Cele mai multe sunt facute "atunci". Are vreo importanta?

O, tempera...

Ieri am avut intalnire cu un prieten la patru jumate dupa-masa. Cred ca in Bucuresti acum un randevu se da la ora h plus sau minus 30 min in cel mai bun caz. Printr-un fericit concurs de imprejurari, taxiuri, tramvaie, autobuze, salvari, politii, alte (auto)vehicule si pietoni, am ajuns mai devreme.

Era fix 16:16...

Incepe sa-mi placa jocul asta. Timpul ma trage de maneca si-mi da ghionturi. Subiectul a fost tratat din alta perspectiva si de o Doamna mai demult. Deschiderea mea catre a patra dimensiune este manifesta. Sper insa sa nu dispar din celelalte trei in ceea ce oamenii de stiinta numesc "Triunghiul Bichiniurilor", acolo unde, dupa cum bine se stie, nimeni nu ramane intreg.

Ciudat...

Nu prea am timp sa aprofundez, dar:
1. Am un 'zona zoster' pasager, dar doare rau, si
2. Sper ca fara legatura cu punctul 1., azi m-am uitat de doua ori la ceas: prima data era 10:10 si a doua 11:11...

Va doresc multa sanatate si multa fericire.....

Concursul

Azi am desfacut plicurile cu raspunsurile la întrebarea din 18 august. Era numai unul. Si venea de la o fata! Si era corect!
Da Cora, Bergenbier se numeste lichidul. Pentru premiu facem asa:
- ti-l aduc eu când vin în Canada sau
- daca vii la Bucuresti, ai berea susnumita (jumate nemteasca) de la mine sau
- daca vii în Franta, ai o bere belgiana Orval tot de la mine. Prietenii (... si Costel) stiu de ce!

Cercetarea trece prin stomac

Exista în Bucuresti un fost coleg de institut la care ma gândesc, pios si grabit, în fiecare zi. Chiar de mai multe ori. Ce se-ntâmpla. In fiecare miercuri aveam sedinta Consiliului Stiintific : cum stam cu cercetarea în departamentul fiecaruia, planul, proiecte Phare, ”Domnul Ministru vrea sa facem asta si asta”, câteodata venea însusi Domnul Ministru sa ne spuna ca vrea sa facem ”aia si aia” ca este invitat la o emisiune unde nu poate improviza sau pleaca la un congres si are nevoie de date concrete, ma rog, chestiuni vitale ca sa zic asa. Când pleca ministrul si ajungeam la ”Diverse” colegul meu ridica invariabil si nerabdator problema… hârtiei igienice. Si toata lumea devenea mai atenta. Cine o fura de la locul destinat ? Hârtie de xerox era putina, hârtie de scris la fel, rechizitele se dadeau cu târâita, asta era de înteles. Dar si hârtia igienica ? ”Bun, poate si femeia de serviciu face o prima triere dimineata ca are si ea nevoi si familie care manânca, dupa care viata si metabolismul îsi urmeaza cursul normal acelasi dintotdeauna. Dar de la cercetatori ne asteptam la mai mult”. ”La mai mult ce ?” întrebam eu condescendent si cu subînteles. Ceva nu era prea clar. ”O fi într-adevar mai mult. Poate efortul intelectual, cine stie ce conexiuni nebanuite sunt între asta, digestie si anumite urgente. Planul trebuie facut pâna la sfârsitul anului pe când alte chestii nu le poti amâna nici macar cinci minute…”. In vremea asta, pentru exemplificare, un alt coleg aflat sub presiunea unei necesitati imperioase îndelung reprimate în prezenta ministrului iesea din biroul directorului câteva clipe. ”Ne asteptam la mai multa constiinta colega”.
Si uite-asa o faceam pe detectivii, pentru ca în mod cert sulul pus dimineata disparea pâna la prînz, inclusiv cartonul de la mijloc, detaliu important care dadea si mai mult de banuit. Dar nu aveam probe, desi locul faptei era cercetat minutios si supravegheat cu mijloace specifice cercetarii…
Ma gândesc deci la el cum spuneam la început, de fiecare data când merg aici la buda si vad zecile de suluri roz aliniate pe etajera.

Daca totusi…

… o prietenie se rupe trebuie sa facem un nod. Niciodata o sfoara nu se rupe acolo unde este un nod, se rupe alaturi. Si atunci mai facem unul. Pâna învatam si unii si altii cât sa tragem de sfoara asta ca sa nu se mai rupa. Pentru ca si în prietenie sau mai ales într-o prietenie exista praguri care nu se trec. Sunt oameni care arunca sfoara spunând ca-i putreda si uita cuvântul prietenie. Oameni care decid ca priétenii nu exista sau mai grav, ”eu nu mai am prieteni, eu nu mai am decât cunostinte”. Este un abandon, o însingurare, e ca si cum te-ai uita în jur cu ochii strânsi crezând ca daca nu mai vezi tu lumina, ea a disparut.

… si sa fii prietenul prietenilor tai

O data cu vârsta apar cautarile însotite mai mereu de poticneli mai mari sau mai mici, ne construim traiectoria pe care nu de putine ori suntem obligati sa o corectam din mers, începem sa ne bucuram de împlinirile noastre, gasim raspunsuri la întrebari care ne framântau de ani buni si, furati de timpul nostru, nu vedem întotdeauna ca la fel se întâmpla si cu prietenii. Fiind în general din aceeasi generatie, mergem împreuna la scoala, ne însuram cam în acelasi timp, devenim parinti si avem aceleasi griji, traim experiente ”déjà vu” de unii sau pe care le împartasim altora. Dar suntem mereu unii cu altii, legati, cu toata distanta care ne desparte. La fel ca cele doua mâini : asa cum puteam sa ne împreunam degetele nepatate când eram copii, putem repeta gestul si acum, îsi vor gasi mereu acelasi loc în strânsoarea palmei, chiar daca azi sunt mai zbârcite.

De schimbat ne schimbam toti, si noi si prietenii. Noi însa pe ei îi vedem altfel, dar privindu-ne cu ochii lucizi ai mintii adulte ar trebui sa întelegem ca nici noi nu mai suntem aceiasi. Iar altfel nu înseamna neaparat mai bine sau mai rau, aici nu se fac clasamente. Noptile nedormite când avea Andreea varsat si stateam cu schimbul în genunchi lânga patul ei sa o tinem de mâini ca sa nu se scarpine prin somn n-au lasat semne pe fruntea ei dar au lasat sigur un rid pe a noastra. Atunci nu l-am vazut pentru ca n-aveam timp de asa ceva si nu ne interesa pentru ca eram tineri. Pe urma nu mai stiam care este primul rid sau fir de par alb pentru ca mai aparusera si altele alaturi. Am prieteni pe care nu i-am simtit niciodata atât de aproape ca atunci când am început sa vorbim despre copii. Au si ei ridurile lor poate de la alta boala a copilului. Iar ei, copiii nostri, sunt astazi mai mari decât eram noi când ne-am cunoscut. Si culmea, unii dintre ei se cunosc si sunt prieteni la rândul lor.

Nu exista o memorie formidabila a celor care au amintiri de demult. Este prietenia fara hiatusuri afective care ne face sa vorbim des, de câte ori ne întâlnim, despre ele. Si astfel se reîmprospateaza si nu mai sunt amintiri de acum 40 de ani, ci de anul trecut, când ni le-am repovestit ultima oara. De aceea sunt mereu cu noi, aproape, traversam timpul împreuna, indiferent ca-i un drum abrupt sau un torent, poiana, prapastie sau pajiste cu flori. Nu au ramas în urma, uitate si singure. Amintirile singure sunt întotdeauna triste.

Sa ai prieteni...

La câti munti de hârtie s-au scris despre prietenie s-ar parea ca nu mai este nimic nou de spus. Si totusi fiecare are povestea lui, perceptia si experienta lui, inevitabil afectate de minunata ”latura umana” care ne-a cam rotunjit instinctele. Prieteniile oamenilor încep în copilarie sau în scoala, unele pot aparea chiar si mai târziu. Dureaza toata viata si îmbatrânesc o data cu noi. Nu poti cere unei prietenii sa fie mereu ca la început. Asta înseamna ca ramâne în urma. Nici sa fie desavârsita, pentru ca asta înseamna sfârsita, cum spune Liiceanu.

Daca o prietenie se termina mai devreme înseamna ca n-a fost prietenie sau n-am avut, nici unul si nici altul, dorinta si rabdarea sa scormonim ca sa vedem ce s-a întâmplat. Pentru ca de multe ori e vorba de mici neîntelegeri, detalii, orgolii marunte pe care le avem toti. Sa nu renuntam fals doar ca sa facem placere cuiva. Dimpotriva, opiniile contrare ne fac sa ramânem în picioare. Ca în faimosul joc marinaresc cu trasul parâmei : daca unii cedeaza, ceilalti se dau peste cap. ”Adevaratul prieten e acela care nu trece nimic cu vederea dar iti iarta totul” spunea cineva, nu mai stiu cine, stiu însa sigur ca tot Liiceanu a spus ceva asemanator : ”Pe toti oamenii care mi-au fost aproape i-am privit cu ochiul neîndurator al iubirii mele pentru ei”.

Prietenul este cel cu care te certi si pe urma te împaci. Când împacarea totusi nu vine, indiferent cât de târziu, înseamna ca amândoi au gresit undeva. Pierzând un prieten nu trebuie sa te gândesti la cât de mare este vina lui. Asta nu rezolva prietenia ratata care nu este de fapt decât un esec. Daca ar fi fost prietenie nu se ajungea aici. Fiecare sa se gândeasca daca nu este poate si vina lui. Ca nu a stiut s-o hraneasca. Sau nu a stiut sa-si aleaga prietenul.

Infinitivul lung

Dizertatia lingvistica urmatoare nu anuleaza ci completeaza fericit datele statistice din textul trecut. Va fi vorba despre infinitivul lung al unor verbe, iar afirmatiile pe care le voi face au girul gramaticii Academiei, unele fiind chiar citate din texte de specialitate.

Este cunoscut faptul ca în general oricarui verb românesc (nu cunosc situatia din alte limbi, dar subiectul face parte din proiectele mele de viitor si ma voi apleca asupra lui într-un studiu ulterior) i se poate atasa ”un substantiv nume de actiune în sens larg, respectiv oricarei locutiuni/expresii verbale îi corespunde o constructie nominala cu valoare de actiune si invers”. Pâna acum cred ca-i clar.

Ne vom opri, prin intermediul unor exemple, mai ales asupra legaturii semantice care exista între verb si substantivul care defineste ”actiunea” sa, altfel spus ”expresia substantivalã a unei idei verbale". Daca ceva nu-i suficient de limpede, îmi spuneti si revin.

Sa pornim si sa ne si oprim (de) la câteva exemple : a face facere, a trage chiulul (varianta ”tragere” sau altceva poate duce la confuzii regretabile), a pupa o fata (pentru cei care ma vor contrazice, desi corecta teoretic, forma ”a pupa pupare” nu are sustinere practica pentru ca nimeni dintre noi nu cred ca a pupat vreodata asa ceva, eu în niciun caz), a coase coasere (cusatura, nasturi), a coace coacere (am în stadiu final pe masa de lucru de câtiva ani un referat despre perfectul simplu al acestor ultime doua verbe neregulate, daca aveti sugestii asupra conjugarii lor corecte astept contributiile dvs.) si… în sfârsit, aici vroiam sa ajung, un verb foarte neregulat, a bea… bere.

Va propun urmatorul text ca exercitiu : ”Barbatii au lumea lor, regulile lor, pasiunile lor, care îi aduc împreuna si devin subiecte fierbinti si interminabile când se întâlnesc la o bere. Combinând ingrediente de calitate dupa o reteta originala, am obtinut o bere cu un gust unic, bogat si racoritor, pentru ca subiectele barbatilor sa nu îsi piarda niciodata savoarea”.

Dupa cum vedeti este un text promotional. Intrebari :

1. La ce lichid face referire textul de mai sus ?
2. In cazul în care ati raspuns corect la prima întrebare, va propun sa identificati marca.

Trimiteti raspunsurile corecte pâna la data de 31 august ac. ”Prietenii stiu de ce !”

Citesc cu îngrijorare...

"Chiar si berea s-a consumat mai putin in ultima perioada, desi canicula ar fi trebuit sa salte semnificativ vanzarile in domeniu. Vara aceasta, cererea s-a diminuat cu 12% fata de aceeasi perioada a anului trecut, asta in conditiile in care consumul de bere a scazut oricum in 2009, fata de 2008, cu 14%."

Catre ce va-ndreptati fratilor? Asa recesiune chiar n-am mai vazut! In septembrie o sa se consemneze o crestere de un procent. Mai mult nu pot, zau, cu prieteni cu tot, avem si noi limitele noastre!

12 August

Ce zice baiatul asta la început ca nu-nteleg?

De la 2 luni la 26... de ani

Avea trei ani. Anul în care a descoperit cu mirare tortul cu lumânari. Eram în concediu la Poiana la hotelul Soimul. Poiana Brasov era statiunea aceea de munte scumpa unde o familie de intelectuali la început de cariera putea totusi petrece o vacanta de 6 zile sa se odihneasca dupa un an de munca si o serie de 12 zile la mare, eventual la Costinesti cu pile. Ca sa-si duca si copilul personal, invariabil rahitic, la soare. Asta dupa o economie la sânge, distractia costa vreo 5000, oho, însemna aproape doua salarii ! Biletele erau cumparate din timp de la ONT si aveau bonuri valorice pentru masa, unii înca tineri îsi mai amintesc. Cei care sunt vesnic tineri sau nu mai sunt deloc mergeau cu sindicatul la Vasile Roaita.

Intr-o dimineata, cu aburii somnului înca nerisipiti de cafeaua Alvorada facuta în camera cu fierbatorul rusesc, ”serveam” micul dejun vorbind toti în soapta cu odraslele înca si mai adormite ca noi, ”hai mesteca”, ”înghite odata”, ”înca o bucatica si gata”, ”asta-i pentru bunica”, ”n-o iubesti tu pe mama ?”, ”azi plecam în expeditie si trebuie sa ai puteri” etc. Andreea întotdeauna a avut o voce mai grava, îmi vine sa cred ca fuma înca de pe-atunci. Si în linistea aceea plina de semnificatiile de mai sus, în restaurantul gol pe jumatate se aude o voce puternica de mezzo :
”Toata lumea nu vorbeste, numai eu nu tac”.

Si ”toata lumea” s-a trezit si s-a trezit râzând. Frumoasa desteptare ! In ciuda exprimarii succinte si alambicate cu negatii succesive si topica de inspiratie shakespeariana, ideea era coerenta, corect formulata si propozitia adevarata. Iar logica predicatelor, impecabila ! De aia mai târziu a urmat filiera literara…

Si astazi face la fel : marile adevaruri sunt rostite scurt. Ca sa ne fie clar…

La Multi Ani, Andreea ! Restul este o poveste lunga si frumoasa.

Vorbe

In ultima vreme m-am gândit des la ”statul de vorba”. Si îmi veneau în minte rândurile frumoase scrise de Liiceanu în Declaratie de iubire. Parca le vedeam, erau pe o pagina cu sot, deci din stanga cartii. Nu mi-a luat mai mult de zece minute sa le gasesc acolo unde ma asteptam. In declaratia de dragoste facuta lui Horia Bernea. Iata câteva cuvinte :

« ”A sta de vorba” este o expresie stranie. Când doi oameni stau de vorba nu înseamna doar ca stau locului si vorbesc despre indiferent ce. A sta de vorba este un sfat de taina despre viata si moartea celor ce vorbesc […] De vazut ne vedeam mereu, dar de fiecare data i se parea ca ”nu am apucat sa stam de vorba” […] Trebuie ca cineva apropiat sa plece, sa dispara, pentru ca pudoarea care te impiedica sa vorbesti cu el despre lucrurile ultime sa fie anulata. ”Mai e timp”, îti spui, ”am sa vorbesc cu el alta data” ».

Referirea la disparitia cuiva nu este decât regretul ca nu apucam sa stam destul de vorba, în viata fiind, despre ce trebuie sa vorbim. Si nici nu trebuie sa ne gândim neaparat la disparitie, poate fi o simpla plecare, mai departe sau în alta parte. Impreuna fiind, nu mai avem timp, nu mai avem vlaga, nu mai avem curaj. Si întotdeauna ne pare rau ”dupa”.

Retinând simbolul ”plecarii” din aceasta ultima parte mai trista a extrasului, statul de vorba ca ”sfat” între doi oameni mi se pare sublim. Si ce oare putea completa mai bine vorbele lui Liiceanu decât un mic citat din finalul aceleeasi carti : ”Cartea e un mijloc de a sta de vorba cu departele tau”, spunea Noica.

La polul exact opus situez eu ”dusul cu vorba”. Este uitarea celuilalt, ignorarea lui dar si a faptului ca poti deveni si tu într-o buna zi un ”celalalt uitat” pentru altcineva, este un ipocrit stat de vorba, lipsa de sinceritate si respect pentru el si, cel mai grav, pentru tine. Asa te trezesti într-o buna zi, singur si dispretuindu-te, înconjurat fiind totusi de toti cei pe care i-ai dus cu vorba.

Vizita medicala frantuzeasca

Feel like someone's trying to teach me
What is wrong from what is right.

Mai recent, pe la începutul lui iunie am fost chemat la Medicina Preventiva pentru vizita medicala anuala. Este un sentiment extraordinar sa te simti ocrotit si asistat, sa stii ca nu ti se poate întâmpla nimic grav pentru ca statul are un ochi pe tine mereu si e gata sa-ti sara în ajutor, chiar daca nu ai nevoie. Suntem peste 800 de oameni ai muncii aici, iar doctorita petrece cam jumatate de ora cu fiecare persoana convocata. Exista o programare, fiecare primeste invitatia semnata de director cu câteva luni înainte, deci trebuie sa ai un motiv foarte valabil ca sa nu te duci. Vizita este de fapt o discutie libera cu d-na doctor pe probleme de sanatate în care tu trebuie sa fii sincer si sa spui ce te doare. ”Vad ca nu sunteti la zi cu vaccinarile”, ”Nu, si nu cred ca am sa fiu vreodata, stiti, eu am o problema cu vaccinarile, din principiu nu-mi plac si nu le fac decât pe cele obligatorii”, ”Adica ?”, ”Adica am facut de exemplu vaccinul antihepatic acum zece ani pentru ca altfel nu eram angajat, dar dupa aceea nu am mai facut niciun rapel”, ”Si medicul dvs. de familie ce spune ?”, ”Spune la fel ca nici lui nu-i plac”, ”Cine este medicul dvs. tretant ?”, (a dracului sa fii tu ca nu-l cunosti, doar sunteti colegi de spital, încep eu sa ma enervez si sa vorbesc singur în gând), ”Este sotia mea si în probleme de sanatate a familiei ea decide, nu prea am argumente s-o contrazic”, ”Aaaaa, ar fi trebuit sa-mi dau seama” spune uitându-se la numele meu de pe fisa (dar nu ti-ai dat, desteapto !), ”Asta înseamna ca nici doamna nu le face ?”, ”Asa este, nici ea nu le face si nici nu se îmbolnaveste” etc. Bineînteles ca toata discutia asta s-a desfasurat cu cel mai sincer, neipocrit si fermecator zâmbet pe toate cele patru buze ale noastre.

Dupa aceea a urmat un sumar examen de suprafata : ciocaneli, palpari, masurat, cântarit si în timp ce ma îmbracam la loc, câteva concluzii. Nu sunt riscuri de obezitate (ia uite, chiar ma temeam de asta !), mobilitate cervicala redusa si o usoara asimetrie a coloanei probabil din cauza ca am un picior ceva mai scurt ca celalalt, chestie dealtfel foarte frecventa (asta îi spusesem eu cu cinci minute înainte iar cu coloana stiam, doar am probleme de 30 de ani din cauza buselilor de la sport), s-ar putea ca si în talpi sa am ceva deci ar trebui sa ma vada un podolog, muschii nu sunt foarte elastici pentru ca nu fac destul sport (ce vorbesti madam ?), în fine, intrasem la ea bine dispus si deja simteam ca n-o sa pot pleca de acolo decât într-un carucior cu rotile.

Ne-am asezat din nou la birou sa mai discutam. ”Stiti ca dupa 50 de ani la barbati este foarte frecvent cancerul de prostata”, (ba tac-tu-i prost, puschea pe limba ta, banuiesc ca procentul este ceva mai scazut la femei, dar m-am abtinut si de data asta), ”… si trebuie facute controale foarte dese, ma mir ca sotia nu s-a gândit la asa ceva”, (nu te mai mira atâta, o fi stiind ea de ce nu s-a gândit, vorbi iar dracusorul din mine). ”Dozajul PSA este o analiza care depisteaza tumorile în orice stadiu si daca-l depistati devreme se mai poate face ceva”, mi-a spus ea confidential marea noutate pe care n-a aflat-o înca toata lumea, eu fiind printre putinii fericiti care o stie (fa-ti tu PSA-ul, s-o iei din pripa, m-am abtinut eu din nou). ”Oricum cancerul de prostata evolueaza mai lent iar la vârsta dvs. si mai lent” m-a mai linistit ea (merci hoasco ! îmi spusese ca avem aceeasi vârsta), dar deja simteam metastazele cum încep sa umble prin mine în toate directiile. De fapt nu dorea decât sa ma faca fericit si sa am o batrânete lunga si linistita...

Am plecat de la ea cu formula salvatoare ”nu exista contraindicatii medicale pentru exercitarea functiei”, dar eu ma simteam deja condamnat.

Ieri am cedat insistentelor medicului meu de familie si mi-am facut analizele, toata bateria, numai numele lor umpleau o pagina. Ultima data le facusem cu aproape trei ani în urma. Asta am aflat-o la receptia laboratorului când s-a uitat doamna pe calculator. Eu uitasem. M-a mai întrebat de ce nu le fac anual, ca doar sunt suportate de securitatea sociala. Si iar m-am simtit protejat si purtat pe brate de îngerul meu pazitor. Cu o zi înainte nu mâncasem gras, dulce, sarat si n-am baut nici macar o bere, sa mai salvez ce se putea salva. Asistenta draguta care ma tinea de vorba în timp ce mi-a prins vena din prima mi-a luat o bardaca de sânge pe care l-am înlocuit urgent aseara tot cu un lichid rosu si gros, dar dupa ce am primit rezultatele… toate în limite normale si chiar mai bune ca alea de acum trei ani. Inclusiv PSA-ul.

Am scapat si de data asta…

Vizita medicala româneasca

Pe vremea când îmi completam dosarul pentru o viza de ”long séjour” în Franta, trebuia sa fac o vizita medicala foarte amanuntita. Printre alte examene era nevoie si de o radiografie pulmonara recenta. M-am dus deci lânga mine la Spitalul Grivita unde cunosteam destula lume si am vorbit cu cineva care mi-a facut o programare. Cu trei zile înainte de data planificata n-am mai fumat nicio tigara, preventiv.

In dimineata respectiva am deranjat cu parere de rau doua fete care fumau si beau cafea, iar ele m-au lasat sa astept, probabil fara nicio parere de rau, vreo trei sferturi de ora. Dar nu te poti plictisi în cabina aceea minuscula de un metru patrat, cu un taburet si niste cuie batute în perete pe care-ti stau atârnate hainele. Mai lipsea o bucata de funie si sapunul în caz ca ele aveau ceva urgent de dezbatut mai multa vreme. Dar trei sferturi de ora nici nu e mult. Dupa aceea am facut poza si asteptam rezultatul. Tot acolo, dar de data asta îmbracat. Dupa înca vreo juma’ de ora vine una din fete si-mi spune senin ”haideti s-o mai facem o data ca e o problema”. In mine au început sa sune toate alarmele si ceasurile desteptatoare posibile. Cu ultimele forte m-am dezbracat din nou si m-am târât pâna la aparatul pe care începusem sa-l urasc si am mai facut una. Dupa alta juma’ de ora în care am revazut de câteva ori filmul vietii mele pe scurt si alb-negru, cu satisfactii si unele regrete, duduia mi-a adus clasicul plic mare portocaliu pe care scria, printre alte chestii ”ITN” (imagine toracica normala). ”Dar… prima data ce-a fost, ce problema era ? ”, îndraznesc eu timid, începând sa-mi revin si sa ma îmbrac. ”Aaa, nimic grav, era supraexpusa si nu se vedea nimic, filmul era negru” zise ea putin plictisita ca-si pierduse aproape doua ore cu mine. In gândul meu, ”deci filmul a fost supraexpus, noroc ca nu eu. Dupa ce ca m-a iradiat de doua ori, prima data a durat si de câteva ori mai mult decât era normal. Scuzati fetelor, asa-mi trebuie daca am nimerit la o ora nepotrivita. Daca stiam ca m-ati invitat la o cafea, veneam si eu cu o gustare ceva, o maslina, o dulceata…”.

Drept pentru care am intrat în prima tutungerie si mi-am luat un pachet de tigari. Trecuse pericolul.

Câteva zile dupa aceea televizorul meu înca mai avea paraziti de câte ori ma apropiam de el.

Vecinul meu 4 (2)

Dupa ce ne-am mutat în casa asta veneau la noi prieteni care-si lasau masinile în parcarile pictate pe caldarâm, inclusiv din fata casei lui, acelea fiind parcari ale strazii si strada nefiind proprietatea sa. La plecare, seara târziu, amicii îsi gaseau masinile încadrate cu infinita grija de masinile lui, bara la bara, ca sa nu se poata misca decât eventual în sus. Urmau batai la usa, complimentele de rigoare, dupa care puteau pleca multumiti ca si-au facut un prieten nou. Ba mai mult, într-o seara când la noi nu fusese nimeni, vecinul 4 a sunat la poarta pe la 2 noaptea somându-ne sa mutam o masina parcata în fata casei lui. Nefiind a noastra sau a vreunui prieten de-al nostru i-am explicat cu litere mari si desene ca as vrea dar nu pot. Pe la 4 dimineata adevaratul proprietar care fusese probabil la un chef prin vecini a vrut sa plece, dar fiindu-i aplicat acelasi tratament fata-spate, n-a putut nici el. A claxonat vreo zece minute si când a fost sigur ca a trezit tot cartierul a chemat un taxi. Dimineata l-am vazut discutând putin agitat cu noul lui amic, dupa care a plecat si el multumit.

Nedorind sa-i mai tocesc nervii cu alte gafe posibile am dat telefon la politie sa vad care sunt drepturile mele de cetatean care-si plateste impozitele. In cinci minute în fata casei mele au aparut doi politisti pe doua motociclete, ziceai ca-s Robocop 1 si 2. Costume de piele, casti, manusi pâna la genunchi si cizme pâna la cot. Au intrat în casa (la noi) si acolo a avut loc urmatoarea discutie : ”Da, suntem la curent. Domnul a facut la fel cu toti vecinii pe care i-a mai avut. S-a ajuns si la procese. Si procesele de voazinaj sunt foarte neplacute. Din pacate ati nimerit peste un tâmpit, dar are dreptate. Daca nu-i de acord, nu aveti dreptul sa intrati pe parcarea lui. E proprietate privata. In schimb el nu are dreptul sa blocheze masinile altora. Daca se mai întâmpla va rugam sa ne anuntati. O zi buna !”. La plecare vecinul 4 care privea din spatele perdelei a ramas foarte mirat ca am dat mâna cordial cu politistii si ca nu aveam catuse.

Câteva zile dupa aceea o fatuca a sunat la noi sa ne întrebe daca stim cine i-a blocat masina ca nu mai poate pleca. I-am aratat casa de vis-à-vis si în timp ce ea batea la usa balaurului, mi-am luat aparatul, am iesit la vedere si am facut ostentativ câteva poze cu personajele si cu masina blocata. Fata mi-a facut cu mâna iar vecinul nu mi-a mai facut nimic din ziua aceea.

Pâna într-o dimineata, când, vrând sa iasa din parcarea lui privata, bineînteles de-andaratelea, nu s-a asigurat ca sa vada ca exact în momentul acela treceam prin spatele lui si a intrat drept în mine. Nu stiu prin ce miracol masina mea n-a avut decât o mica zgârietura, în timp ce a lui s-a îndoit bine. Dupa cum se stie, apararea cea mai buna este agresivitatea. Daca la asta se adauga si o mica doza de prostie, nu multa dar suficienta, rezultatul este mirific. Ranit în amorul lui propriu de pilot de tâmpenia pe care tocmai o facuse mi-a spus ”Asta-i pentru ca sotia dumneavoastra nu-mi mai spune buna ziua”. ”Nici nu cred ca o sa va spuna vreodata. Acuma ma grabesc, cred ca-i clar cine-i de vina, scuze si vorbim diseara”. N-am vorbit nici în seara aceea, nici în zilele urmatoare. In schimb i-am trimis o scrisoare cu confirmare de primire în care evocam incidentul si-l invitam la discutii. Aici am învatat ca pentru orice, pardon, rahat trebuie sa te acoperi de hârtii. In ziua în care posta mi-a adus confirmarea cu semnatura lui, m-a sunat seara : ”Ce pretentii aveti ? Eu pot sa mai circul cu aripa îndoita, nu-i nimic urgent, dar daca dvs. aveti vreo reparatie de facut, îmi aratati factura si va dau banii”. ”Nu vreau nimic, decât o relatie normala”. De atunci un loc de parcare din fata casei lui este mereu liber pentru una din masinile noastre, eu fac din nou manevre pe parcarea lui de pe trotuar si a început sa ne salute sau sa raspunda la salut, depinde cine-i mai rapid.

Acum astept sa ne invite si la masa…

Vecinul meu 4 (1)…

… sta peste drum si este o persoana speciala. Cred ca este angrosist de carne, dupa furgoneta parcata uneori în fata casei pe care este pictat numele lui alaturi de un cap zâmbaret de porc. In tinerete a fost si pilot de raliuri. Cu el m-am înteles bine chiar de la-nceput. Nevestele noastre si-au descoperit una alteia origini poloneze dupa care el a început sa nu mai raspunda la salut, indiferent de la care din noi venea, pâna în clipa când n-a mai venit de la niciunul. Atunci n-a mai raspuns pentru ca n-a mai avut la ce. Intr-o zi mi-a facut chiar onoarea sa-mi vorbeasca. Ce se-ntâmpla. El are un garaj de doua masini, plus un loc de parcare privat pe trotuar, între casa lui si a unui vecin. La început aveam bunul obicei sa fac o manevra scurta în timpul careia îi violam temporar parcarea privata ca sa-mi pot baga masina mai usor cu spatele în garajul meu. Asa am vazut ca fac si altii. Pentru ca am prostul obicei sa bag masinile cu spatele seara ca sa le pot scoate cu fata a doua zi dimineata (când toti se grabesc), mai rapid, mai usor si mai prudent. El este pe dos, stare dealtfel permanenta : intra cu fata si dimineata iese cu spatele, fara sa vada nimic dar si fara sa-i pese, mizând pe faptul ca nimeni nu-i suficient de tâmpit sa-si buseasca masina cu buna stiinta chiar stiind ca are dreptate. Asa ca într-un singur minut se opresc vreo 20 de masini apatice care asteapta sa iasa el si care nici nu înjura, nici nu claxoneaza. Intr-o seara deci, în timpul manevrei mele, am auzit un scrâsnet de roti si i-am vazut masina oprindu-se ca-n filme în spatele meu, blocându-mi retragerea. A coborât val-vârtej, mi-a batut politicos în geam si când credeam ca vrea sa ne invite la cina sa mâncam si noi carne adevarata, m-a anuntat taios ca-mi interzice sa mai calce picior de masina de-a mea pe parcarea lui. Am înteles si l-am rugat sa ma lase totusi sa continui sa merg la mine-acasa, cu regretul ca renunt la o conversatie asa de interesanta. I-am mai spus ca discutia noastra prieteneasca dureaza oricum mai mult decât manevra mea obisnuita si ca nelasându-ma sa plec, nu face decât sa ma oblige sa persist în greseala si sa-i uzez si mai mult parcarea lui cu rotile mele din fata.

Asta l-a convins.

Vecinii mei 1, 2, 3

Vecinul meu 1 s-a mutat abia acum vreo sase luni, sunt toti foarte tineri si au multi copii. Numai una din fetele lor este mai marisoara si are perspective frumoase în fata. Baietii bat tot timpul mingea în curte, iar eu trebuie sa le adun cam o data la doua zile si sa le arunc înapoi peste gard. Mai au un câine foarte rau care latra tare de frica veveritelor care topaie prin copaci.

Vecinul 2 este inspector la fisc. Cu astfel de persoane este bine sa respecti un pact : pe tine sa nu te intereseze ce face el si pe el sa nu-l intereseze ce faci tu. In relatia noastra de vecinatate se pare ca îl respectam amândoi. Profesional vorbind pe mine tot nu ma intereseaza el în particular pentru ca stiu cam ce fac el si colegii lui în general : ne iau aproape trei salarii pe an impozite. Daca n-as declara corect veniturile probabil mi-as da seama cât de mult îl interesez eu pe el. Când împrumuti pe cineva aici cu o suma mai mare, e bine sa ti-o dea înapoi cash, ca daca încasezi la banca un cec de 500 si esti ”norocos” sa te controleze s-ar putea crede ca e un venit nedeclarat. Si-atunci începe distractia !

Vecinul 3 este doctor dermatolog. Din cauza meseriei este putin sifilitic, asta-i boala profesionala. In gradina lui, aproape de gardul de ciment de aproape doi metri care ne desparte are un ”curcudus”. O buna parte din coroana se revarsa în gradina la noi, lucru speculat urgent de un trandafir agatator proprietate personala care în urma unui dialog scurt dar plin de întelesuri cu copacul au decis amândoi sa-si uneasca destinele si crengile si sa traiasca împreuna. Trandafirul de la Moldova cu bobocii stând sa plesneasca: ”Ne lichim ?”. ”D’accord” zise mirabelul dând în pârg. Si cresteau armonios cu bratele împletite, faceau flori parfumate primavara iar fructele dragostei lor erau rumene si pline de roua, doua câte doua, o corcodusa, o roza si pe urma o mirabela, un trandafir. Si-ar fi trait fericiti poate si saptamâna asta daca sâmbata trecuta când am lipsit noi de-acasa toata ziua, doctorul n-ar fi facut o criza de sancru care se stie ca ataca creierii si a decis unilateral sa destrame cuplul taind crengile mirabelului, dar numai din partea noastra. Drept pentru care când ne-am întors seara am gasit trandafirul complet darâmat si cu moralul la pamânt. Acum încearca sa-si refaca viata dupa ce l-am legat de un zid cu situatie si bine facut dar cam rece si neprietenos, încurcat deja cu o iedera care începuse sa-l cam sufoce. Curios este ca n-am gasit nicio creanga a fostului partener pe jos, ceea ce ma face sa cred ca a avut loc si o intruziune mai mult sau mai putin legala pe domeniul nostru privat. Ia sa fi facut eu chestia asta !!

Cu asta termin, pe blog începe sa fie sarbatoare: "…într-un moment ireprosabil"

Am vazut aici acum câtva timp o scena care m-a facut sa ma gândesc din nou la gestul asta care se vrea definitiv dar care de multe ori sfârseste în derizoriu tocmai pentru ca este facut pentru spectacol. Când merg spre casa trec un pod peste Meuse, un râu marisor, cei de-aici îi spun chiar fluviu. In ziua aceea am vazut cum o pustoaica încalecase parapetul si se zvârcolea temeinic în bratele unui baiat pirpiriu care încerca sa o tina. Colegi, lume adunata ca la circ priveau toti fara sa miste un deget. Sigur ca spectacolul era interesant, nu mai stiu cât a durat pentru ca fiind în coada de masini a trebuit sa plec odata cu celelalte. Ma întreb cât a durat, nu ce s-a întâmplat pâna la urma, stiam ca nu va fi nimic. Si n-a fost într-adevar nimic pentru ca ar fi scris în ziare si s-ar fi dat la TV chiar în seara respectiva. Nu stiu de ce eram sigur de asta, cred ca si privitorii la fel, altfel ar fi intervenit cineva mai solid ca sa "salveze o viata", dupa cum si pustoaica ar fi putut finaliza gestul data fiind constitutia firava a flacaului. Daca ar fi vrut într-adevar sa-l faca. Locul si momentul erau "ireprosabile" : ora de maxima afluenta de trecatori, un râu legendar, un pod vechi cu toate steagurile europene la un loc, la câtiva pasi de casa lui Rimbaud, tipete, lacrimi, ma rog, erau ingrediente pentru toate gusturile. Dar fatuca nu vroia decât sa dea o reprezentatie, nu era nicio viata de salvat, ci de întrerupt un spectacol penibil. Iar singura solutie de moment era o palma zdravana si / sau un masaj apasat bilateral în zona abdominala, putin mai jos... Asta se cheama isterie si se manifesta întotdeauna când exista un public. Nu, nu sunt cinic, dar am oroare si un dezgust infinit pentru astfel de "demonstratii".

PS Nu stiu cât de labila era mama Normei Jeane, dar nu cred ca mai labila ca odrasla ei. Care nici nu se stie cum a murit dealtfel…

Confesiuni

In cartea sa Viata unui om singur, Adrian Marino spune la un moment dat: "Confesiunea este o mare usurare dar si o mare primejdie". Viata… lui e paradoxala, nu poti sa fii de acord cu tot ce scrie, dar cartea trebuie citita pentru ca este un reper. Cu afirmatia de mai sus sunt însa de acord. Fiecare dintre noi stim cât de mult bine ne face sa ne destainuim, mai ales cuiva cu care rezonam. La urma urmei ce mari secrete avem ? Ce ascundem ? Ne miram de multe ori de copiii nostri care în loc sa ne faca noua, parintilor, confesiuni, le fac altora si ne dam de ceasul mortii "oare ce-o avea pe suflet ?". Dar e bine, astfel povara se împarte la doi sau mai multi si nu mai apasa asa de dureros. Si daca asta le rezolva problema mai conteaza ca nu ne-a spus-o noua ? Poate noi nici n-am fi reusit sa-i ajutam în vreun fel. Cu ei suntem fatalmente subiectivi si îi vedem mereu (oare de ce?) în scutece, desi curând vor schimba ei scutecele copiilor lor. De aceea zic si eu ca a te confesa este o mare usurare. Este însa si o primejdie ? Poate fi. Când ti-ai deschis sufletul cuiva, te-ai dezvelit în fata lui si te simti, nejustificat, mai vulnerabil. Culmea, ai retineri tocmai fata de cel în care ai avut încredere si involuntar ridici garda sa te aperi, desi nimeni si nimic nu te ameninta. Iar apararea cea mai comoda, dar si cea mai ineficace, este agresivitatea. Abia atunci devii vulnerabil.

"Trebuie sa stii când sa mori…"

Dar cuvintele care m-au aruncat cel mai mult în bezna sunt "Trebuie sa stii când sa mori". Vorbeam de sinucidere. Doar aici s-ar putea încadra sintagma. Pentru ca altfel nu înteleg acest imperativ si repros parca adresat celor neinspirati care nu stiu când sa moara. Trebuie ! Ca si cum am putea alege momentul.

Despre sinucidere nu stiu ce sa spun. Cred ca nu-i adevarat când se afirma ca sinucigasii sunt cei care nu mai suporta viata. Nu toti sinucigasii fac sau încearca sa faca gestul final pentru ca nu mai suporta viata. Problema este cu câta luciditate percep si pricep ei lumea si viata pe care o traiesc.

Sunt mai întâi cei care o fac în perfecta cunostinta de cauza si complet stapâni pe mintea lor, cei ale caror suferinte sunt insuportabile sau care o fac tocmai ca sa evite aceste suferinte. De cele mai multe ori reusesc din prima încercare tocmai pentru ca sunt lucizi. La ei poate este un gest de curaj. Ce spun acum nu are nicio legatura cu eutanasia. Nu sunt nici doctor, nici om politic si nici om al bisericii ca sa-mi dau parerea. Cred ca doar doctorii au dreptul sa decida iar oamenii politici sa legifereze. Biserica, asa cum este ea azi, ar trebui sa nu se amestece.

Ar mai fi cei care o fac demonstrativ, pe jumatate, pentru ca s-au certat cu seful sau cu iubitul si care lasa suficiente indicii în prealabil. Au o suferinta, e clar, dar prefera lamentarea continua si asteapta mereu sa faca altii ceea ce ei nu au curajul sa faca singuri. Tentativa este un semnal. Riscul este ca o banala pana de curent sau de mobil sa transforme o simpla sperietura în tragedie.

Si mai sunt si cei care au o labilitate psihica si la un moment dat un eveniment marunt îi face sa decompenseze. S-ar putea sa rateze de mai multe ori, dar de obicei încearca pâna reusesc.

In ceea ce ma priveste, continui sa ma joc cu doamna cu coasa. Si nu sunt singurul. Ascultati ce zice Mark : daca el nu va gasi în Ceruri pe cineva care sa cânte la cimpoi, se întoarce iar pe pamânt. Iar eu, daca nu-s toti trei acolo, el cu David si cu Eric, fac la fel.

"Moarte perfecta"

Ïn general un spectacol este o forma în care cineva pune lucruri care nu se vad, frumoase sau urâte. Iar spectatorul vede ce vrea el sa vada, plecând de la aceasta forma pe care o trece prin filtrul sau ca sa înteleaga fondul. Iar la sfârsitul spectacolului aplauda ce s-a întâmplat pe scena, în niciun caz pe diva din culise care-si scoate genele false si peruca pudrata.

Am citit acum câteva zile un articol frumos scris care evoca moartea Madalinei. Câteva afirmatii facute în text însa m-au … mirat. Moartea ca spectacol ? Exista spectatori ai mortii ?

Vine un timp al împlinirii visate în care chiar forma plina de viata trebuie data usor la o parte ca sa aratam ca avem mult frumos si înlauntru. Altfel riscam sa credem noi însine ca suntem goi. Dar sa te gândesti, daruit fiind cu de toate de viata, la o moarte perfecta ? Si ce înseamna de fapt o moarte perfecta ? In primul rând eu cred ca nimic nu este perfect fara a fi în mare masura artificial. Si nici macar atunci. Cu atât mai putin moartea. Si cum s-ar putea regiza asa ceva ? Faci un dus înainte, te parfumezi, te îmbraci cu hainele "alea bune" si astepti ? Ce ? Cât ?

E suficient sa dau un detaliu scabros : dupa moarte muschii se relaxeaza, inclusiv sfincterele… si atunci se duce dracului toata punerea în scena… Chiar daca momentul este premeditat. Sau poate mai ales atunci. Ajungi sigur într-un sertar sau pe un raft la morga. Vânat, teapan si contorsionat, asa cum te-a prins, cu toata pregatirea ta. Credeti-ma, nu-i nimic frumos. Am fost acolo si-am vazut. Am fost fata-n fata cu moartea (altora evident !) de multe ori, de mai multe ori decât as fi vrut. Naturala, violenta sau sinucidere. Zau ca niciodata n-am fost extaziat, nu-i nimic înaltator. Dimpotriva, e cineva redus la nimic. Singura mea reactie sunt spasmele stomacului. Si atunci vreau sa ies la aer, în soare, ploaie, frig, numai sa întorc spatele mortii. Iar în restul timpului sa-mi bat joc de ea, în fiecare zi, cu toate armele de care dispun. Babele si politistii spun "ce mort frumos, zici ca-i viu !". Eu unul prefer ca omul sa fie viu, chiar daca mai urâtel, decât un mort frumos.

Remembrance Day

"Pe 8 iunie 2010 a urcat pe scena de la Rockhal din Luxemburg, aproape doi ani dupa ce daduse tot acolo un concert grandios." ... scrie presa.

Am avut norocul sa fiu la Rockhal la amândoua. Si as vrea sa mai poata face el turnee promotionale si pentru alte si alte albume ca sa mai pot si eu sa fiu în sala sa-l ascult.

Astazi, ca si ieri sau mâine si întotdeauna va fi Remembrance Day. Din ultimul lui album, Get Lucky.

Time has slipped away / The summer sky to autumn yields / A haze of smoke across the fields / Let's sup and fight another round / And walk the stubbled ground /
We will remember them…

Parca trebuia sa fac o pauza în amintiri, cât sa trec de la un raft la altul. Despre multi am scris, poate despre si mai multi am sa mai scriu. De ce ma opresc tocmai acum ? Nu stiu, în primul rând nu-i nicio graba, din pacate multi dintre ei nu mai sunt… Pe urma nu vreau sa devina monoton, asa ceva nu trebuie sa fie monoton. E timpul sa mai zâmbim sau sa ne încruntam, cu sau fara motiv, dar motive sunt, sa ne luam dupa toane chiar daca nu suna prea frumos (oho, toti avem !) si sa nu ne planificam viata, bucuriile, supararile si lungile plecari cu precizia unei linii trase cu dermatograful. O singura picatura de ploaie si rezultatul este catastrofal ! Sub pojghita asta sunt lucruri mai importante. Toate se întâmpla altfel si altcândva decât vrem noi. Tocmai pentru ca se întâmpla, ni se întâmpla noua, sunt ale noastre si nu spectacolul altora.

C.C. ...

… nu, nu Comitetul Central, mult mai mult decât atât. Unii oameni te fac să îndrăgeşti meseria lor prin felul cum şi-o fac. Câţiva te fac să-i iubeşti chiar pe ei. Am avut doar doi profesori de engleză. Unul a fost Domnul Şfichi, timp de patru ani în liceu. Celălalt a fost C.C. doar două ore în anul întâi de facultate. Despre primul îmi amintesc cu plăcere pentru că era plin de haz. Celălalt era neînchipuit de stranie şi frumoasă.

Emil Şfichi (2)

Intr-o vară a fost invitat la o întâlnire a profesorilor de engleză din Europa. Pentru vremea aceea era ceva deosebit şi foarte rar. Când am început şcoala toamna, câteva ore la rând am stat la poveşti. “Mai povestiţi-ne cum a fost în Anglia Dom’ Profesor!“. Atâta-i trebuia... Aşa am aflat că era numit de confraţii de acolo Mister Svici. Dar punctul culminant era când îi descria pe englezi şi pe ceilalţi colegi din vest şi mai ales când vorbea despre lipsa lor de etichetă. Şi ne-a arătat o dată cum stăteau tolăniţi în fotolii cu picioarele pe masă. M-aş mira să fi stat englezii chiar cu picioarele pe masă, dar mă rog, oricum momentul a fost savuros: când şi-a pus picioarele pe catedră pentru exemplificare, am putut admira în toată splendoarea ei rotundă o gaură din talpa unui pantof...

Inainte de prelungiri Van Bommel înca n-a omorât pe nimeni iar Roben ne-a aratat ce înseamna sa fii corect în fotbal.

Emil Şfichi (1)

Profesorul de Engleză era un om mic de statură şi îndesat. Avea o pronunţie mai ciudată şi întreaga lui pesoană era într-o neorânduială cronică. Mai ales hainele, aveai impresia că-l însoţesc în toate activităţile lui diurne şi mai ales nocturne. Dar era mereu zâmbitor şi pus pe glume şi poveşti. La un moment dat începuserăm să-i spunem Biciuşcă, dar n-a durat mult, nu merita porecla asta, nu se potrivea deloc cu felul lui de-a fi. Se enerva rar, dar şi când se enerva făcea nişte ochi mari, ca şi cum s-ar fi mirat şi el “ce m-o fi apucat să ţip?”, iar vocea era şi mai răguşită de la miile de ţigări fumate. Fuma şi el bineînţeles, Aroma, erau nişte ţigări foarte parfumate dar cu un fum iute la limbă. Avea un fel propriu de a trage din ţigară : în urma lui nu rămânea nici o trâmbă de fum, el îl înghiţea. Din cauza asta totul îi era îmbibat cu mirosul de fum rece şi stătut al ţigărilor, chiar dacă avea una nouă aprinsă în mână.

Când ne aducea tezele punea catalogul pe catedră, venea în faţa clasei cu teancul într-o mână după care lua câte o teză şi o arunca destul de precis către destinatar. Ajungea până în fundul clasei. Dar foile se răsfirau în zbor şi din cauza asta recepţia era mai dificilă, mai ales pentru cei scutiţi de sport. De aceea caietele de teză la Engleză erau cele mai mototolite.

Eugen Calistru… (2)

La o oră l-a pus pe Adi, colegul meu de bancă, să vorbescă despre Şun, mit mongol sau Calea netulburată. Avea notă şi deci nu prea era pe fază. In schimb aflase la istorie că pentru tot ce cunoaştem noi azi din vechime există izvoare scrise şi nescrise. Aşa că a luat-o pe calea tulburată a aburelii : “... izvoarele lui Călinescu sunt probabil nescrise pentru că după cum ştim pe vremea aceea mongolii nu se prea ocupau cu scrisul“. “Până ai să te lămureşti tu cu ce se ocupau mongolii pe vremea aceea şi care au fost izvoarele lui Călinescu, stai jos, deocamdată azi ai trei”, i-a spus profesorul flegmatic ca de obicei.

L-am vizitat încă mulţi ani după aceea în casa lui de pe strada Sulfinei parcă. De fiecare dată când veneam prin Iaşi şi atâta timp cât a mai putut primi vizite. Regăseam mereu acelaşi om, poate mai îmbogăţit de vârstă, dar din ce în ce mai tânăr în suflet. Şi descopeream un simţ al umorului cum rar am văzut la cineva, umor pe care din păcate poziţia lui de profesor al nostru nu-i permitea să-l lase să zburde liber în strălucirea lui întreagă atunci când era la catedră. După câteva ceasuri, câteva ţigări şi câteva pahare de Fetească de-a casei, vin care “stătea pe unghie“, ne despărţeam până data viitoare. Nu mai ţin minte ultima despărţire...

N-am luat foarte des 10 la Română, mă ofticam atunci, dar am rămas de la cei trei profesori pe care i-am avut în şcoală cu ceea ce Petru Creţia numeşte “disciplina filologică“. Nota nu mi-ar fi dat talent, după cum nici lipsa ei nu mi-a luat rigoarea. Citesc de o mie de ori până dau drumul la ceva. Am şi aici obsesia asta pentru textele scrise. Acum şi în franţuzeşte. Mai greu este cu perfectul simplu care mă omoară şi pe care-l evit cât se poate. Noroc că nu se prea foloseşte. E prea preţios. Pentru un oltean ar fi un chin. Imaginaţi-vă cum ar suna în franţuzeşte “Fu o mare plăcere să vă cunosc Doamnă!“

Eugen Calistru… (1)

… a fost profesorul nostru de Română timp de trei ani la clasa specială. Deşi Eugen, noi îi spuneam Nea’ Mitică, abia mai târziu am ajuns la Nea’ Jenică, aducea cu clasicul personaj al lui Caragiale. Mereu ironic, era opusul lui Mişu Costandache. Nu aşa de înalt, dar solid, mergea întotdeauna încet şi cu paşi măsuraţi aproape răsturnat pe spate, ceea ce-i scotea în evidenţă şi mai mult o anumită rotunjime remarcabilă. Era ceea ce franţujii numesc “bon vivant“, cu înclinaţii vizibile (spun eu acum) spre “viveur”(*). Inconjurat şi el mereu de vălătuci de fum de ţigară bună, parcă tot Snagov. Avea ochelari cu rame subţiri de metal dar nu-i purta tot timpul. Pleoapele-i atârnau greu peste ochii doar pe jumătate deschişi iar sprâncenele erau mereu ridicate, parcă într-un efort permanent de a se menţine treaz. Din cauza poziţiei înclinate spre spate era obligat să-şi ţină bărbia înfiptă în piept. Toate astea îi dădeau un aer un pic absent şi turmentat. Aiurea ! De fapt te privea şi vorbea cu o ironie care ardea la fel ca severitatea colegului său. Iar când te certa îţi venea să intri-n pământ dar să şi râzi. Nu l-am auzit vreodată ridicând tonul, vorbea chiar încet şi te obliga să-l asculţi, de asta la orele lui era o linişte de se auzea musca. Vocea îi era plictisită, iar cuvintele se continuau, parcă se topeau unul dintr-altul. Impresia era accentuată şi de faptul că vorbea aproape fără să deschidă gura. Nu gesticula şi nu se plimba prea mult printre rânduri, noi însă eram numai ochi şi urechi. Dar cea mai mare distracţie a trimestrului era când aducea tezele. Comentariile pe care le făcea la sfârşitul operelor noastre sunt de neuitat.

(*) In Petit Larousse scrie aşa: “Bon vivant – homme d’humeur gaie et facile“ si “Viveur – … personne qui ne songe qu’aux plaisirs“.

Mihai Costandache (2)

Intr-o dimineaţă în drum spre şcoală eram cu un coleg care avea o ţigară dar n-avea foc. A scos ţigara, a aruncat o privire scurtă, a văzut pe cineva fumând şi s-a dus sa-i ceară foc. Am îngheţat, nici n-am apucat să deschid gura. Il văzusem. “Ce marcă obişnuiesti amice?“, l-a întrebat în timp ce-i oferea foc de la ţigara lui, dar fără să ridice prea mult mâna, aşa că “amicul“ era îndoit bine de spate. A îngheţat brusc şi el. Indoit cum era, s-a uitat pe sub cozorocul şepcii în sus fără să ridice capul. Nea’ Mişu! Mi-a venit în minte pe loc imaginea aceea clasică din desenele animate, cu ochii care ies din cap pe nişte arcuri şi oscilează în toate direcţiile. Poiiiiing! A ascuns ţigara cu un gest reflex la spate ca şi cum asta mai rezolva ceva... Până şi pe Nea Mişu l-a umflat râsul. După povestea asta am evitat să nu am un foc la mine. Era simplu: cu un leu luam două Snagoave şi o cutie de chibrituri şi pe urmă o apucam pe străduţe dosnice spre şcoală. Tubul de Mentosan era nelipsit din buzunarul meu. Mai târziu, când doza a mai crescut, luam de un leu Carpaţi fără, făcute la Râmnic sau Timişoara, erau cele mai bune. La polul opus erau cele de Tg. Jiu, prea uscate, scuturate şi iuţi. Opt ţigari pe care tutungiţa le împacheta la un capăt cu hârtia albastră de la duzinele de chibrituri. Aveam canadiene sau serviete cu multe fermoare, buzunare sau buzunăraşe în care se puteau ascunde uşor un chibrit şi câteva ţigări rămase de la o zi la alta.

Mihai Costandache (1)

… sau Mişu Costandache. Mi-a fost un an profesor de Română. Inalt şi slab, avea o ţinută impecabilă, drept ca bradul, deşi umerii erau puţin aduşi în faţă, umeri de om aplecat toată viaţa pe o carte. Era foarte sobru, chiar sever, cu două smocuri de păr deasupra tâmplelor, nas uşor acvilin şi cu ochi care te înţepau din spatele unor ochelari cu rame groase şi închise la culoare. Părea un vultur. Avea un tic: ridica mereu din umeri ca şi cum şi-ar fi aranjat haina. Mimica lui era în continuă schimbare. El însuşi se mişca printre rânduri şi ne făcea să ne răsucim în bănci ca să-l putem privi acolo unde era. Ni se adresa cu “amice“ sau “berbecule“, în funcţie de calitatea prestaţiei noastre. Vorbea răspicat şi clar, rotunjind bine cuvintele care ieşeau astfel limpezi şi uniform. Avea un glas baritonal puternic, ajutat fiind şi de patima lui pentru tutun. Când se plimba pe culoar în pauze, cu paşii mari, rigid (aş spune acum că avea un mers de om bolnav de coloană), lăsa în urmă rotocoale de fum de Snagov. Apăruseră de puţin timp. Ştiu că mergeam în urma lui şi sorbeam cu gura deschisă fumul parfumat.

Sandu Călugăriţa (2)

Imi amintesc o poveste scurtă cu profesorul Călugăriţa. Se spune că tutunul (şi chiar alcoolul) în doze rezonabile au efecte benefice asupra intelectului. Stimulează memoria, creativitatea, capacitatea de concentrare... Există mari spirite de-a lungul vremii care dovedesc acest lucru şi într-un fel sau altul trăim de pe urma lor. Sunt unii care spun şi invers, dar cine stă să-i asculte? Ei bine, eu vin şi afirm că mai contează şi unde fumezi. Pentru că pe vremea aceea, la fel ca şi acum, profesorii şi elevii fumau. Atunci însă se fuma în liceu: profesorii pe culoare şi în cancelarie iar noi în veceuri. Azi se fumează afară, în curte, profesorii şi elevii laolaltă. In veceuri se fac alte chestii. Intrebare, când se făcea şcoală mai bine?

Cât am fost noi elevi la Negruzzi, Sandu Călugăriţa era director adjunct şi trebuia să aibă grijă, mai abitir ca ceilalţi profesori, de disciplină. Fumător înrăit de Carpaţi fără, îşi luase singur sarcina de a ne descoperi şi pedepsi pe noi, cei care fumam. Şi cum nu era greu de ghicit unde ne ascundeam, venea din când în când în recreaţii să “ne prindă”: “Ce naiba măi băieţi, după ce că fumaţi, o mai faceţi şi în infecţia asta. Ieşiţi afară şi fumaţi în spatele sălii de sport. Acolo nu vă vede şi nu vă caută nimeni, vă promit eu”.

Din nou câteva portrete: Sandu Călugăriţa (1)

Profesorul nostru de sport a fost sportiv de performanţă. Era (şi mai este încă) un bărbat frumos şi bine clădit, numai fibră, parcă tăiat în stâncă. Ii spuneam Călugărul, cu toate că numai călugăr n-a fost... Noi îl iubeam pentru că a ştiut să ne facă să îndrăgim sportul, asta nu era greu, dar mai ales să învăţăm că dacă cineva câştigă asta nu înseamnă că celălalt pierde. Şi pentru că a înţeles mai bine ca alţii că aveam nevoie de “zbenguială” după atâta matematică. Odată într-o iarnă eram răcit bocnă şi m-am dus totuşi la ora de sport ştiind că o să ne dea o minge să jucăm fotbal afară. Profesorul Cuza, colegul lui de vestiar, mi-a spus când m-a văzut: “Ce cauţi aici, tu nu vezi în ce hal eşti? Du-te şi stai în clasă la căldură”. Sandu Călugăriţa i-a răspuns: “Lasă-l în pace că nu păţeşte nimic, ăsta dacă nu face sportul se îmbolnăveşte mai rău”. Când eram deja student, de câte ori mai veneam pe la liceu, după ce mergeam la o oră de matematică, făceam şi sportul cu ce clasă se întâmpla să aibă oră cu el. Obiceiurile vechi şi bune trebuie respectate...

Sfârsit, deocamdata…

Din fericire mai sunt unii cu staif care gândesc altfel :

Christophe Dugarry (campion mondial în ’98 si european în 2000) : "Domnule, eu cred ca se întâmpla ceva acolo în Africa, astia au trecut în alta dimensiune, e ceva straniu, paranormal : toti plâng, toti au ochii mari si mirati si nimeni nu mai face ce-ar trebui sa faca. Totusi acolo nu-i Cupa Banania, e Cupa Mondiala ! ". Fac o paranteza, de Dugarry îsi aduce aminte cu mare placere Gică Mihali: "Am jucat cu francezii… meciul acela blestemat de la Euro ’96. Atunci am luat un gol de video-gag! … M-am dat cap în cap cu Dugarry, Stelică s-a urcat peste noi, iar mingea s-a scurs în poartă! Ar fi fost bine dacă Stelică l-ar fi lovit pe francez. Aşa, ne-ar fi lăsat laţi pe amândoi şi s-ar fi evitat golul! ".

Emmanuel Petit (si el campion mondial si european) : "Totul trebuie reconstruit. Nici macar nu se poate spune ca fotbalul francez este o ruina, nu, este un teren gol, este desert". "Pacat ca atunci când câstiga, mai rar în ultimul timp, o fac toti împreuna, iar când pierd, pierde fiecare separat, se destrama. Asta nu înseamna echipa".

Bixente Lizarazu (la fel ca ceilalti doi) : "Evident ca dorim mereu sa câstigam, dar trebuie acceptata si înfrângerea. Ceea ce este socant acum este rascoala jucatorilor care îsi bat joc de tricoul Frantei, l-au luat ostatic. Ei nu-si dau seama de ridicolul situatiei si de imbecilitatea gestului. Echipa Frantei nu le apartine, n-au dreptul sa o transforme într-o echipa dintr-un sat oarecare. Aici au pierdut pedalele. Chiar daca ne asteptam la un esec, nu credeam ca se va ajunge asa departe. Iar daca exista cineva care a creat o atmosfera de paranoia în jurul echipei, este el (Musiu Raymond, zic eu), iar aceasta atmosfera i-a contaminat pe jucatori : s-au rupt de lume…".

Si iar îmi aduc aminte ce-mi spunea Cornel, campion mai mare ca toti cei trei la un loc.

Sébastien Chabal, supranumit "Anestezistul (aveti rabdare sa treaca publicitatea, e scurta), Attila, Hannibal Lecter, Cartouche, Omul cavernelor, Animalul" (toate poreclele astea sunt spuse si acceptate cu dragoste). Este de multa vreme sportivul preferat al francezilor. Rar am vazut un om blând, timid si cald ca el, bineînteles înafara terenului : "Când ai privilegiul, ca mine, sa traiesti foarte bine din pasiunea ta, exista valori care nu trebuie sa fie trecute în derizoriu. Dragostea pentru tricou este una primordiala. Tricoul înseamna mai mult decât niste culori. Tricoul este o istorie…, înseamna oamenii care muncesc în umbra fara nicio speranta la vreo recunoastere, înseamna suporterii care platesc scump ca sa ne poata încuraja, pe noi, echipa lor. Tricoul înseamna în sfârsit copiii carora le stralucesc ochii când îsi vad idolii învingatori împreuna, în echipa… Si câteodata telefonul suna. La capatul celalalt al firului este echipa Frantei. Munca a dat roade… Consacrarea. Toate sacrificiile si eforturile facute de-a lungul anilor sunt recompensate. Ca este vorba de prima selectie sau ultima (pentru Chabal a 55-a !), fericirea mea a fost aceeasi si motivatia intacta… Tricoul "bleu" are o încarcatura, este un simbol diferit de altele. Inseamna ca am fost ales în elita sportului meu ca sa reprezint culorile tarii mele. Ce-mi trebuie mai mult ca sa ma autodepasesc ? ". Poate sunteti mirati sa auziti asa ceva. Exista în echipa Frantei asemenea jucatori ? Da, dar în echipa Frantei de rugby. Iar rugby-ul este alt sport… Mai adaug ca Chabal "costa" 200 000 de euro, în timp ce unul dintre "rasculati" câstiga la Bayern 900 000 pe luna si a plecat la Munchen cu un avion privat.
Asa se cânta imnul înaintea unui meci de rugby.

Sau când a purta tricoul nationalei înseamna ceva.

Peste trei luni Franta o sa joace cu România în preliminariile Campionatului European din 2012. Nici echipa noastra nu se simte prea bine…